Chirie versus rate. Mobil şi nesigur sau sigur şi dependent?

18

Să zicem că nu aveţi un apartament al vostru, însă aveţi un job stabil şi suficient de bine plătit încât să vă permită şi ceva economii (da, s-au cam dus vremurile alea, dar mai există câţiva norocoşi), dar nu şi un excedent monetar cu care să puteţi cumpăra o locuinţă cu banii jos. Ce faceţi? 

Think Outside the Box

E cam greu în vremurile astea să împrumutaţi o sumă atât de mare pe căi informale, de la rude sau de la prieteni, aşa că vă rămân două soluţii: fie alegeţi migraţia din chirie în chirie, generată de “lipsa unor reglementări serioase în zona tranzacţiilor de tip închiriere”, despre care vorbeşte mai jos jurnalistul Ionuţ Codreanu, (reglementări pentru care ar trebui să existe, poate, o presiune socială), dar care vă asigură însă mobilitatea şi un oarecare grad de independenţă (atunci când sunteţi singur/ă), fie vă înhămaţi la zeci de ani de rate bancare, un sistem pe care scriitorul Vasile Ernu îl numea “o nouă formă de sclavagism, cu lanţuri de aur” (Glamour Gulag) şi despre care Adela Stamate, masterand în comunicare, spune mai jos că înseamnă “să-ţi înţepenești oarecum viitorul prin stabilirea unei dependenţe”, dar care atrage totuşi cu sine o doză de securitate şi predictibilitate. Vă invităm la dezbatere: chirie sau rate?

[coloana]

Chiriaş forever

de Adela Stamate, masterand la Facultatea de Comunicare, Universitatea Bucureşti

Mă număr printre cei bântuiți de ideea de a avea propria casă, Căminul bârlogul pe care să-l transformi după pofta inimii, unde să nu te streseze niciun proprietar cu toanele lui și nicio piață imobiliară cu dinamicile ei. Ba chiar acum vreo doi ani căutam oferte pentru programul Prima casă, împinsă de la spate de panica părinților că ”voi rămâne pe drumuri” și de propriile fantasme legate de locuirea confortabilă, de stabilitate ș.a.m.d. Noroc însă că piața locuințelor a fost traversată în ultima vreme de atâta cutremure, la fel ca și piața locurilor de muncă, astfel încât am rămas o chiriașă convinsă, gata să pledez ca un martor al lui Iehova plecat la vânzare de biblii, pentru beneficiile acestui statut.

Cel mai puternic argument pentru care cred că întotdeauna chiria va fi preferabilă ratelor este independența pe care ți-o oferă locuirea ”nomadă”. Să-ți faci credit la bancă pentru următorii 20-30 de ani nu înseamnă doar să îți atârni o piatră de moară, costisitoare și imprevizibilă, ci și să-ți înțepenești oarecum viitorul prin stabilirea unei dependențe. Chiriașul își poate schimba casa după placul inimii: se poate muta când se plictisește sau când cartierul în care stă evoluează într-un mod nefavorabil, după legile vieții orașelor. Dacă azi stăteai într-un cartier pitoresc și liniștit peste care mâine vine buldozerul pentru a face loc viitorului din sticlă și beton, chiria îți asigură posibilitatea de a migra în altă zonă fără bătăi de cap.  Cunosc, de altfel, o grămadă de oameni care, încurajați de prosperitatea relativă de acum câțiva ani, au făcut credite umflate pentru niște metri pătrați numiți ”acasă”, dar care acum țin cu dinții de joburi, pentru a nu intra între fălcile băncilor, pentru a nu rămâne fără casă. Hăituiți de angajați bancari pe post de recuperatori, mereu cu ochii pe cursul euro și pe rata dobânzii. Nu, mersi: chiria te face puțin mai liber.

