Cine-l bate pe printul Charles, la popularitate, in Viscri

La Viscri ajungem intr-un soi de culme gustativa si ospitaliera a excursiei, cand suntem cazati in casa Gerdei, o sasoaica harnica si zambitoare, imbracata in jeans, cu o silueta de invidiat. Le vorbeste luxemburghezilor pe limba lor, dar si in engleza, franceza si germana. Gerda e vecina de ulita cu printul Charles, dar tine sa sublinieze ca Viscri era cunoscut inainte de a veni el aici. “Noi facem turism si suntem cunoscuti cu mult inainte, nu ne-a facut el celebri”, zice Gerda, care, cel putin pentru luxemburghezi, va fi de acum mult mai cunoscuta decat mostenitorul tronului Marii Britanii.

de Dollores Benezic – www.dollo.ro

De ce e Pirosca impotriva ajutorului social

Cele doua evenimente care le-au bucurat obiectivele foto ale ziaristilor au fost in ordine cronologica: oamenii care faceau mangal in marginea satului si intoarcerea vacilor de la pascut. Vizita in luminisul in care Pirosca face mangal de 30 de ani le-a smuls tuturor exclamatii uimite: “It is not possible to be like that in Europe!” (adica “nu e posibil sa mai existe asa ceva in Europa”). Pirosca le-a aratat procesul tehnologic, cum asaza ea gramada cu lemne intr-o piramida, cum o acopera cu pamant si ii da foc controlat. Arde doua saptamani mocnit si dupa asta alege bucatile de mangal, le ambaleaza in saci si le trimite domnilor de la oras care le cumpara pentru barbecue. Pentru munca asta zilnica si bruta, Pirosca si sotul ei primesc cam 1,7 milioane de lei vechi pe tona de mangal, adica maxim 30-40 de milioane de lei vechi lunar, in functie de cat de harnici sunt. Spune ca a incercat sa angajeze oameni din Viscri sa-i ajute, dar n-au gasit, “pentru ca munca e grea si au ajutor social. Ar trebui statul sa nu le mai dea ajutor social”, zice Pirosca revoltata. Ea si barbatul locuiesc intr-o baraca insalubra si nu vad toata ziua decat gramezile de lemn, mangal, si din cand in cand ridica ochii sa mai vada caprioarele sau iepurii care le mai traverseaza domeniul nesfarsit din jur.

Intoarcerea ziaristilor in sat a coincis cu venirea vacilor de la pascut. Ca un facut, norii care ne stropisera mocaneste in fiecare zi pana atunci s-au imprastiat si au lasat locul unui apus cald, care a facut aproape imposibila imortalizarea momentului, pentru ca vacile erau contre jour. Strainii au fost, totusi, impresionati de simtul fantastic de orientare al fiecarei cornute, care stia care ii e poarta, fara indrumare sau alte indicatoare.

WC-ul din fundul curtii si usile neincuiate

Daca la ferma lui Jonas ziaristii s-au bucurat de tot confortul, dar n-au mancat romaneste, la Gerda s-a mancat saseste.

Inainte de masa, Roberta, italianca, a cerut acces la bucataria Gerdei. A scos cateva ingrediente din geanta ei incapatoare – de unde scosese si pastiera in prima seara – si a preparat niste paste, in semn de apreciere fata de gazde. Vroia sa fie un fel de cina italieneasca. Cand a vazut Roberta ca incep sa vina felurile romano-sasesti, la masa aranjata intr-un sopron din curte: palinca, mamaliga cu branza, rulada de carne cu sos dulce de cirese, muraturi, vin, prajitura cu rubarba – Roberta a exclamat doar pentru ea: “no italian food tonight!”.

Ulterior, problema s-a dovedit a fi doar wc-ul din fundul curtii, la care ajungeai prin batatura plina de rate, gaini, iepuri, pisici si doi caini. Gerda povestea ca a fost o firma care a lucrat la canalizarea satului, dar de ceva vreme s-a dat dusa, cu bani cu tot, si ei au ramas doar cu tevile ingropate, dar fara racordare la retea.

Inainte de culcare am fost impartiti pe mai multe case si ni s-a spus sa nu incuiem usile, pentru ca nimeni nu face asta in sat, in ciuda celor 400 de “roma people” din vecinatate. Thierry a avut, totusi, reflexele mai puternice si a incuiat usa casei in care a fost cazat. Dimineata s-a trezit in frig si fara apa calda la boilerul cu lemne, pentru ca sotul Gerdei n-a putut sa intre ca sa-i faca focul.

Supararea i-a fost mica, totusi, in fata micului dejun incarcat cu gemuri, branza, oua, paine prajita pe plita si unt de casa pe care Gerda le pregatise cu noaptea-n cap.

