Condamnați la școala specială

6

Scandalul şcolilor speciale a început în Bucureşti, dar ar fi putut să înceapă la fel de bine în orice altă şcoală specială din România. Problema învăţământului special a fost şi este o preocupare constantă în activitatea Centrului de Autism pe care îl coordonez la Bistriţa şi a fost aşa din clipa în care am aflat că băieţelul meu are autism.

 

de Ana Dragu

 

Motto: Primaru să vă închidă şcoala!

Că nu meritaţi să aveţi copiii pe care-i aveţi.

(Viviana Mușa, Școala specială)

 

Nu de puţine ori am fost acuzată că am “ceva” împotriva şcolilor speciale sau că nu pot să accept că am un copil autist care nu va face faţă niciodată în învăţământul de masă datorită specificului tulburării. Şi nu odată am auzit din gura unor directori puşi şi ăia, o să râdeţi, politic, că aş fi în război cu şcolile speciale. Însă puţini oameni m-au întrebat de ce. De ce şi azi, când nu doar copilul meu, ci şi alţi peste 25 de copii cu autism din Bistriţa-Năsăud demonstrează zilnic că pot face faţă în învăţământul de masă, iubiţi şi sprijiniţi de colegii lor de clasă, aversiunea se menţine cu aceeaşi intensitate? De ce sunt pro-integrare? E simplu. Relatările părinţilor cu care intru în contact şi care au copiii în învăţământul special. Oribile toate. Dar să nu credem poveştile. Atunci simplul fapt că zilnic trec pe lângă o staţie de autobuz, o staţie în care sunt colectaţi câţiva copii cu dizabilităţi dimineaţa pentru a merge la şcoală. Şi niciodată, nici o singură dată nu i-am văzut zâmbind. Sunt agitaţi şi trişti. Dar mai ales pentru că eu nu am refuzat ideea de la început. Dimpotrivă.

Printre primele lucruri pe care le-am făcut după ce am aflat diagnosticul se numără şi o memorabilă vizită la o şcoală specială. Nu îmi puteam imagina viitorul copilului meu din perspectiva dizabilităţii, nu puteam vizualiza mental cum arată şi cum se poartă un adolescent cu autism şi ce şanse are. Aşa că am vizitat o şcoală specială, de unde am ieşit mai îngrozită decât după aflarea diagnosticului. Căci momentul în care mi s-a spus „are autism” poate fi asociat şi cu încurajările medicilor clujeni de la NPI Cluj, de faptul că nu părea să fie o formă foarte gravă, însă din momentul vizitei la şcoala specială nu mi-a rămas vie în memorie decât senzaţia acută de disperare la indiferenţa blazată a cadrului didactic care mi-a răspuns: „Fata asta e severă şi retardată şi are probleme de igienă personală.” E tot ce mi-a răspuns la întrebarea: “De când vine domnişoara aici şi ce a învăţat în cei şapte ani de şcoală?”. Fix atunci mi-am jurat că dacă va veni vârsta şcolarizării şi toate terapiile vor fi eşuat, am să ţin copilul acasă. În nici un caz şi sub nici o formă nu îl voi duce într-o şcoală în care resemnarea face parte din fişa postului.

Îşi pune oare cineva problema reală a educaţiei speciale? Mă întreb şi azi. Ce mecanisme de evaluare a progresului copiilor sunt folosite? Ce strategii se utilizează şi cât de adaptate sunt ele tipurilor de dizabilităţi ? Ce se cere de la un cadru didactic, înafară de a se asigura că copiii nu îşi dau în cap sau nu se aruncă de pe geam? Se pare că nici asta nu le iese întotdeauna. Monitorizează cineva la final de an progresul individual al copiilor? Pentru că un lucru e cert, piaţa muncii nu absoarbe decât o parte infimă din triştii absolvenţi ai şcolilor speciale. Copii care la finalul « studiilor » ajung tot în grija familiei fără minime cunoştinţe care să le permită să stea o oră singuri în casă, darămite să supravieţuiască cu minimă supraveghere. Cât de eficient este acest sistem şi mai grav, pe cine interesează eficienţa lui căci de cea a învăţământului de masă se discută în permanenţă. Cât de adaptată e programa sau de ce ne străduim să învăţăm un copil cu retard mintal sever cifrele, sau mai târziu să fie mecanic auto, când am putea cu mult mai mare succes şi utilitate practică să îl învăţăm să se îmbrace singur, să aranjeze produse pe un raft sau alte abilităţi cu aplicabilitate practică.

Dacă vreun ministeriabil ar cere mâine un control în fiecare instituţie de învăţământ special din România ar avea mai multe şocuri :

1. Şcolile speciale abundă de cazuri sociale, adică de copii din mediul rural sau foarte săraci, ai căror părinţi sunt mulţumiţi să ţină copilul la internat în oraş, să primească trei mese pe zi plus îmbrăcăminte, plus cazare. Copii care ar face faţă liniştiţi în învăţământul de masă. Şi pe care, cu timpul ajungi să nu îi mai distingi în peisajul deprimant al unei clase speciale.

