Cinci pensionari din Hamburg, Germania, au încercat să-și îmbunătățească viețile mutându-se împreună în același apartament. Der Spiegel s-a dus în locuința proaspăt îndrăgostiților Erika și Heini, pe care o împart cu alți trei oameni în vârstă, Peter, Irene și Hella, pentru a relata o poveste de fericire la bătrânețe.
Până nu demult, Heini (de la Heinrich), în vârstă de 75 de ani, nu știa ce să mai facă cu viața lui; locuia și deretica singur prin casă și ieșea să se vadă cu alți oameni în vârstă, pe care îi ajuta să-și miște cadrele pe trotuar și pentru care aprindea de două ori luminile cu stingere automată până urcau scările blocului. Heini s-a născut în Hamburg și a muncit în fabrică timp de 45 de ani. A avut două mariaje până acum, ambele de scurtă durată, după care a locuit singur o vreme, la fel ca alte două milioane de germani cu vârsta de peste 80 de ani. Acum, Heini împarte un apartament cu un bărbat și trei femei cu vârste cuprinse între 70 și 84 de ani, care și-au părăsit casele și s-au mutat într-o lume necunoscută, formând o mică comunitate care nu are nevoie de asistență din afară. Nu au vrut să meargă la azil și nu și-au permis pe cineva care să aibă grijă de ei acasă. Cei cinci experimentează un nou model de conviețuire și se întreabă dacă nu se poate extinde asupra unui număr mai mare de oameni.
Fiecare dintre ei are propria cameră, la etajul patru al unei clădiri din Hamburi, cu dimensiuni care variază de la 14 la 40 de metri pătrați, fiecare are propriul televizor și fotografii cu oameni care au făcut parte cândva din viața lor, fiecare are propria cutiuță poștală. Heini, Peter, Irene, Hella și Erika împart împreună două băi, o cameră cu un telefon montat pe perete și o bucătărie modernă cu un balcon spațios, un colțar și o masă mare la care cei cinci locatari au învățat să converseze din nou. Toți erau singuri până să-și pună viețile la comun. Heini, spun ceilalți, avusese o existență fadă: abia mai vorbea, și asta pentru că deși radioul și televizorul făceau zgomot, ele nu puteau să vorbească, iar seara își bea berea, se culca singur, aștepta să vină dimineața, se trezea și aștepta să vină seara. Apoi, acum trei ani, a primit o invitație la cafea într-un azil de bătrâni. S-a dus, chiar dacă a ezitat la început, și acolo i-a întâlnit pe ceilalți patru. S-a așezat la masă fără să scoată vreun cuvânt și la fel au făcut și ceilalți. Până când o asistentă socială care lucra la azil le-a spus că i-a venit ideea de a înființa o comunitate pentru oamenii în vârstă.
Foto: Jörg Müller/ Agentur Focus/ DER SPIEGEL
Asistenta învățase din studenție că dacă bătrânii își pun viețile la comun fără asistență din afară, sunt mai satisfăcuți și mai puțin agresivi. Așa că, la întâlnirea cu pricina, femeia i-a întrebat pe cei șapte pensionari adunați la masă dacă nu vor să încerce așa ceva. Două dintre comesene au refuzat, însă ceilalți cinci s-au decis să încerce.
Citiți întreaga poveste pe Der Spiegel.