De asemenea, întreținerea unei case proprietate personală nu o treabă chiar așa de ușoară. Implică o mulțime de costuri, pornind de la prețul asigurărilor, până la întreținerea ei ș.a.m.d. Când locuiești cu chirie, renovările, reparațiile și toate cele sunt responsabilitatea proprietarului sau costurile lor pot fi deduse din chirie. Asta ca să nu punem la socoteală faptul că cele mai multe locuințe închiriate vin la pachet cu dotările necesare: mașină de spălat, frigider, aragaz, iar lista poate continua, în funcție de buzunar și de noroc. Chiriașii nu plătesc, de altfel, nici impozite de proprietate, deloc neglijabile în ziua de azi.

Desigur, cea mai dureroasă parte când vine vorba de rate este instabilitatea pieței. Odată cu instaurarea crizei economice, prețurile locuințelor au scăzut, însă nici până acum ele nu au ajuns la un nivel ”real”, suferind încă de ecourile boomului care le ridicase până la cer. Prețurile scad în continuare, ceea ce ar trebui luat în considerare de către cineva care e dispus să-și petreacă următorii mulți ani într-o strânsă relație cu funcționarii de la bănci. Fluctuațiile dobânzii, niciodată de partea îndatoratului, sunt un factor principal de stres și de insecuritate, care de multe ori transformă aceste rate într-un sacrificiu pe termen lung și foarte lung. În cazul în care, să zicem, ai o perioadă mai puțin roz, în care câștigurile nu mai sunt ce au fost odată, chiria îți permite o anume mobilitate și o adaptare la ritmul de viață și economie actualizat. În cazul ratelor, acest lucru nu este posibil.

Desigur, veți putea spune că a deține o casă presupune, în primul rând, stabilitate, spre deosebire de locuințele închiriate, care par, la prima vedere, să se opună acestei idei. Cred însă că este pur și simplu vorba de o eroare de percepție: nu doar pentru că există oameni care au locuit în apartamente închiriate zeci de ani, ci și pentru că, de la un punct încolo, o locuință închiriată oferă același confort pe care îl implică unul ”personal”. Uneori chiar, mai mult: cu o chirie semnificativ mai mică decât rata de la bancă poți locui în case pe care altfel nu ți le-ai putea permite.

Astfel, până la proba contrarie, chiriaș forever!

[coloana]

Umilire-n rate

de Ionuţ Codreanu, jurnalist

Departe de mine proiecţia unui latifundiu în care să huzuresc. Şi mai departe de mine complexul proprietăţii – nu întreţin relaţii necuviincioase cu bunuri şi obiecte. Totuşi, admit că tânjesc după o doză de securitate şi predictibilitate. În viaţa de zi cu zi, asociez această doză cu un termen convenţional: (a)casă.

Am aproape 30 de ani şi aproape că am luat o decizie. De mai bine de zece ani stau prin chirii. Am stat şase ani în gazdă, la grămadă, iar când am simţit că am suficiente resurse mi-am închiriat singur zona de confort. Nu mă declar prea liniştit. Nici nu pot să listez alte obiective în planul de viaţă. Practic, plătesc o chirie ca să-mi pot păstra locul de muncă. Şi viceversa. Cercul este vicios şi frustrant. Dincolo de condiţionările sociale, problema locativă cântăreşte mult în economia (şi economiile) vieţii mele.

Dacă arunc o privire „pe piaţă”, observ o schemă maladivă în care mai mulţi indivizi, norocoşi sau doar oportunişti, reuşesc să obţină venituri suprarealiste din închirierea unor spaţii către oameni ca mine. Nu este o relaţie economică, construită pe reguli, ci o negociere continuă. Eu, chiriaşul, sunt vulnerabil în relaţia cu proprietarul. Cel din urmă poate dispune, în orice moment, să crească valoarea chiriei sau să mă scoată în stradă. Fără prea multe explicaţii – are balta potenţiali chiriaşi. Dincolo de instituţia proprietarului despotic  se manifestă alte efecte secundare: supraevaluarea serviciilor de închiriere şi agenţiile imobiliare care comisionează în draci.

Lipsa unor reglementări serioase în zona tranzacţiilor de tip închiriere este un atac la adresa securităţii sociale. Nevoia locativă nu este un lux, ci o necesitate. Într-un climat social şi economic marcate de pauperitate, o minimă protecţie a chiriaşilor ar mai calma apele şi ar mai limita abuzurile (acolo unde sunt). Dar statul se depăseşte pe sine în pasivitate, controlând, chipurile, piaţa imobiliară doar în termeni şi indicatori economici. Previzibil, statul nu este capabil să controleze şi să fiscalizeze întreaga afacere cu chirii. Zice bogdaproste când încasează câţiva lei, impozit pe profit, pentru închirierea un penthouse. Evident, statul nu are conexiune la internet şi nu poate verifica media chiriilor de pe piaţă. El crede ce-i spune proprietarul. Iar cel din urmă nu este întotdeauna dornic de relaţii oneste cu sistemul. Şi de ce ar fi?

Pe fondul unei sodomii generalizate, eu chiriaşul aspir la schimbarea statutului. Încep să mă proiectez în papucii de proprietar. Ştiu că proprietatea este sacră şi letală, în egală măsură. Pentru că sunt domn, nu vreau să îmi transform proprietatea într-un venit suplimentar. Vreau doar să am casa mea. Şi aici apar băncile, care-mi cunosc frustrările şi limitările. Băncile vor să ne salveze din derivă, la un preţ alienant. Câţiva zeci de ani din viaţă, cu dobândă şi-ndesat. Decizie: mă transfer la un singur stăpân (banca) sau baleiez prin stăpâni mărunţi  până la sfârşitul vieţii?

Aproape că am luat o decizie. La un moment dat voi semna contractul cu banca. Dar n-o voi face pentru orice miză. Nu mă voi vinde pentru un apartament meschin, de 50 de metri pătraţi, care va împlini 70 de ani la închiderea creditului. Mă voi vinde pentru un proiect personal, pe care să-l încep de la zero. Ştiu că existenţa mea va fi net influenţată de toanele băncii. Dar, dacă tot va fi un concubinaj imoral, vreau şi eu iluzia plăcerii. Nu mă voi amaneta doar pentru o casă. Mă voi amaneta doar pentru acea acasa!

Sunt conştient că mă apropii cu paşi repezi de cel mai mare compromis al vieţii.  James Russel Lowe (poet american din secolul XIX şi militant împotriva sclaviei – ca să vezi ironie!) spunea despre compromis că „este o umbrelă bună, dar un acoperiş prost”. Ingrată ipostază: mă văd nevoit să-mi cumpăr tihna de la casa de pariuri. Cine câştigă azi – echipa proprietarilor descurcăreţi şi norocoşi sau echipa hoţilor profesionişti (băncile otrăvite)?

[coloana]

 

Foto main: Flickr/alancleaver_2000



 


18 comentarii

  1. Decat o rata la banca de 500 EUR, mai bine chirie si cumpararea unui teren la marginea Bucurestiului cu 6-7.000 EUR. Apoi o casuta se poate ridica incet/incet, dupa buget, in cativa ani. Nu sunt bani, constructia se amana, nu te forteaza nimeni.
    Sau luarea unei case cu credit in conditiile in care mai poti pune deoparte ca economii inca o rata lunara si sa ajungi sa ai economii de cel putin 12 rate.

    Parerea mea :).

    • Iti pun eu azi in mana 15000 de euro sa iei doua terenuri la marginea Bucurestiului, unul pt mine, unul pt tine. Ce zici, te bagi?
      Teren de construit nu inseamna camp…

  2. Daca esti chirias macar nu te asasezi asa tare de obiecte pentru ca tot ce ai trebuie sa cari cu tine dintr-o chirie in alta deci e in interesul tau sa ai cat mai putine lucruri de carat.