2. În acelaşi timp unele şcoli speciale refuză cazurile foarte grave (pentru ei foarte grav fiind şi faptul că un copil are din când un când un accident fiziologic şi necesită să fie schimbat). Pentru că scopul lor nu e realmente recuperarea sau educarea copiilor cu nevoi speciale ci asigurarea locurilor de muncă pentru nişte cadre didactice resemnate şi în mare parte dezumanizate. Doar în Bistriţa-Năsăud, aproape jumătate din copiii cu dizabilităţi NU sunt şcolarizaţi.

3. Nimeni, niciodată nu ia la întrebări un cadru didactic pentru că copilul X sau Z nu a făcut nici un progres la finele unui an şcolar. Dacă în învăţământul de masă există o serie de testări prin care Ministerul Educaţiei monitorizeată nivelul populaţiei şcolare, în şcolile speciale aşa ceva e de neconceput, deşi mai toate strategiile educaţionale îndeamnnă dascălii să îşi analizeze şi adapteze în permanenţă metodele pentru a obţine progres.

4. Lipsa de evoluţie sau chiar mai grav, pierderea achiziţiilor unui copil este întotdeauna pusă în cârca dizabilităţii. Copilul e întotdeauna vinovat pentru că “atâta poate”. Fabuloasa expresie românească: „de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere” pare şi ea să fie în fişa postului în învăţământul special.

5. Odată intra pe poarta unei instituţii de învăţămând special, viitorul copilului e pecetluit, deoarece şcolile speciale nu au NICI UN INTERES în a recupera copiii şi a-i reintegra în învăţământul de masă. Imaginaţi-vă un buldozer uriaş care nivelează generaţii de copii ghinionişti transformându-i în irecuperabili.

Riscă vreo şcoală specială un astfel de control? M-aş mulţumi şi cu o statistică care să ne arate câţi copii cu deficienţe uşoare au fost reintegraţi în învăţământul de masă după unul sau mai mulţi ani într-o şcoală specială. Sau una care să ne arate câţi tineri au absolvit şcoli de arte şi meserii de nivel profesional în ultimii 10 ani şi din ei câţi au azi un loc de muncă.

Presa a relatat pe larg în ultimii ani multiple cazuri de abuz în instituţiile de plasament şi în şcolile speciale. V-aţi aşteptat la altceva? Sistemul de învăţământ special, în forma lui actuală, urlă după o reformă.


6 comentarii

  1. Doamna Dragu, va citesc randurile si nu inteleg totusi de unde aversiunea dumneavoastra pentru invatamantul special si pentru profesori psihopedagogi. Am inteles ca ati vizitat o scoala speciala, ati discutat cu 1,2 sau poate 3 profesori si cu aceasta ocazia ati avut nesansa sa intalniti si personal sa zicem neprofesionist. Dar sa dati de pamant cu toate scolile speciale si cu tot personalul didactic pregatit mi se pare exagerat. Ca profesor psihopedagog, avand ocazia sa lucrez in cadrul mai multor CSEI-uri din diverse judete, va asigur ca situatia nu este chiar atat de neagra, mai exista si profesionisti care isi dau sufletul pentru copiii pe care ii au in grija si nu sunt rare aceste situatii. Asa deci, ca sa nu lungesc vorba, desi as putea sa va aduc argumente si contraargumente la mai multe punctari ale dumneavoastra, va invit ca inainte sa pictati intr-o culoare atat de sumbra tot ceea ce inseamna invatamant special de stat sa va informati, sa faceti vizite si la alte scoli sa gasiti oameni dedicati vocatiei, credeti-ma nu va fi greu, sa discutati cu ei. Abia atunci cred ca va veti putea forma o opinie si viziune clara si pertinenta asupra acestui subiect. Ganditi-va ca randurile dumneavoastra in care denigrati invatamantul special, care intr-adevar nu e perfect insa are oameni de valoare, citite de un parinte disperat, socat si neinformat pot lasa acel parinte cu un gust acru, facandu-si o parere total gresita, refuzand sa introduca copilul in “sistem” si astfel anulandu-i sansa evoluarii si a recuperarii tinandu-l acasa( nu introduc in discutie ideea terapiilor particulare care costa o mica avere lunar, dupa cum cu siguranta prea bine stiti, si care sunt complementare programului parcurs in scoli si nicidecum nu poate sa il inlocuiasca). Nu as putea sa-mi asum aceasta raspundere cu atata usurinta. Dumneavoastra cum reusiti?

  2. Mi-ar fi placut si mie ca cineva care cunoaste situatia si care vrea sa ne arate ca d-na Ana Dragu nu are dreptate, sa fi aratat niste statistici sau exemple de cazuri documentate unde absolventii acestor scoli au acum locuri de munca.

