Cerem introducerea cărții ”NU” de Eugen Ionescu în programa școlară

11

La orele de română, literatura e omorîtă cu zile. Așa era cînd am făcut noi școală, așa e și acum. Sistemul de predare al literaturii pare conceput din împerecherea unui politician naționalist cu un filolog care disprețuiește profund această artă. O simplă căutare pe referat.clopotel.ro ne aruncă brutal înapoi în trecut. De cînd eram noi elevi s-au mai schimbat unii autori sau unele texte, dar metodele de predare și limbajul au rămas aceleași.

 

de Dan Sociu & Canonul.net

 

Scrisoarea I este alcătuită din cinci tablouri, construite cu grija evidentă de simetrie și armonie compozițională.

Prima secvență este constituită din conturul cadrului nocturn romantic, în care omul de geniu meditează asupra timpului și condiției omului. În simetria poemului, cadrul inițial are atributele unei uverturi simfonice, în care astrul tutelar, stapân al universului, e martor al timpului universal și al timpului individual. În acest tablou, larg dimensionat, în care metaforele-simbol sugerează spații infinite, se insinuează treptat meditația poetului asupra scurgerii ireversibile a timpului. Tema dominantă, în aceasta prima secvență, e timpul, căreia i se asociază subteme: fugit ireparabile tempus, fortuna labilis, vanitas vanitatum, aceste subteme facând trecerea către meditația asupra condiției umane.

Tabloul inițial este perceput vizual, dar cu o extraordinară forță dinamică, dinamism sugerat de verbele “varsă, “scoate, “dând viață, “scânteiază, “străbate, “plutește dar mai ales prin substantive și adjective. Sunt extrem de sugestive cuvintele prin care poetul urmărește drumul astrului, martor al nemărginirii spațiului și al universului omenesc. De la planul inițial, se trece gradat la tabloul cetății umane.

Ne ajunge o astfel de mostră să ne întristăm – ce e pe site-urile cu referate e ce se cere la școală, ce vrea sistemul să știe/spună elevii. Și să o spună mecanic, impersonal, funcționărește, așa cum li se și predă. Nu există nici o șansă ca pînă la sfîrșitul școlii să mai ai o relație normală cu literatura. Cei mai mulți, cum arată barometrele de lectură, nu se mai ating de cărți după ce termină liceul și în nici un caz de cărți românești. Cei în care a supraviețuit interesul ajung să predea același cadavru generației următoare. Și o fac fără nici o plăcere, în afară poate de plăcerea meschină de a-i chinui pe alții cum au fost și ei chinuiți.

Cînd eram noi la școală, sistemul de predare al literaturii era puternic marcat de demagogia naționalistă. Scriitorilor li se pusese cîte un drapel în mînă să-l fluture. Istoria literaturii nu era istoria vie a unei arte, era un muzeu al valorilor neamului. Între timp, discursul naționalist s-a mai temperat ,dar istoria literaturii pare la fel de moartă în manuale.

Scriitorii sînt prezentați cu o seriozitate înfiorătoare. Respectul firesc pentru autoritatea profesorului e extins artificial și la obiectul de studiu. Cu autoritatea se știe că nu te joci, nu glumești. La orele de română nu rîdem cînd studiem un autor comic, căutăm sursele umorului, le punem pe categorii și le învățăm pe de rost. La orele de română nu ai voie să-ți placă o poezie în felul tău personal, după simțurile și mintea ta, așa cum nu ai voie să nu-ți placă. Un elev nu e și un cititor real pentru că literatura nu e o artă pentru cititori, e o artă pentru filologi. Filologii au citit ce trebuia citit, au analizat și au făcut manualele, singurul rol al elevului e să mimeze că învață discursurile lor. Fragmentul de referat de mai sus e o variantă ușor degradată a acestor discursuri, dar în esență nu atît de diferită. Omul de geniu care meditează asupra timpului și condiției umane e genul de prostie lemnoasă pe care elevii trebuie să o transcrie din manual pe curat. Elevul simte că tot omul mai meditează asupra timpului, nu numai omul de geniu, că o astfel de formulare îi jignește inteligența, că dacă e ceva de apreciat la poezie nu e marea descoperire fugit ireparabile tempus, e doar frumusețea formulării. Dar n-ar putea să o spună pentru că ar fi penalizat. Elevul nu e tratat ca o inteligență, e un aparat de memorat demagogie filologică.