    Bancile ne exploateaza la maxim. De aia au si aparut miscarile Occupy whatever:
    http://www.reuters.com/article/2011/11/18/us-wallst-disconnect-idUSTRE7AH0Z620111118

    Pe de alta parte sunt orase in care cererea e atat de mare (Paris, Berlin, Bruxlelles) incat e destul de dificil sa obtii o chirie decenta iar proprietarii organizeaza interviuri cu CV si iti cer tot felul de date si garantii.

  3. vad ca a revenit articolul, are o periodicitate prin presa de cateva luni 🙂

    Oricum e o chestie de optiuni, dar eu sunt pt proprietate, chiar daca e luata cu credit.
    Cunosc cateva situatii in care oameni care si-au cumparat cu credit au fost nevoiti sa se mute. Au inchiriat casa si cu ea si-au luat chirie in alta parte. Chiar daca platesti banci o gramada de bani, la final tot ramai cu o casa, din chirie nu ramai cu nimic. Plus ca daca stai cu chirie la batranete cum iti rezolvi problema spatiului de locuit? Nimeni nu garanteaza ca pensia o sa-ti ajunga pentru tot ce ai nevoie. Eu sunt sceptic ca peste 30 de ani cineva o sa-mi plateasca pensia, desi contribui din greu acuma.
    Si mai am o alta intrebare: cati oameni cu bani stau in chirie? De ce prefera sa aiba proprietati?

    • Pentru ca si le permit si nu trebuie sa faca credite pentru ele, sau daca fac, le pot achita in cativa ani, nu se indatoreaza pe viata. Diferenta e destul de mare zic eu 🙂

  4. Noi ne aflam in aceeasi situatie (fara locuinta) dar si cu copii mici 🙂
    Asa ca am cumparat un teren (cu ceva ani in urma) iar acum, dupa ce am mai facut ceva economii, am hotarat sa incepem o constructie.

    Daca veti intra pe blog veti vedea ca este destula bataie de cap, pentru ca incercam sa facem totul cat mai rentabil – regie proprie, umblu personal dupa avize si hartii, dar sper sa ne ajute Dumnezeu sa reusim.

    In privinta preturilor terenurilor, au scazut destul de mult si am senzatia ca vor continua sa scada! In Domnesti poti gasi teren foarte bun (500 mp) cu 20-25 Euro/mp (unde, acum 2 ani se vindea cu peste 80 Euro/mp).

  5. Eu cred ca ne cramponam de un mod invechit de a gandi. Cel mai mic numar de proprietari din Europa se gaseste in Elvetia, urmat de Germania. Sa nu imi spuneti ca si astia sunt inapoiati, ca nu prea imi vine sa cred.

    • Probabil ca n-ai idee ce fel ce cerinte exista in Elvetia si Germania pentru constructiile noi. Ca sa-ti faci o idee: exista in Elvetia unitati administrativ teritoriale, unde daca vrei sa construiesti, dupa ce ai proiectul avizat trebuie sa amplasezi o macheta la scara 1:1 a cladirii, s-o lasi acolo trei luni. Daca in aceste trei luni vecinii nu depun nicio plangere, poti sa construiesti. In Bavaria au norme foarte rigide (dar mai relaxate decta elvetienii) care iti indica precis regimul de inaltime, panta si culoarea acoperisului. culoarea fatadei (de regula alb), cate ferestre, cat de late, cat de inalte, etc. Te miri ca sta lumea in chirie?

      • Nu ma mir. Doar constat. Statul cu chirie are si avantaje, pe langa dezavantaje.
        Iar numarul scazut de proprietari din cele doua tari este dat – in principal – de preturile mari ale imobilelor. Iar cerintele de acolo sunt pe placul populatiei majoritare din acele tari. Nu cred ca ii streseaza pe nativi. Pe balcanici, in schmb, clar ca i-ar putea stresa.
        Dar ma intorc la argument, majoritatea (cel putin in Elvetia) locuieste cu chirie. Si nu se sinucid din acest motiv. In SUA, iarasi, se practica acest lucru de zeci de ani. Atunci cand locuiesti pe coasta de Est (spre ex) si iti gasesti un job mult mai atragator pe cealalta coasta, este clar ca statul cu chirie te ajuta sa iei o decizie foarte repede.
        In plus, articolul a fost publicat la sectiunea Pro si contra, in ideea de a dezbate tema, cred. Nu de a arata altora ca noi avem dreptate. Poate nu e rau sa incercam sa fim ceva mai “open minded”