  3. Stimată doamnă, și eu cunosc profesori psihopedagogi devotați. Și școli în care copiii fac realmente progrese. Dar sunt excepții și nu schimbă realitatea. Sistemul învățământului special urlă după o reformă. Cât despre gratuitatea serviciilor, nu m-aș aventura să comentez. Tot personalul din învățământul special e PLĂTIT. Nu face servicii de voluntariat. E plătit de stat, ce e drept, dar tot e plătit. Așa cum ar trebui să fie decontate și terapiile particulare care, cel puțin din experiența mea sunt infinit mai eficiente. Din păcate și foarte costisitoare. Realitatea rămâne aceeași. Nu se poate sub nici o formă vorbi despre eficiența acestui sistem în prezent. Cât despre părinți, credeți-mă că nu eu îi sperii. Sunt gata speriați. Aș spune chiar gata disperați. Haideți să nu adoptăm politica struțului, măcar când e vorba despre copii.

  4. Stimată doamnă, și eu cunosc profesori psihopedagogi dedicați, care își fac treaba cum pot ei mai bine în condițiile actualului sistem. Însă sunt excepții și nu schimbă situația în care se află învățământul special. Cunosc chiar și școli în care se adoptă strategii eficiente de predare. Din nou, cu o floare nu se face primăvară. E nevoie de o reformă ca de aer. În ce privește antiteza asta: învățământ special GRATUIT, terapii particulare SCUMPE, aș vrea să nu ne ascundem după deget. TOATE CADRELE din învățământul special sunt PLĂTITE, nu lucrează voluntar,și e firesc să fie așa, la fel de furesc cum ar trebui să se deconteze și terapiile la care faceți referire pentru că spre deosebire de sistemul ăsta de învățământ ele dau, de cele mai multe ori rezultate palpabile. În ce privește părinții, nu îi sperii eu, sunt gata speriați, vă asigur de asta. Gata îngroziți de această perspectivă. Ar fi frumos să nu adoptăm politica struțului pentru că e vorba despre niște copii nevinovați. Ci mai degrabă să facem front comun pentru binele lor.

  5. Si eu va citesc randurile si ma intreb peste ce fel de persoane ati dat din moment ce fiecare cuvant al dvs protesteaza? Eu as pune intrebarea si asa:cine raspunde pentru lipsa locurilor de munca pentru ceu care termina un institut superior?

    Problema elevilor din scoala speciala care nu isi gasesc de serviciu e impartita:copiii cu deficeinta mintala moderata care isi gasesc serviciu in proportie mai mare,iar cei cu deficenta grava,firesc, nu isi gasesc, pentru ca ei sunt asistati permanent. Scoala inceraca sa imbunatateasca performanta in raport cu PROPRIA performanta.Este greu de inteles pentru majoritatea oamenilor ce inseamna asta.Inseamna ca un copil venit cu un diagnostic sever, sa-si poata ameliora starea,iar achizitiile facute nu e sigur ca vor fi mentinute o perioada foarte lunga de timp si se reia munca de integrare si automatizare a deprinderilor.E mult de spus, imens, as vrea sa veeti ca in strainatate exista centre si ateliere dedicate tipului de dizabilitate.Nu vorbim aici de dizabilitati minore sau de pseudodeficienti…Exista la psihoterapeuti evidente clare asupra parcursului educational al unui elev deficient.Sigur, exista multe lucruri de imbunatatit,dar mi-e greu sa cred ca nu ati dat si de oameni dedicati…Autismul este o forma de dizabilitte si nu trebuie amestecata cu celelate tipuri de deficiente.Abordarea trebuie sa se faca individual, diferentiat, aprecierea o poti face numai analizand startul unui copil.

  6. Sunt de acord cu ce a scris d-na Ana Dragu.
    Eu am un copil in clasa 1 cu o usoara dislexie (poate face calcule- dar mai incet, scrie corect dupa dictare, citeste ca un copil de clasa a 2-a).
    Dar m-am izbit inca din clasa pregatitoare de indiferenta invatoatoarei.
    Nu este singurul copil din clasa care prinde mai greu sau nu intelege tot.
    Insa din 34 de elevi, doamna este interesata doar cu cei care au performante scolare.
    “As vrea sa pot face mai multe/sau nu am pregatirea necesara pentru a o ajuta” spune dar il lasa o ora fara foarfeca – pentru ca copilul este timid si nu cere in timp ce ceilalti copii lucreaza si multe altele.

    Ceea ce am constatat este doar INDIFERENTA acestor cadre didactice care spun ca “cine vrea sa invete bine, cine nu sa ramana prosti” sau ca guma de sters este “arma prostului” si asa mai departe.

    Inca mai caut sa gasesc o scoala potrivita pentru copil dar din pacate dau de oameni indiferenti.
    Cel mai mult ma doare ca sta 4 ore la scoala in care poate sa invete multe lucruri dar pentru ca nu este stimulata, am impresia ca pierde timpul acolo.
    Nu stiu ce as mai putea face. Acasa face logopedie de 2 ori pe saptamana. Copilul este foarte inteligent dar nu are un mediu in care sa se dezvolte.

Reply To Ana Dragu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger