Cînd ne veţi fixa electrozii nici nu va mai fi nevoie de ei

0

  E oficial, neuroștiințele au arătat că poezia e mai bună decît manualele de self-help și, oricum, versurile ne aprind creierul. Așa că o să continuăm programul TOTB de self-help prin poezie, cu textele Ruxandrei Novac de acum 10 ani, cînd a publicat ecograffiti, o carte memorabilă prin discursul cool la suprafață, dar nu cerebral. Răceala poeziilor e declarația de război a idealismului împotriva unei lumi scîrboase și false, cu care poeta nu se mai ceartă constructiv, ca poeții revoltați. Doar se distanțează clar, vers după vers, refugiindu-se în căldura animală a persoanei întîi plural, atitudine care își are eficiența ei și care a fost continuată, din unghiuri originale, de poete ca Gabi Eftimie și Val Chimic, schimbînd odată și, sper, pentru totdeauna percepția provincială românească asupra poeziei scrise de femei.

.

 

 clovnii

în duminica aceea rîioasă
nu mai ştiam ce să facem
Venea tristeţea mică apoi tristeţea mijlocie
apoi tristeţea mare
veneau melcii şi greierii înspăimîntători
şi Marile Oase care ne-au dat viaţă.
ne aciuisem şi noi pe acolo
tîrîndu-ne hebefenia şi insomniile şi complexele şi poziţiile
catatonice şi tusea seacă şi inima şi maţele şi mila
jucîndu-ne cu noi
şi aruncîndu-ne ca pe nişte monezi.
Ne era frig deşi trupul ne fumega
ne aduceam aminte.
(altădată ieşeam îmbrăcaţi în flori de nalbă
pluteam pe lîngă
valeţii încotoşmănaţi şi lalele negre şi nisip ni se
scurgea pe gură)
cerul se deschidea în fîşii violet în casa scărilor
şi noi credeam că vine Domnul Dumnezeu
şi Domnul Dumnezeu nu venea
– Da, dom’-sergent, să trăiţi,
aşa credeam şi trebuia să stăm drepţi.
Domnul Dumnezeu se uită la noi compătimitor
aşa cum
noi ne uităm la Domnul Dumnezeu compătimitor
Doamna Dumnezeu se rujează şi acoperă bulevardul
cu panglici şi portjartiere.

Noi vom trece de stomacul amabil al zilei acesteia
pentru noi melodia lucrurilor s-a descojit
noi sîntem purecii de baltă
noi scoatem limba de-un cot
şi cădem şi bombănim şi ne dăm peste cap
şi urlăm în trompete

Existenţo, scumpete,
tu eşti cea mai bună din cartier
o să-ţi trimit urechea mea tăiată
civilizaţio, cuţu-cuţu
o să-ţi dau şi ţie rana ascultătoare din stînga

Cînd ne veţi fixa electrozii
nici nu va mai fi nevoie de ei
dincolo de marele cîmp de săbii ne vom tîrî singuri
doar cu şarpele nenorocului nostru
şarpele de casă, negru şi blînd.

Noi izbim cu copitele
oglinda şi patriarhul şi tampoanele domnişoarelor şi ministerele şi
marile culturi şi oxigenul şi reflexele condiţionate
şi mai ales cutia plămînilor noştri
o izbim cu copitele
noi nu ciocănim la poarta raiului,
ci la nevasta unui şef local de partid
noi sîntem ţapii
bărbile noastre sînt pînă la pămînt
şi nimeni nu mai strigă nimeni
Noi sîntem o fotografie din Marele Ziar
noi
construim obsesiile funcţionarului mărunt din colţ
noi
construim liniştea funcţionarului mărunt din colţ.
noi
dresăm metafizica
şi hamsterii şi dragostea şi ale tinereţii valuri.
Sîntem exhibiţionişti primăvara şi voyeuri toamna.
claustrofobi tot sezonul.

Ceasurile torc umede în duminica aceasta rîioasă.
plimbă-ţi psihicul în altă parte pe aici
nu a mai rămas nimic.

ecografitti

*

noi sîntem muncitorii şi mîinile noastre clădesc
lumea
noi sîntem fericiţii lumii acesteia nu ştiţi că
sîntem fericiţii lumii acesteia ne e foame noi ştim
ştim totul inima noastră le adună pe toate adună
inimile voastre mari adună trotuarele blocurile
florile păsările fluturii
toate merg la culcare
în inima noastră mare

ca un cocainoman trist
le siècle fanatique îşi face numărul noi
îi pipăim capul cu degetele noastre
mirosind a DTT
noi sîntem fericiţii lumii acesteia nu ştiţi
că sîntem fericiţii lumii acesteia atîrnăm greu
seara ca florile printre
stîlpii aceştia electrici
cu capete de mort

*

şi noi stăm aici între muchiile reci în seri lungi
de iarnă
şi foarte rar foarte rar din sacul de rafie ceva
ne mişcă mîinile picioarele

din nou e foarte frig ne ducem dracului
în camera asta cu pereţii acoperiţi de sudoare
– da, ne bagă în cap tot felul de… solidaritate…
în fine
apoi ca melcii se învîrtesc printre ele
cum te săruţi cu cineva şi nu-ţi place.

(pînă cînd sternul nostru devine fosforescent
pînă cînd pielea explorează şi rîdem şi strigăm şi
lumea cade în bucăţi în faţa noastră)

noi căluţii de lemn păpuşile de plastic
noi dragii de noi
noi care am
şi care vom mai
formolul miroase frumos solidaritatea se naşte
noi rîdem şi strigăm zgomotul cade spiralat

*

spaima ne-a adunat într-unul singur
spaima de căţelul pămîntului, de seringi,
de cei care ne obligă să ne
lăsăm de fumat
spaima de lobotomie, spaima de damblagire
de domnul contabil,
de-a nu crăpa decît după treizeci de ani
spaima cumplită de cei care ne ocrotesc
spaima de omul-pasăre,
spaima de bob din twin peaks.

spaima, femeia cu părul roşu, cu mîinile roşii,
cu barba roşie cu
tocuri înalte cu ciorapi lycra
frecîndu-se de fermoarul blugilor tăi,
trecîndu-mi uşor mîna prin păr
păianjenul viu mort care iese din mine,

spaima ne-a adunat într-unul singur
de-a lungul unghiilor
ou cu unghii
mirt cu unghii cărnoase
tu mergi dincolo de pîntecul zilelor noastre de
rictusul fără greşeală
tu eşti mustul care curge din glezna odăii
şi micuţa moarte care clănţăne la fereastră.

*

iar celălalt spune să trăieşti aşa ca într-o
alarmă continuă sau
aşa de pe-o zi pe alta să nu te bagi în scheme apoi
întinde mîna după sticla de rasputin bea mi-o
pasează şi mie spune povestea
cu lebedele alte poveşti apoi despre locurile unde
animalele se împerechează
despre farmecul de nedesluşit
al căderii iggy plăcere pentru viaţă şi noi
călătorim cu covorul
ca ăla din o mie şi una de nopţi
ne înălţăm şi călătorim
prin aerul ţării noastre estice
al ţării noastre agrare fumăm
ţigări de lux undeva în coşul pieptului
răsare bucuria
adusă de ţigările de lux o scoatem imediat
cu unghiile noastre ojate

*

dar viitorul şi aplauzele proletarului
nu ne vor mai încînta. S-a dus.
Pe zidul de cărămidă stacojie el venea
urina se desenau
formele meschine ale vieţii noastre

(la douăzeci de ani începe iată să se decoloreze
să se tocească pe margini)
Sintem acum pe terasă în cartier stăm de vorbă
sîntem proprii noştri stăpîni
ai grămezilor de turme şi ai pămînturilor bogate.
Poveştile ce ni se spun
le primim ca pe nişte adieri ale unui fluture mare.
Şi aşteptăm, stăm de vorbă la argentin.
Ne cufundăm pînă la umeri mîinile
în sputa sidefie a unei vieţi viitoare


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger