Relatia cu mama mea a fost mereu un subiect de studiu personal. Ce ne apropie si ce ne departeaza? Ce ne aseamana si ce e diferit? Cine e mama, in adancul ei? Multe sentimente contrare s-au amestecat de-a lungul timpului, dar adevarata poveste a mamei a iesit, la un moment dat, la suprafata.
de Paul Dumitru
Cand am vazut-o pe mama plangand prima data aveam 16 ani si ma confruntam deja de ceva timp cu problemele adolescentei. Pistruii ma nemultumeau; la fel si culoarea roscata a parului sau manifestarile excentrice ale cate unui cos. Voiam sa fiu mai inalt, mai bataios si visam sa ma razbun pe colegii de clasa care imi faceau zile fripte. Chiar si mama devenise o problema, pentru ca nu parea sa ma inteleaga deloc in acea perioada.
Parintii mei s-au despartit in 1988, cand eu aveam un an. Nu imi amintesc nimic. Nici macar cum tatal meu a venit si m-a ridicat in brate pentru ultima oara. De atunci, mama a incercat sa tina loc pentru amandoi si s-a descurcat atat de bine, incat niciodata nu am simtit nevoia sa plec pe drumuri sa-mi caut tatal.
In adolescenta, insa, au inceput sa se iste din ce in ce mai des discutii lungi pe aceleasi teme: hainele pe care le purtam, parul (pe care ea l-ar fi vrut mai lung), tonul cu care ma adresam, lipsa de rabdare, si mai ales ora de culcare, ce incepuse sa inainteze din ce in ce mai mult in noapte, pentru ca obisnuiam sa-mi scriu gandurile intr-un caiet gros, de matematica, pe care mi-l daruise chiar ea. Ajunsesem sa ma intreb daca voi apuca sa ma mai inteleg vreodata cu mama. Parea ca nu.
Pana intr-o dupa-amiaza friguroasa de februarie, in 2004. Ploua de cateva zile, iar pe strazile inguste ale Targovistei trotuarele erau pline de balti. Eu si mama il duceam pe bunicul meu la un control ca sa i se ateste din nou handicapul de vedere, deoarece guvernul voia sa scada numarul celor care primeau pe nedrept pensie sociala. Bunicul orbise de aproape opt ani, in urma unei operatii la ochi esuate. Incercase sa se vindece de cataracta – o boala care acopera ochiul cu o pelicula opaca, ce blocheaza trecerea luminii catre retina. Era prima data dupa operatie cand pasea afara din curte. Insa ceea ce ar fi trebuit sa fie – cel putin in aparenta – o actiune simpla, s-a transformat intr-un calvar, pentru ca aveam de obtinut acte din mai multe locuri si toate trebuiau semnate de el.
In acea zi, bunicul se imbracase cu hainele bune pe care le purta pe vremea cand inca vedea: pantalonii de stofa cu dunga, paltonul si fularul de lana negru cu rosu, intepacios. Daca il priveai de departe, ai fi zis ca nu s-a schimbat nimic. Il trada doar lipsa ceasului de la mana – acum nu mai avea de ce sa-l poarte. Am stat pe drumuri aproape sapte ore, tinandu-l de mana si ghidandu-l pe strazi, prin curtea spitalului, pe scari, dintr-un taxi in altul. Nu trebuia sa vezi ca sa simti holurile vechi, gresia murdara, oamenii saraci si tristi.
Cand am ajuns la ultima destinatie trecuse de mult de ora pranzului. Mancaseram doar niste covrigi si incepuse sa ni se faca frig. Ploaia se transformase in lapovita. Notariatul in care am intrat era plin, iar de la cele trei casierii porneau cozi lungi. Bunicul s-a asezat incet pe un scaun de langa perete. Obosise. In schimb, mama – care atunci avea 45 de ani – statea in picioare si il privea. Insa el nu avea cum sa stie asta si se uita undeva in gol.
Rodica, adica mama mea, a fost la randul ei pistruiata, dar acum pistruii nu i se mai disting atat de usor ca mie. Are nasul usor coroiat (de multe ori subiect de auto-ironie) si e genul de femeie cu care, dupa ce port o discutie despre Dostoievski – sau despre orice alt clasic rus ori sud-american se intampla sa mai cunosc (preferatii ei) – pot foarte bine sa joc un badminton zdavan, cu o repriza buna de ras, pot merge la plimbare sau pot asculta „Sleeping on the sidewalk” – Queen. Nu se pricepe la reparat lucruri prin casa, dar de multe ori le „lipeste” destul de bine. Si cu toate ca nu e genul care debordeaza de optimism – doar e economist si se joaca toata ziua cu cifre –, nici nu o vad prea des plangandu-se de ceva cu adevarat grav sau lasandu-se coplesita de vreo problema.
In acea dupa-amiaza insa, in timp ce se uita la bunicul meu, mama a dus la un moment dat mana la ochi si a inceput sa planga. Un plans infundat, cu sughituri rare, la care nu am stiut cum sa reactionez. Ma simteam neputincios si golit. Nu o mai vazusem niciodata pe mama plangand si nu stiam ce ar fi trebuit sa fac. Asa ca doar am luat-o de mana si i-am spus ca nu mai dureaza.
Am inceput sa inteleg mai multe despre ea abia cateva luni mai tarziu. Mama scosese cu vreo trei ani in urma o carte la o editura locala. Din tirajul de doar 120 de copii, pe cele mai multe le daruise prietenilor apropiati, iar in casa ramasese un vraf alb, sub masa TV-ului. Era tot o dupa-amiaza, dar una calduroasa, de vara, cand am luat una dintre cartile mamei si am inceput s-o rasfoiesc, citind pasaje ici si colo. La una din pagini, mi-au cazut ochii pe un cuvant care ma urmarea continuu in acea vreme: „pistrui”. Am citit un pic si am vazut ca era vorba de un baietel cu pistrui si o pasare. Era o poveste trista. Am dat pagina inapoi si am citit tot, de la capat. Un baietel pistruiat plange pe o plaja pustie, cu un pescarus mort la picioare, pe care furtuna din acea zi il zdrobise de stanci. O femeie – naratorul, mama – se apropie si-i spune: „Nu trebuie sa plangi, intr-o zi tot avea sa se intample”. E o prostie, gandeste ea, dar nu stie ce altceva sa zica. Copilul insa nu vrea sa accepte, iar plansul lui infundat o face si pe ea sa planga. Apoi, mama copilului il striga acasa. El se ridica si impinge pescarusul cu piciorul in apa, spunandu-i femeii ca se va intoarce a doua zi si-l va gasi viu. Fuge, iar femeia ramane cu acel gol, cu zgomotul marii, cu plaja pustie, si cu urmele pasilor lui pe nisip. O poveste despre viata si despre cum uneori e bine sa lasi lucrurile „sa moara”.
Am citit alte povesti – unele scurte, altele mai lungi. Am citit si poeziile. Am citit totul. Iar ceea ce descoperisem ma naucise. Mama vedea oamenii ca mine si ii simtea ca mine. Mama privise in casa unui om pe fereastra, intr-o camera de unde se auzea sunetul unui pian. Isi daruise singura flori intr-un oras strain. Mama a scris despre prietenie, despre singuratate, despre cum intr-o zi nu s-a recunoscut in oglinda. Era, dintr-o data, altcineva. Sau altceva. O combinatie subtila intre o mama, o femeie si o adolescenta.
Am inchis cartea si am privit-o cu atentie. Ochiul critic se oprea pe tot felul de detalii, de la modul neglijent in care fusesera taiate paginile la editura, la felul cum arata layout-ul. De la poza stearsa a mamei de pe coperta a patra, la fontul oribil. Doar desenul de pe coperta intai – pe care imi amintesc si acum cand l-a facut – imi placea. Era un ochi, un nas, o creanga sub ochi si lacrimi care, curgand, ajungeau frunze aflate in cadere.
Textul a fost realizat in cadrul cursului de jurnalism narativ sustinut de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteti citi aici.