Cît de sus poți să ajungi în societate? Depinde și de unde pleci

1

O fantezie frumoasă care ni se vinde de atîta vreme că am început să o credem e visul aspirațional – oricine poate ajunge sus și departe, numai să vrea. Uneori e de ajuns să cumpere un produs aspirațional sau altul – o mașină, un televizor cu plasmă, o pereche de pantofi numai buni de urcat scara socială – și deja și-a băgat un picior în viitoarea prosperitate. Adevărul e însă cum îl bănuiam – cam trebuie să te naști cu ceva ca să fii cineva.

 

 

Conform ultimei cărți a cercetătorului Gregory Clark,  The Son Also Rises, mobilitatea socială e mai mult sau mai puțin un mit. Nu în sensul că n-ar fi posibilă dar că e supraestimată.

După estimările convenționale, prosperitatea sau sărăcia strămoșilor noștri poate fi ștearsă în trei sau patru generații. Dacă bunicul a fost sărac, nepotul are toate șansele să se îmbogățească. Clark spune însă că e nevoie de 10 pînă la 15 generații pentru ca o astfel de poveste hollywoodiană să se întîmple. Șansele cuiva să ajungă undeva mai sus în viață sînt determinate de cum se descurca familia lui cu 300 de ani în urmă.Salariile părinților contribuie cu numai 10% la variațiile de statut ale unei persoane, pe cînd toată linia sa de strămoși contribuie cu 50-60% la prosperitatea actuală. Dacă familia ta aveau un magazin acum 200 de ani, sînt șanse mari ca nici tu să nu fii prea departe. Dacă erau țărani sau muncitori, e puțin probabil ca tu să fi ajuns foarte departe.

Clark spune că în Anglia feudală mobilitatea nu era extraordinar de diferită față de zilele noastre. Unei familii de meșteșugari din secolul 12 îi lua opt generații ca să ajungă în elita educată (abia în secolul 16). În ciuda taxelor pe moșteniri și a industrializării și democratizării, urmașii din secolul 21 ai celor 1% din elita victoriană (secolul 19) sînt probabil de cel puțin trei ori mai înstăriți decît contemporanii lor care provin din familii mai modeste.

Acest efect nu e observabil numai în Anglia; Clark spune că: Ratele mobilității sociale sînt similare în societăți complet diferite. Fie că e vorba de Suedia socialistă, fie că e vorba de SUA competitive, posibilitățile de ascensiune socială sînt cam aceleași. China comunistă și Taiwan-ul capitalist au rate similare. Japonia cea omogenă și America fracturată etnic au aceleași rate.

Și în țările unde s-au petrecut revoluții comuniste nivelatoare social lucrurile revin după un timp la tendința lor de bază – cine are, o să aibă și mai mult. Conform acestui studiu, nici măcar revoluția comunistă din China n-a reușit să aibă un efect de durată, la nivelul întregii populații, asupra mobilității. Evident, e valabil și pentru România, unde marii proprietari de dinainte de Al Doilea Război Mondial și-au primit înapoi în ultimele două decenii tot ce aveau iar relațiile și alianțele lor au supraviețuit de-a lungul timpului.


Un comentariu

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger