Cît de trist și frumos e cînd omul se-nșală asupra lumii

Pentru că e Crăciunul și îmi permit să mă răsfăț puțin, o să pun la rubrica de poezie cîteva texte de-ale mele scrise în ultimii doi ani. Sărbători fericite!

Dan Sociu

Şi-a băut berea în cîteva ore, ai noroc, i-am zis,
n-a picat la tine gena abuzului.
La plecare, m-a întrebat –
cum se poate să nu iubeşti toată viaţa aceeaşi femeie.
Clar avem alte gene,
problema mea e fix pe dos.
Glumeam, iar el era aşa de amărît.
Ca la 5 ani, aşteptîndu-ne, ras in cap,
pe un vraf de lemne, în curte la Contagioşi.
Ştiam ce să-i zic, dar nu reuşeam.
Abia acasă, la lumînare (se luase curentul în cartier,
Cristina mă sunase
că-i murise un pacient
şi nu-i găsea nici o rudă),
i-am spus, în gînd, ce trebuia.

*

N-am mai văzut un copil aşa de vesel,
gîngurea cînd veneam lîngă pătuţ,
dădea din mînuţe, ţipa, rîdea cu poftă.
Cînd i-au adus CT-ul, am aflat că era orb
și creier, numai o pojghiţă, restul apă.
Vezi, i-am zis Cristinei gîfîind
(aveam febră, respiram greu),
ce altă dovadă mai vrei.
Înseamnă că nu era el numai atît.
O umbră de creier, dar sufletul intact.
Mi-a zîmbit (respiram greu,
îmi pusesem căciuliţa peruană pe dos) –
sigur avea ea deja o explicaţie hard,
dar n-o lăsa inima să-mi ia bucuria.

*

Am coborît din maşină,
eu să fumez,
tu să aduni buburuze.
Ne-am oprit lîngă o buturugă,
am făcut doi copii,
într-un an furtuna ne-a luat pe sus acoperişul,
in altul a ars pînă la temelii
bucătărioara noastră de vară.
Am trecut prin ierni grele, cu zăpezi adezive,
care nu se mai luau de pe piele.
Norii veneau vîjîind
şi-mi electrizau barba.
Copiii creşteau,
dar privirile ne rămîneau tinere.
Am aruncat chiştocul,
ţi-ai pus gîzele în buzunare.
Am lăsat buturuga în urmă,
ne-am întors pe drum, la maşină.

*

Cît de trist și frumos, cînd omul se-nșală
asupra lumii (și poate nici nu află
vreodată), ca pisica înnebunită
de lucirea unui cuțit pe perete.
Uită pe loc de toate și țîșnește
ca friptă direct spre pata jucăușă
de lumină – și de fiecare dată
se duce-n bot și de fiecare dată,
fără nici o ezitare, se aruncă
pe sclipirea aia care de fapt nu e
nimic, nu înseamnă nimic, n-o ajută
la nimic. Ba, mai mult, dacă dispare, stă
nemișcată la perete și așteaptă
să revină, cu mustățile fremătînd.

*

Viața s-a dus, dar altfel
nici o schimbare,
vocile copiilor se-aud la fel
între blocuri, excitate de înserare.

Foto: Joan Miro / The Tilled Field