Cît de implicaţi să fie părinţii în creşterea copiilor: mamele tigru şi mamele bune

2

Părinţii mei, ca şi ai altora din generaţia mea, nu aveau prea mult timp de mine. Concediul de maternitate era de cîteva luni, după care mamele se întorceau la muncă. Lucrau şi sîmbăta, erau chemate la tot felul de şedinţe şi activităţi propagandistice idioate, făceau piaţa, găteau, spălau, iar taţilor nici prin cap nu le trecea să-şi rupă din orele libere, egocentrate, necesare ca aerul oricărui bărbat, ca să petreacă mai mult “timp de calitate” cu noi, cum ne învaţă filmele americane că se face, altfel psihicul fragil al copilului e damnat pentru eternitate.

de Dan Sociu

O parte din timp eram plasat la ţară, la bunici, care nici aceştia nu aveau cînd să stea după fundul meu, o altă parte, cea de la oraş, mi-o petreceam în faţa blocului sau în şantiere, unde săream de pe macarale pe grămezi de nisip, mă duelam cu răngi de fier, îmi lipeam limba de scrînciobe de tablă îngheţate şi în general mă jucam periculos, murdar şi total nesupravegheat. Din cînd în cînd mă striga mama pe geamul de la bucătărie să vin la masă, îmi verifica notele din carnet şi mă urechea, tata mă mai bătea cu cureaua cînd făceam cîte o tîmpenie majoră şi cam ăsta era tot controlul părinţilor. Mă luau cu ei la film, în vizite, la mare, la munte, se jucau cu mine cînd aveau chef, dar în rest interacţiunea era minimală. Dacă mă luau la cîte o petrecere, de sărbători sau cu altă ocazie, mă jucam cu ceilalţi copii, afară, în altă cameră sau sub masă şi nu aveam voie să vin să-i bîzîi pe ai mei decît dacă se întîmplase ceva grav, dacă mă durea burta, dacă îmi spărgeam capul sau mă scăpam pe mine. În nici un caz nu mi-ar fi permis să-i trag de mînecă din 5 în 5 minute şi să le cerşesc atenţie : „tati, mami, uitaţi-vă la mine cum sar într-un picior”. Nu m-ar fi băgat în seamă nici atîtica. Limitele erau clare, adulţii cu adulţii şi copiii cu copiii.

Modelul occidental de creştere a copiilor e, de cîteva zeci de ani, cu totul altul. Aşa-numitul „parenting relaxat”, bazat pe intuiţia străveche că un copil e un om nou, cu o personalitate numai a lui, înnăscută şi modelată profund de deciziile sale, nu de controlul părinţilor, a fost înlocuit de parentingul total, de creşterea copiilor ca proiect narcisic, de teama că orice mişcare greşită îi poate provoca acestuia pierderi iremediabile pentru tot restul vieţii. E vorba de acei părinţi care se simt demiurgii destinului odraslelor, care de dau de ceasul morţii să facă totul corect, perfect, să îi ţină pe căile cele bune, cu orice preţ. Şi cînd eram eu mic existau astfel de părinţi, erau părinţii „cu aspiraţii” pentru copiii lor, cei care îi duceau la meditaţii încă de la grădiniţă, le selectau cu severitate tovarăşii de joacă şi stăteau pe capul lor non-stop. Occidentalii însă au întins această coardă pînă la extrem. Anul trecut, o mamă americană şi-a dat cu părerea, într-un articol-scrisoare către un ziar, că poate ar fi bine ca din cînd în cînd copiii să fie lăsaţi, măcar jumătate de oră, să se joace nesupravegheaţi. Biata femeie a fost linşată mediatic, zeci de mii de mămici au urlat indignate pe siteurile şi forumurile de profil: bine, dar cum rămîne cu PEDOFILII!!!, cu PERICOLELE!!! Aţi observat că pe aripile avioanelor scrie „Nu călcaţi în afara acestei zone?” Asta, ca şi indicaţia de pe ambalajul trotinetelor „Acesta nu e un produs comestibil”, exprimă perfect acest gen de psihoză vestică în care şi românii, idolatri ai Occidentului, au început să-şi bage capul.

O tehnică bună ca să linişteşti un isteric e să fii şi mai isteric. Dacă exagerezi şi mai tare în faţa cuiva care exagerează, reacţia e de multe ori de stupoare, sunt şanse ca interlocutorul să se blocheze, speriat şi nedumerit, şi să încerce să fie el cel raţional. O mamă americancă a reuşit să facă asta recent, deşi intenţiile ei au fost altele. Amy Chua e o chinezoaică născută în SUA, profesoară la Yale, care a publicat o carte intitulată „Imnul de luptă al Mamei Tigru”. Chua povesteşte, mîndră, cum şi-a crescut cu o mînă de fier cele două fiice. Copiii ei nu aveau voie să: doarmă la prieteni, să iasă la joacă, să joace în piese de teatru şcolare, să se uite la televizor sau să joace videogames, să-şi aleagă singure activităţile extraşcolare, să ia o notă mai mică de A, cel mai mare calificativ american, să nu fie cel mai bun elev la orice, în afară de sport şi teatru, să cînte la alt instrument în afară de pian şi vioară, să nu cînte la pian şi vioară în fiecare zi. Şi să se plîngă. Dacă fiica ei de 7 ani nu reuşea să stăpînească pînă la o dată fixă o anumită compoziţie dificilă pentru pian, mama îi lua păpuşile şi căsuţele păpuşilor şi le dona la Armata Salvării. La orice greşeală, copiilor li se spunea că sunt nişte gunoaie şi că vor ajunge rataţi, ca majoritatea americanilor. Cartea a devenit imediat un best-seller şi a împărţit opinia publică în două: jumătate au spus că Amy Chua e nebună, cealaltă jumătate că e realistă. Partea bună a fost că americanii şi-au reevaluat metodele pedagogice, unii şi-au dat seama că exageraseră cu controlul.

Discuţia a scos la lumină şi rezultatele unor studii de zeci de ani făcute pe gemeni. Cercetători din domenii ca medicina, psihologia, economia, sociologia compară de multă vreme gemeni identici cu gemeni fraternali pentru a determina cît e înnăscut în dezvoltarea unui om şi cît e rezultatul controlului părinţilor. Concluzia e că sănătatea, inteligenţa, fericirea, succesul, personalitatea, valorile, interesele, practic totul e în mare parte genetic. Gemenii identici sunt mai asemănători în toate decît gemenii fraternali chiar şi cînd au fost separaţi la naştere. Cu mici excepţii, părinţii determină viitorul adult în proporţii foarte mici, aproape de zero. Părinţii îi schimbă pe copii în multe feluri, problema e că pe măsură ce aceştia cresc, schimbările produse de părinţi se estompează. La maturitate, gemenii identici nu sunt doar puţin mai asemănători decît sunt gemenii fraternali între ei, sunt mult mai asemănători. Şi cînd sunt crescuţi separat, gemenii identici sunt aproape la fel de asemănători ca atunci cînd sunt crescuţi împreună.

Am face deci bine să ne stresăm mai puţin cu creşterea copiilor. Viitorul lor depinde mai mult de ei decît de sacrificiile noastre. Asta nu înseamnă că îi putem lăsa să fie crescuţi de lupi, dar ideea e că ne putem vedea de ale noastre, în timp ce ei îşi văd de ale lor, fără să-i forţăm într-o direcţie sau alta, să-i implicăm în activităţi speciale, pe care le credem noi esenţiale pentru viitorul lor, să-i forţăm să mănînce spanac dacă nu le place. Mai puţin stres înseamnă şi că putem, fără teamă, să facem mai mulţi copii.

O altă implicaţie a acestor cercetări, care nu fac decît să confirme lucruri vechi de cînd lumea, e aceea că suntem responsabili de noi înşine. Nu mai merge să ne blamăm mamele pentru eşecurile noastre. Noi am ales.

FOTO: REUTERS

Tags:



2 comentarii

  1. Nu sunt de acord cu filosofia mamei-tigru. Copilaria este o perioada unica in viata, iar copiii ar trebui lasati sa profite la maxim de acesti ani, evident cu oarecare limite. Parerea mea este ca un asemenea comportament al parintilor fata de copii raceste inutil relatiile de familie, chiar le tensioneaza, ca sa nu mai vorbesc ca unii copii pot ceda psihic sub presiunea pusa de parinti. “Presiunea transforma carbunele in diamant, dar il poate face si pulbere.”

Leave A Reply