Literatura e predată ca fiind ceva teribil de important și greu de înțeles deși nu e. Efectul e că la sfîrșitul școlii ești convins că literatura nu e deloc importantă. Chimia și fizica sînt importante în felul ăla în care nu mai ai ce comenta, în spatele lor stau eforturi cognitive pe care un elev nu poate să le refacă singur. La chimie și la fizică taci și înghiți. Poeziile și romanele sînt ceva cu care toată lumea se poate descurca și așa ar și trebui vîndute copiilor și adolescenților. Nu poți să fii într-o relație personală cu legile mecanicii, ele sînt ceea ce sînt. Cu un text literar nu poți decît să fii într-o relație. Sînt literatura și cititorul față în față și nimic nu e prescris. Fiecare generație de elevi e o generație de cititori și singura ambiție a profesorilor ar trebui să fie cultivarea acestei relații. În orice relație normală, cele două părți sînt egale. Literatura e făcută pentru cititor, nu invers. La orele de română, elevul e pus să stea în genunchi, cu capul în jos și să mestece la nesfîrșit aceeași mîncare nesărată de cartofi a analizei literare. Reacțiile sale la literatură îi sînt prescrise și impuse, îi sînt transmise de la Minister.

Literatura, așa cum e predată în școlile românești, e o religie mohorîtă, care nu-ți oferă în final nimic. Gîndirea critică de orice fel e blasfemie și astfel se explică absența cărții lui Eugen Ionescu, Nu, din programa școlară. Paznicii templului nu suportă această carte și se tem de posibila ei influență toxică asupra minților fragede. În același timp, în logica naționalistă, Ionescu ar trebui predat cu seriozitate maximă, fiind el singurul nostru scriitor superstar internațional.

Și dacă n-ar fi, Nu e o carte care trebuie predată încă din clasa a noua, de la prima oră de română și pînă la sfîrșitul liceului – de fiecare dată cînd e prezentat un autor despre care a scris Ionescu. Ca un antidot la demagogie. Elevilor-cititori le e rușine cu spiritul lor critic, le e rușine de percepțiile lor. Și tocmai de aia, cînd nu mai sînt elevi, încetează să mai fie și cititori.

Umorul și lipsa de inhibiții din Nu sînt cea mai fericită descoperire pe care ar putea-o avea un elev oprimat de conturul cadrului nocturn romantic și tabloul cetății umane. Teama că o astfel de carte ar putea sabota demersul pedagogic e absurdă pentru că literatura, în felul în care e predată acum, e împușcată din start în picior. Spiritul polemic al lui Ionescu ar putea, deloc paradoxal, să scoale din morți interesul pentru literatură.

Nu poți să educi simțul estetic fără să educi gîndirea critică. E elementar.

 

***

 

Nefiind nimic, a vrut măcar să plece în Indii. Dar s-a dus pînă la Constanța, s-a întors pe furiș la București și a stat închis trei luni în mansarda lui. Și-a construit un alibi și a scris romanul Maitreyi, ceea ce însă pentru cititorul iscusit este o dovadă foarte clară că nu a fost în Indii. (Eugen Ionescu, Nu)

 


11 comentarii

  1. Deci asta era? Ce nobil gest din partea voastra! Unii am crezutca vreti sa platiti polite, ca insultati in mod gratuit sidoar mimand argumentele, ca va dedati la atacuri la persoana si dezvaluiri asupra vietii private,totul din perspectiva unei femei care a fost o data tanara si frumoasa dar careia i-a cam trecut vreme… Si de fapt, voi va expuneati la toate aceste banuieli doar pentru binele literaturii si dezvoltarii simtului critic la tinerii elevi! frumos! Gestul vostru va fi amintit mult dupa disparitia site-ului.

  2. Si asa “atacul la persoana” va fi legitimat. site-ul vostru va fi ok. Injuraturile la adresa voastra si a familiei vor fi ok, Deconspirari despre viata intima a critcilor care au aprobat asta vor fi ok, povestiile picante despre despre editori, printrecare si ai vostrii vor fi ok… Intimitatea e ceva caduc in secolul XXI… Pai, a facut-o doar Ionesco!!!

  3. Sunt absolut de acord. Imi amintesc pana astazi cu scarba de momentele in care unii si altii dadeau capul pe spate si incepeau sa vomite bovin, “pe de rost”, pagini intregi memorate, spre deliciul “profei” care nu mai avea nimic de facut decat de trecut in catalog inevitabila nota 10. Din fericre, neavand acces pe acea vreme la tonele de deseuri pseudo-culturale pe care astazi tv-ul si internet-ul le devarsa intoxicand mintile tinere, citeam. Citeam mult si citeam absolut orice nu se afla in programul tembel al scolii. Cartile treceau dintr-o mana in mana precum astazi flash-urile intesate de muzica si filme piratate. Le citeam, le comentam inte noi. Ne facea placere. In ceea ce priveste comentariile – ce termen redus… – reusisem sa cream un soi de cadru universal, pe care putea fi suprapus aproape orice autor “studiat”. Astfel am fost in stare sa comentam, cu succes (note mari) carti pe care nici macar nu le deschisesem vreodata. Unde a dus sistemul “taci si scrie” e cat se poate de vizibil astazi in strada: observati numai cat de greu, de incorect, de sarac se exprima romanii, indiferent de treapta sociala si profesionala pe care se afla.

