Computerul şi peştera lui Platon

În urmă cu două zile, a încetat din viață domnul Mihail-Radu Solcan, profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București și, de altfel, nume important, dar discret al gândirii filosofice recente din România. Despre profesorul Solcan puteți citi, pe scurt și, din păcate, la trecut, pe site-ul Facultății, iar o parte dintre lucrările sale sunt agregate pe pagina sa de Wikipedia. Printre nenumăratele pagini pe care și-a făcut însemnările de cărturar înțelept se numără și un text despre computer și peștera lui Platon, analogie perfect armonioasă a felului în care dl. Solcan alesese să practice filosofia.

Cadru din The Cave: An Adaptation of Plato’s Allegory in Clay

Dezamorsându-i din întrebări după ce va fi urmărit traseul firelor roșii prin mai toate compartimentele cunoașterii. Parcurgând drumul punctat de la jocul de umbre din peștera primordială, până la zidurile unde ne construim singuri avatarurile digitale. Mai mult decât un cercetător strict al filosofiei, Mihai-Radu Solcan a fost un cercetător al vieții, în evoluția ei. Vă propunem să vă luați câteva minute și să vă transportați câteva mii de ani înainte, când, în locul pixelilor din ecran, pâlpâia focul.

Computerul și peștera lui Platon

Este surprinzător cât de rar este examinată în literatura filosofică analogia dintre lumea computerelor şi peştera lui Platon. 

Una dintre formulările cele mai limpezi pe care le-am găsit este cea a lui John R. Albright. Ea ne trimite însă în direcţia unei simulări pe calculator. Cum de ştim că toată lumea sensibilă din jur nu este cumva doar rodul unei sofisticate simulări pe un calculator? 

Ce spune de fapt Platon? Merită să cercetăm puţin începutul cărţii a VII-a din Republica. Pentru adnotări am folosit situl Perseus,  traducerea lui Andrei Cornea, din Platon, Opere, vol.5 (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), comparată cu traducerea lui Robin Waterfield (Oxford University Press, 1993) şi alte traduceri. Pentru informaţii despre peştera lui Platon a se vedea şi Wikipedia, în diverse versiuni. 

Pentru Platon, hotărâtor este caracterul procesului cunoaşterii. O cunoaştere bazată pe datele simţurilor, pe umbrele pe care le vedem este înşelătoare. 

Nu se poate oare spune acelaşi lucru despre o cunoaştere a computerului bazată pe ceea ce vedem pe ecran? Ecranul computerului este precum peretele din faţa oamenilor legaţi, despre care ne vorbeşte Platon. 

Din toată metafora peşterii, punctul cel mai interesant este acela al „legării de mâini şi de gât” a oamenilor. Ce ne-ar ţine însă legate/legaţi în cazul computerelor? Nu putem, la urma urmei, examina lesne (cel puţin în principiu) ceea ce se petrece în interiorul maşinii? 

Răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ. Pentru a-l justifica este nevoie de o privire, fie şi de una fugară, asupra conceptului de computer. 

Alan Turing este cel care a inventat conceptul abstract de computer. Maşini de calcul cu capacităţi care anticipează posibilităţile computerelor actuale au fost construite încă din secolul al XIX-lea. Ada, contesă de Lovelace, descoperise deja ideea de program pentru asemenea maşini. Abia Turing, în anii ’30 ai secolului trecut, dă însă o formă sistematică noţiunii ca atare de computer. 

Este foarte interesant să ne uităm la textul din 1936 al lui Turing: On Computable Numbers, with an Application to the Entscheidungsproblem – reprodus în Jack Copeland (ed.), The Essential Turing (Oxford University Press, 2004),pp.58-90. La paginile 59-60, Turing descrie ceea ce azi numim maşina Turing. La pagina 68, el precizează conceptul foarte important de maşină de calcul universală. Tot timpul el are în vedere analogia dintre un om care calculează şi maşină (a se vedea, de pildă, pagina 75 din antologia lui Copeland). 

Concepţia lui Turing a fost – într-un fel – surprinzător de rezistentă în timp. O maşină Turing particulară defineşte un algoritm. Pentru detalii cu privire la definirea algoritmilor consultaţi pagina dedicată algoritmilor pe situl Scriptol. 

Examinând un exemplu simplu de algoritm, observăm că algoritmul defineşte „paşii” făcuţi pentru a ajunge de la o stare iniţială la starea finală – într-un număr finit de paşi. Maşina are, de asemenea, un set finit de operaţii pe care le poate executa şi un limbaj în care i se spune ce operaţii să execute şi la ce stare ulterioară să treacă. Algoritmul poate fi descris informal, dar trebuie să ne gândim că maşinii trebuie să-i vorbim într-un limbaj formal. 

Acum putem reveni la iluzioniştii de care vorbea Platon. Programatorii sunt aidoma acelor iluzionişti care proiectează umbre pe peretele peşterii. Numai că discuţia cu maşina are loc în două moduri foarte diferite. 

Pe de o parte, algoritmii pot fi prezentaţi în limbaje pe care le înţeleg şi oamenii. În acest caz, se vorbeşte despre codul-sursă al programelor. Pentru a ajunge să fie înţeles de către maşină este nevoie de un program de traducere în limbajul maşinii. 

Pe de altă parte, algoritmii pot fi furnizaţi maşinii direct în limbajul ei. În acest fel, o utilizatoare sau un utilizator este aidoma oamenilor legaţi de picioare şi de grumaz în peştera lui Platon. Singurul lucru pe care-l pot face este să se uite la „umbrele” de pe ecran. 

La Platon, impresia este aceea că lumea umbrelor este lipsită de vivacitate. Într-un computer, din contră, lumea umbrelor este foarte viu colorată şi-ţi ia ochii pe ecran. Ea creează într-adevăr iluzia unei lumi care oferă variate senzaţii şi posibilităţi de acţiune. 

Ce este de reţinut de aici pentru cine se ocupă cu etica? În primul rând, este importantă ideea lui Turing de configuraţie a maşinii. Cine poate modifica (şi în ce mod?) configuraţiile maşinii? De asemenea, este important de reţinut că lumea reală în sensul lui Platon este – în cazul computerului – lumea algoritmilor. 

de Mihail-Radu Solcan

Acest text a fost preluat de pe site-ul Facultății de Filosofie a Universității București.