În timp ce eram la Berlin la un seminar despre “cetățenia activă”, cea mai intensă dezbatere în sfera publică locală avea ca temă păstrarea Galeriei din Cartierul de Est al Berlinului cum e sau demolarea zidului, pentru a face loc proiectelor luxoase pe malul râului Spree. Ecologia urbană înseamnă și o strânsă legătură cu locuitorii, pe lângă sisteme de canalizare și parcuri verzi. Se știe că extinderea urbană duce la extinderea zonelor suburbane până în ecosistemele naturale.
de Raul Cazan, 2Celsius
Totuși, în zilele noastre există o extindere în interiorul orașului, o presiune asupra centrului orașului care vine, mai mereu, din partea dezvoltatorilor privați în complicitate cu autoritățile locale. Marii dezvoltatori, speculatorii de terenuri, corporațiile din construcții se îmbogățesc de pe urma acestei extinderi interioare.
Orașele sunt ecosisteme tranformate de om, diferite unele de altele. Locuitorii de-a lungul istoriei dau orașelor unicitate, trăind în ele, folosindu-le și transformându-le printr-un proces evoluționar diacronic care trasează trecutul și prezentul. În prezent, această evoluție este deraiată de dezvoltatori care, în mod artificial și într-un timp scurt, dau altă formă ecosistemelor, trecând peste dorința locuitorilor. În ciuda unei funcționalități aparent îmbunătățite, comunitățile pierd clădiri și spații care s-au dezvoltat organic și spontan, spații care marchează puncte de cotitură în istorie, creativitatea locală și moștenirea.
La doar o săptămână de la acel seminar, într-o luni la răsăritul soarelui, buldozerele au intrat în zid, dărâmând Galeria din Cartierul de Est, cea mai mare porțiune a Zidului Berlinului rămasă în picioare. Atât dezvoltatorii cât și autoritățile au acționat pe ascuns, au evitat orice opoziție din partea cetățenilor care în mod organic fac parte din ecosistemul comunității.
Scrierile lui Proudhon despre anarhism celebrează “ajutorul reciproc” și federalismul contractual; Marx salută proprietatea în comun (și producția planificată). Cu toate acestea, nu merg mai departe de principiul primar al uzufructului din societățile organice primare. Suntem captivi noțiunii de interes, spre satisfacția rațională a egocentrismului nostru. Dezvoltatorii din Berlin, susținuți de poliție, în ciuda înclinației lor către distrugere completă, și-au bazat acțiunile pe interes rațional și “corect”, în concordanță cu viziunea de astăzi din toată lumea. Dar de ce au acționat noaptea și aproape pe ascuns? De ce au evitat opoziția din partea cetățenilor?
Memoria colectivă și ecosistemele de astăzi sunt un rezultat al uzufructului simbolic, al libertății cetățenilor dintr-o comunitate să-și însușească frumusețile și fructele din mediu în virtutea faptului că le folosesc și se bucură de ele. Funcția simbolică a mediului nostru construit înlocuiește conceptul nostru adorat al posesiei. Scoate în afară emfaza inconștientă asupra folosirii în sine, nevoii de a fi liberă de complicații psihologice legate de proprietate, muncă și chiar reciprocitate.
Critica ecologistă pe care am prezentat-o nu include doar problema Galeriei din Cartierul de Est. În Istanbul, oamenii nu au ieșit în stradă doar pentru salva un parc din Taksim, bulgarii nu au înconjurat Parlamentul doar să-și exprime nemulțumirea față de facturile la electricitate, studenții din Budapesta nu au blocat Podul cu Lanțuri de peste Dunăre doar din cauza politicii bugetare a primului ministru Orban, ecologiștii din România nu protestează doar față de mineritul cu cianuri de la Roșia Montană, ci față de sfera politică aculturată și coruptă care se axează pe posesie și dominare.
Iertați-mi clișeul, dar oamenii din Europa se luptă pentru egalitate și libertate. La acest capitol, ecologiștii salută societățile organice ale Lumii Noi; noțiunile de egalitate și libertate nu există în sine. Nu pot fi definite pentru că nu sunt puse în juxtapoziție cu conceptele de “inegalitate” și “nelibertate”. Murray Bookchin, filosof american, era uimit de absența valorilor coercitive și de dominare din culturile organice precum ce a indienilor Wintu. Termenii care exprimă de obicei coerciția în limbajul modern denotă, în sintaxa Wintu, comportamentul de cooperare. O mamă Wintu nu “ia” copilul să-l ducă la umbră, ci “merge” cu el. Un șef nu “ordonă” oamenilor, ci “stă alături” de ei. Verbul “a avea” nu exprimă posesia, ci înseamnă “a trăi cu”.
Ar trebui să învățăm aceste lucruri care, pentru oamenii care au trăit cu mult înaintea noastră erau de la sine înțelese.