Chesionarul McLuhan: Ce rol a jucat telefonul în istoria ziaristicii?

Dacă tot e ziua lui, hai să pornim puţin de la McLuhan, care include telefonul în mediile “reci”, alături de televiziune. O carte sau un film sînt medii “fierbinţi” pentru că nu ar presupune destulă participare, ţi se livrează aşa cum sînt, te posedă, nu prea ai ce să adaugi. Televizorul e o sumă de puncte pe un ecran din care aproximezi imaginea (McLuhan trece, de altfel, televizorul în zona extensiei tactile a simţurilor omeneşti). Telefonul presupune şi el o participare mult mai activă a celui care participă la dialog, trebuie să pună mult de la el ca să reconstituie, să construiască realităţi.

de Costi Rogozanu

Scandalul interceptării unor convorbiri sau mesaje vocale (vezi ce se întîmplă acum cu News of the World) readuce de fiecare dată în discuţie esenţa unui mediu rece: aşa zisele mari dezvăluiri sînt de fapt pretexte de naraţiune pentru jurnalişti. O discuţie telefonică înregistrată şi apoi redată în ziar, oricît de fidel, înseamnă un aport subiectiv imens. McLuhan îi zice stare tribală, ea însemnînd în esenţă că mediile reci ne duc înapoi către „gura satului” şi o judecată publică spontană, crudă, fermă şi aproximativă.

Istoria telefonului în jurnalism are mai multe etape care au presupus de fiecare dată cîte un contract nou cu realitatea. Telefonul fix din redacţii presupunea un soi de ritual public pînă la urmă. Pentru convorbiri pe furiş cu sursele se folosea telefonul public. Dialogul avea încă o oarecare rigiditate, presupunea minime ritualuri.

Apariţia telefonului mobil a dat multe peste cap. Legătura permanentă cu posibile surse şi grăbirea violentă a procesului jurnalistic. Nu mai trebuia să fugi după un personaj pentru o declaraţie. A fost primul cui care ţintuia fundul jurnalistului în redacţie. Mă enervează ăia care  tot îi trag cu jurnalismul pe teren, la faţa locului. Evident că are şi ăsta importanţa lui, dar lucrul în birou e la fel de stresant şi dificil. Jurnalistul fără chip, ăla care sună în toate părţile ca să culeagă informaţiile e, de fapt, noul avatar al informaţiei. Între timp, netul a intensificat modalitatea virtuală pentru culegerea informaţiei. Ce rost are să alergi după unul cînd poţi să afli despre el pe facebook-twitter şi ce-o mai avea de zece ori mai multă informaţie într-un timp de o sută de ori mai scurt.

Telefonul a însemnat pentru jurnalism încă un val de concedieri, încă o concentrare a businessului şi încă o desacralizare a presei. Cititorul-consumatorul a început să spună din ce în ce mai des „păi asta pot să fac şi eu”. Iar aura jurnalistului s-a cutremurat încă o dată serios. Cui îi pasă? Informaţia se consumă în continuare industrial. Business-ul încă merge, are forţă politică, de lobby, de ce vreţi.

Telefonul a însemnat şi sporirea controlului în redacţii. „Telefonul de sus” e sperietoare pentru orice redactor.

Să ne uităm cum sunau declaraţiile unor personaje politice, mondene, sportive acum 50-60 de ani. Erau complete, îngrijit scrise, de obicei „comunicate” clasic. Telefonul şi televiziunea nu-şi făcuseră intrarea adevărată încă. Radioul, un mediu „cald” şi el, era rege. După vreo 30 de ani, deja toţi păreau mult mai naturali, mult mai spontani şi asta graţiei vorbei „reci” globalizate. Se schimbase convenţia. Rîdem de exemplu de politicienii care vorbesc greşit, dar ei comunică de fapt mult mai multe decît unul care vorbeşte corect. O înregistrare telefonică sporeşte incredibil efectul pentru că punem şi mai mult de la noi atunci cînd nu vedem gesticulaţia, expresia personajului.

Frumuseţea şi forţa „stenogramelor” care au bîntuit mediul jurnalistic românesc vine şi din frumuseţea mesajului. Convorbirile înregistrate de autorităţi, transcrise şi apoi „scăpate” în presă însemnau un nou nivel. Jurnalistul era receptorul absolut. Nu mai făcea absolut nimic. Primea gata transcris dialogul şi-l livra, după eventuale decupaje în funcţie de politica trustului în care lucra. Telefonul (mediul) chiar era mesajul. „Inculpaţii” vorbeau sau tîmpenii, sau înjurau, rareori găseai informaţie relevantă, dar hipnoza se făcea prin mediul prin care era transmis semnalul: telefon plus ascultare plus înregistrare.

Să luăm un alt avatar al telefonului în presa de azi. Telefonul vedetei de tabloid. El e de obicei „pierdut” sau „furat”. Ajunge la presă care publică mesaje, filmuleţe video, tot ce găseşte în el. De multe ori e livrat de eroul-eroina afacerii care vrea ceva publicitate. Bătaia cu pietre administrată de primitivi celor care încălcau diverse tabuuri este acum înscenată prin „telefonul pierdut”. Citim sms-uri intime şi consumăm cu nesaţ filmuleţe erotice cu vedete şi de fapt îi acuzăm că ne intoxică vieţile, că sînt tabloidali. Deci vina lor este mediul, nu mesajul. E faptul că şi-au pus pe telefon intimitatea şi că ne-au permis s-o vedem.

Telefonul, ca şi netul, ne permit să ficţionalizăm intens, să intervenim în informaţie, să devenim noi înşine informaţia. Mai nou, plătim informaţia cu propria noastră intimitate. Nu mai dăm bani, totul e moca pe net. Dar ne dăm pozele de la mare, gîndurile de zi cu zi, obiceiurile de consum. Cu alte cuvinte, ne fabricăm singuri informaţia pe care vrem s-o consumăm. Telefonul şi netul ne ajută mult la asta. Şi, atenţie, nu mă plîng, mi se pare că trebuie să profităm. Vorba lui McLuhan, „să le tragem mediilor şuturi în electrozi”.

Foto: IMDB, Imagine din filmul All the President’s Men

 

Pe 21 iulie 2011 se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui teoreticianului mass-media Marshall McLuhan. Am ales cinci întrebări adunate în Mass-media sau mediul invizibil şi i-am invitat pe câţiva apropiaţi ai informaţiei să răspundă la un scurt chestionar McLuhan.