        • Balcanicii sunt alta cultura cu valori mai rigide. Nu vezi cum s-au segragat in Iugoslavia? Nici noi nu suntem cu mult mai breji oricum.

          Intentia mea nu era sa “am dreptate” ci sa prezint un aspect care nu e neaparat evident.

  6. Buna tuturor, eu am de gand sa cumpar, impreuna cu sotia nu unul ci doua apartamente prin credit. Chiria ajunge la vreo 300 euro lunar timp de 30 de ani. Ideea e ca dupa ce le cumparam le vom inchiria si astfel vom achita ratele. Avantajul e ca dupa 30 de ani, un apartament va fi al copilului si celalalt il vom vinde si vom calatori la batranete. daca il cumperi si il inchiriezi practic tu nu faci decat acte si el se achita singur in numele tau.

    am zis

  7. @liviu ciobanu – nu fii asa sigur ca vei castiga dupa chiria apartamentului. gandeste-te si la riscuri. nu poti sa stii ca ai chiriasi seriosi si nu se stie daca nu ti se va devasta apartamentul in 30 ani si va trebui sa bagi bani sa renovezi. plus ca la banca chiria nu va fi in aia 30 ani doar 300 euro. vremurile se schimba, dar de acest aspect nu vb nimeni pe aici.

  8. dhaa, bun plan — imi fac rate de 300 de euro si ma astept sa mi le plateasca chiriasii? Nu cred ca merga — cine poate sa imi dea mie 300 euro lunar cred ca poate sa-si ia imobil in rate si sa stea la casa lui, nu sa imi cumpere mie apartament…

    • Da nu da nimeni 300 de euro singur , de aceea se cauta colegi de apartament. Si in plus , tu cat crezi ca dai pe o chirie in Bucuresti de exemplu? Un apartament de 2 camere in medie se gaseste la 250 de euro. Sa nu mai vorbesc de apartamentele din zona Piata Unirii care sar de 1000 de euro pe luna.

  9. Am observat ca in cele doua discursuri postate, ideea care se dezbate este cea a independentei. Unul spune ca n-ai cum fi lipsit de stapani in ziua de azi, fie ca iei rate la banca fie ca platesti la proprietari chirii una-ntr-una. Iar celalalt sustine, implicit, ca libertatea nu ti-o pierzi prin achitarea de datorii la unu si la altu, ci prin detinerea de proprietate care aparent te tine legat de o locatie.

    De fapt, chiria este plata unui serviciu si nu ti-e stapan cine ti-l ofera, pt ca totdeauna exista o negociere la mijloc si oricand ai alegerea sa refuzi. Toti la care platim ne sunt “intr-un fel” stapani si noi sclavii lor? Vom spune nu, atata timp cat ne asumam raspunderea pentru cum negociem cu ei. Vom spune nu atata timp cat vrem sa ne dam drept victime si sa ne plangem ca viata e nedreapta pt ca indrazneste sa ne provoace sa muncim, sa cerem si noi mai mult, sa ne implicam in schimbare sociala la modul activ.

    Totodata, detinerea de proprietate nu este neaparat o forma de-a te lega de un loc. Este insa o forma de a fi in sistem si de a avea pe langa anumite obligatii (gen impozit)si un mare grad de siguranta. Proprietarul nu este obligat sa stea in casa lui, poate sa fie hoinar, poate sa faca afaceri cu vinde-o pe-asta, ia-ti alta mai cu zona verde, etc. Pt asta trebuie sa fii afacerist cu un cap bun, altfel iei decizii dezavantajoase.