Benzinariile lui “mister separd”

A treia zi a fost destinata Brasovului, cu a lui Biserica Neagra, la care a trebuit sa alergam ca s-o prindem deschisa. Programul descurajant pentru turisti – intre 10.00 si 15.00 – i-a lasat pe ziaristi doar sa traga cu ochiul la colectia de covoare otomane, timp de cateva minute inainte de inchidere. Inainte de asta au vazut insa cetatea de la Prejmer, iar apoi au facut cunostinta cu jumarile si ceapa la un restaurant local.

Seara am petrecut-o in Cisnadioara, dupa un drum aproape la fel de obositor ca si cel din prima zi, cu deosebirea ca de data asta era asfaltat si cunoscut. Pe marginea drumului am oprit la chioscul unei batrane care vindea branza. A facut in ziua aceea vanzarea vietii ei, amuzata de sunetele pe care strainii le scoteau gustand bucatelele de branza intinse pe cutit.

La intoarcerea spre Sibiu, orasul soferului, acesta le-a explicat ceva ce stia el bine: ce hoteluri si benzinarii erau ale ciobanilor care-si vandusera turmele ca sa intre in alte afaceri, mai banoase. “Good for mister shepherd!”, au exclamat ziaristii,  facandu-l pe sofer sa rada, pentru ca invatase si el un cuvant nou. Apoi a continuat, pe masura ce inaintam in Sibiu: “si benzinaria asta e a lu’ mistar separd ala!”.

Epilog: De ce zambim manzeste cand suntem intrebati ce face guvernul

Per total, cu hartoape precum drumurile de carute pe care am umblat, Transilvania li s-a aratat strainilor exact asa cum este. Un tinut minunat, locuit de oameni in esenta buni, dar inconstineti de valoarea mostenirii pe care o au in batatura. Pentru asta muncesc, de cativa ani, Asociatia Miortics in colaborare cu Fundatia Adept si alte cateva ONG-uri locale. Ii ajuta si strainii care au cumparat case si terenuri in zona, si pe care le exploateaza in scopuri turistice, incercand, paradoxal, sa ne pastreze prin ele traditiile noastre populare. Lucrurile se misca mai greu decat si-ar dori, dupa cum admite si Mihai Dragomir, seful Mioritics. Pe de-o parte pentru ca mentalitatile si inertia oamenilor sunt greu de urnit, pe de alta din cauza saraciei in care populatia rurala se zbate, si nu in ultimul rand din cauza indiferentei autoritatilor, locale si centrale, in fata potentialului urias pe care turismul rural il reprezinta pentru aceasta zona.

Ziaristii straini au avut la final doua mari intrebari la care nimeni n-a putut sa le raspunda: de ce “roma people” nu pot fi cooptati in acest proiect turistic? Si de ce toata lumea rade manzeste si da din cap cand vine vorba despre ceea ce face guvernul?

Deschiderea la Sibiu a primei filiale din Europa de Est a Institutului luxemburghez pentru Itinerarii Culturale a starnit, totusi, si interesul celor de la Ministerul Culturii din Bucuresti. Desi normal ar fi fost sa participle la eveniment insusi ministrul culturii, dat fiind ca venise la Sibiu omoloaga lui din Luxemburg – Octavie Modert -, acesta si-a trimis un secretar de stat agramat – Vasile Timis – care s-a falit declarativ cu monumentele romanesti incluse in Patrimoniul UNESCO si atat. Niciuna din bisericile fortificate din Transilvania – cu exceptia Biertan – nu este insa inclusa in acel patrimoniu, ba nici macar nu primeste fonduri de la bugetul Ministerului culturii, desi ar avea atata nevoie. Cetatea din Viscri, de exemplu, e intretinuta prin efortul comunitatii evanghelice din zona, iar pe biletele de intrare, in valoare de 4 lei, scrie “taxa intrare WC”.

Pana cand autoritatile noastre se vor trezi ca sa sprijine in mod real acest turism care-i innebuneste azi pe straini, e posibil ca toti “mister shepherd” sa fie benzinari sau hotelieri, branza sa fie importata, iar casele sasesti, care or mai ramane in picioare, sa fie transformate in muzee de britanicii indragostiti de Transilvania. Cu siguranta pana atunci ministrul turismului, Elena Udrea, va fi gasit brandul de tara pe care vrea sa-l caute acum cu 75 de milioane de euro.

Citeste mai mult pe www.dollo.ro

Citeste si:

Visiting Transilvania: “Traditional roma people on the left!”.

Turism nemtesc in Transilvania: “Adevarata Romanie poate fi descoperita numai la sat”

Secretul unguroaicei Rozalia din Crit: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, ca avem mult de lucru”