Cineva undeva călătoreşte furios înspre tine

Pentru că testul de săptămîna trecută a fost un succes surprinzător, o să continuăm cu un alt poet american, John Ashbery, o legendă vie, ales de public acum cîţiva ani “poetul MTV”, deşi poezia lui numai populară nu s-ar zice că e. Marca lui Ashbery e stranietatea extremă, “golirea minţii” sau, mai pe şleau spus – nu înţelegi nimic din ce spune. Pare că promite mereu un sens, dar te trezeşti la capătul textului cu mintea golită. Asta dacă vrei neapărat un sens, un mesaj, un miez, o învăţătură, un sfat de viaţă, o revelaţie.   

Dacă însă îl citeşti fără astfel de aşteptări, dacă nu te sperie ambiguitatea, dacă ţi-a plăcut Twin Peaks la viaţa ta, te poate lua serios de cap. Am ales totuşi două texte ale sale mai cuminţi, mai comprehensibile, dar sperăm că o să vă stîrnim curiozitatea şi pentru restul şmecheriilor lui poetice.

La ferma Nordului

Cineva undeva călătoreşte furios înspre tine,
cu o viteză incredibilă, călătoreşte noapte şi zi
prin viscole şi prin arşiţa deşertului,
prin torente, prin strîmtori.
Va şti să te găsească,
să te recunoască dacă te vede,
să-ţi dea ce are să-ţi dea?

Pe aici nu creşte mai nimic,
şi totuşi grînarele dau pe dinafară de grîne,
saci de grîne unul peste altul pe căpriori.
Ape dulci curg, îngrăşînd peştii;
păsările întunecă cerul. E de ajuns oare
că lăsăm pe prag, în fiecare noapte, farfurioara cu lapte,
că ne gîndim la el uneori,
uneori şi mereu, cu sentimente amestecate?

 

Dacă ai spus că vii cu mine

În oraş era foarte urban, dar la ţară vacile acopereau dealurile. Norii erau aproape şi umezi. Mă plimbam cu Anna pe cărarea pietruită, bucurîndu-mă de peisajul împrăştiat. Deodată, un sunet adînc de clopot s-a auzit din spate. Am întors amîndoi capetele. „Sunt vorbele pe care le-ai spus în trecut, s-au întors să te bîntuie”, mi-a explicat Anna. „Se întorc, întotdeauna se întorc, înţelegi?”
Înţelegeam. De-atîtea ori sunetul acela de clopot adînc mi se strecurase printre gînduri, mai întîi amestecîndu-le, rearanjîndu-le apoi într-o ordine desăvîrşită. „Două ciori”, părea să spună vocea, „stăteau pe un cadran solar, sub razele binecuvîntate ale soarelui. Pe urmă, una a zburat.”
“Bun…şi pe urmă…?”, aş fi vrut să întreb, dar am tăcut. Ne-am întors în curte şi am urcat cîteva trepte pînă pe acoperiş, unde începuse o petrecere. “Acesta e prietenul meu Hans,” a spus ea, încercînd să mă prezinte. Nimeni nu mi-a dat atenţie şi cîţiva musafiri s-au dus lîngă balustradă să admire livezile şi viile etalîndu-şi gloria autumnală. Una dintre femei s-a apropiat, totuşi, de noi şi ne-a salutat prietenoasă. Mă întrebam dacă aceea era o „casă a recoltei”, o expresie pe care am auzit-o deseori, dar n-am înţeles-o niciodată.
“Bine aţi venit în casa mea…casa noastră,” a spus femeia cu voioşie. „După cum vedeţi, se recoltează strugurii.” Se pare că-mi putea citi gîndurile. „Se spune că recolta de anul acesta va fi una mediocră, dar priveliştea e oricum încîntătoare. Nu sunteţi de aceeaşi părere, domnule…”
“Hans,” i-am răspuns, manierat. Priveliştea era, într-adevăr, încîntătoare, dar voiam să plec. Am inventat repede o scuză, am ghidat-o pe Anna către scări, prinzînd-o de braţ, sub cot, şi am plecat.
“N-a fost prea politicos ce-ai făcut”, mi-a spus ea, sec.
“Drăguţă, m-am săturat de oameni care-mi citesc gîndurile. Cînd o să vreau aşa ceva, o să mă duc la un cititor de gînduri.”
“Întîmplător, eu sunt unul dintre aceia şi pot să-ţi spun că ceea ce gîndeşti e fals. Ascultă ce spune clopotul cel mare: Suntem toţi străini chiar pe pajiştea noastră, străini în propriul nostru timp. Ar fi trebuit să asculţi cu atenţie. Acum e nevoie de ajustări, care îţi vor fi făcute.”

 

traducere de Dan Sociu

Puteţi citi şi:

Niciodată la fel