    Daca privim cu atentie problema, ne dam seama ca si ca proprietar dar si in calitate de chirias, te poti simti bine daca ai mintea deschisa, iei in considerare destule variabile si mai ales: iti pasa de colaboratorul tau, nu doar de tine, pt ca fiecare este proprietar undeva si chirias altundeva si stim cum e sa fii in fiecare dintre aceste roluri. Ni se pare ca altii vor sa castige de pe noi cu nesimtire doar cand noi vrem sa castigam de pe altii cu nesimtire. Cred ca niste limite ferme pe care ni le punem noua insine, un dram de rabdare, bunavointa si omenie, ne pot ajuta sa facem afaceri ok cu ceilalti sa fim realmente parteneri si sa intelegem cat de important pentru ambele parti sa obtina un castig sau sa faca o parte din sacrificiu.

  10. Prima problemă : împrumutul bancar cu dobândă variabilă. Acesta nu-i altceva, decât expresia unei societăţi în stare de economie fluctuantă, în care deci inflaţia există şi, nu numai atât : ea are un nivel imprevizibil de la an la an. În condiţiile date, cei care cumpără locuinţe sunt de trei tipuri :

    a) bandiţii care au reuşit să nu fie prinşi de poteră (deci « negustori cinstiţi » !) ;
    b) persoanele cu salariu sau alte venituri de înalt nivel ;
    c) iresponsabilii.

    Într-o societate stabilă, dobânda este fixă, pentru că băncile au încredere în perenitatea posibilităţilor de a fi rambursate cu beneficiu. (Altfel, cinde dracu’ ar da bani altuia, cu împrumut ?!?) Astfel, la noi (în Occident) cei care cumpăra locuinţe sunt doar de două tipuri :

    a) clasele bogată şi mijlocie ;
    b) iresponsabilii. (…Şi de unde credeţi ca-nceput toată tărăşenia cu subprime-le ?)

    Cât priveşte opiniile personale, s-a observat că femeile sunt, în general mai doritoare de a poseda « cuibul » propriu. (O programare naturală a speciei ?…) Cele care trăiesc în cuplu îşi împing bărbaţii la toate eforturile necesare şi, mai mult : le aruncă în cap cu toate frustrările ulterioare, când nu mai sunt bani nici de distracţii, nici de vacanţe, nici de… Dar ce le pasă? În caz de divorţ, în 9 cazuri din 10 femeia rămâne cu casa, iar bărbatul îşi ia bocceluţa şi se-ntoarce la chirie.

    …Deci: cu proprietate sau la chirie??? Proprietatea te fixează pe un teritoriu, iar chiria îţi lasă diverse posibilităţi. Dintre care, nu ultima este cea de a fi exploatat de proprietar. Numai că viaţa nu este un fluviu liniştit !

    Aviz celor care vor să cumpere : uitaţi-vă la tot ce se poate : planurile locuinţei, cadastru, planuri de amenajare a teritoriului, categorie seismică, dacă-i teren inundabil, care a fost nivelul cel mai înalt al inundaţiei numită « centenală », cât şi, nu în ultimul rând, care-i preţul de vânzare constatat în zonă, pentru o locuinţă similară. Alfel, vă pregătiţi de necazuri… Dintre care unele ar fi mari, iar altele… definitive !

    • Mi se pare ca esti misogin! Cunosc extrem de multi barbati care isi doresc “cuibul” lor , fara a fi intr-o relatie. De asemenea nu ti se pare normal ca un cuplu care are un copil sa isi doreasca stabilitate, un camin pentru copilul lor? Iar in caz de divort poti sta linistit ! odata ce Proprietatea e pe numele amandurora , acesta reprezinta bun de partaj(asta in cazul in care unul dintre parteneri nu renunta la partea lui/ei pentru binele copilului). Mie personal mi se pare ca esti un frustrat care incerca sa isi gaseasca scuze pentru situatia personala si profesionala pe care o are.

Leave A Reply