  4. Toți șmecherii cărora le-a fost lene sa pună osu la treabă și să învețe la română în liceu și care în consecință au luat note mici, se plâng constant de cât de restrânsă le-a fost creativitatea și spiritul critic.

    • Andreea, daca ai fi avut un prof. de romana care sa puna o clasa de 30 de oameni sa recite (fiecare) o poezie de Bacovia (aceeasi) de-ti venea sa vomiti dupa 5 recitari, cred ca ai fi avut un alt comentariu acum. Cert e ca majoritatea au fost indobitociciti sau alienati de literatura predata in gimnaziu/liceu. Imi aduc aminte si acum de profa de romana din gimnaziu, care din intamplare e mama ministrului de externe de acum (ma rog, nerelevant), cum ne punea sa facem meditatii la D-ei (ca daca nu mergeam ne punea note mici sau ne critica fata de ceilalti colegi), meditatii la care o stralucita eleva recita de fiecare data comentariile dictate cu o sedinta in urma, de o poreclisem molia, ca tocea cuvant cu cuvant, astfel incat o urmaream cu degetul pe caiet.

  5. Sunt de acord cu introducerea cartii Nu in programa. Pe de alta parte, ca profesoara de romana ce ma aflu, am de zis cateva lucruri:
    1) S-a ajuns in punctul in care daca vine un profesor si le zice elevilor “ok, scrieti ce intelegeti voi din text, cu mintea voastra” – elevul nu scrie nimic sau scrie “marcile eului liric sunt: mi, ti etc”
    2) in momentul in care vreau ca elevii sa scrie ceva din mintea lor – o caracterizare de personaj, sa zicem,nu fac altceva decat sa primesc 30 de copy-paste-uri de pe referate, preferate.ro etc. Cand am vorbit cu ei despre asta, nici nu-si dadeau seama ca e ceva in neregula – argumentul fiind bacul: La bac, nu trebuie sa invatam o caracterizare pe de rost? Ce conteaza ca e scrisa de noi sau nu? Nu este chiar mai bine daca invatam una scrisa bine?
    Intr-adevar, subiectul 3 de la bac cam asta cere.

    Daca pana acum, generatii de elevi voiau sa gandeasca liber si sa isi poata exprima parerea, elevii mei nu vor altceva decat comentarii dictate pe caiet pe care sa le invete pe de rost – sau, si mai bine, nimic. Lucru de care, sunt constienta, este tot vina sistemului, numai ca eu, ca debutanta, nici nu sunt cel mai bun profesor din lume si mi-e greu sa ma mai lupt cu morile de vant ca sa ii conving sa lucram ceva sau sa citeasca ceva (`Eu citesc, doamna, foarte mult, numai ca eu citesc mesaje de pe telefon`) – daca invata pe de rost comentariile cu pricina, li se pare ca devine inutila lectura cartilor propriu-zise.
    Cat despre limba de lemn citata mai sus – pe mine, personal, in liceu, m-a fascinat tocmai deschiderea filosofica in analiza anumitor texte. Iar cuvintele cu pricina intra, deseori, in sfera stiintelor cu care literatura are contact. Poti reformula conceptul si in termeni simpli, dar se pierde din sensul lui. Pana la urma, e cam greu sa reformulezi “ontologic” si “aprioric” – desi, e adevarat, comentariile tind sa fie prea impersonale si fara nicio legatura cu subiectul…

    • Flora, ceea ce spui este adevărat, comportamentul intelectual al elevilor este jalnic, iar cei mai mulți profesori au un sentiment al dezastrului, nu știu ce este de făcut. Metoda aceasta, a șocului, ar fi o soluție, dar cu aplicație sistematică. NU de Eugen Ionescu reprezintă pentru autorul articolului de față un simbol al acestul șoc care crede el că ar fi eficient.
      Singura soluție cu adevărat bună este maieutica, adică moșirea ideilor și a conceptelor, pentru ca elevii să ajungă la o înțelegere pe cont propriu a ceea ce li se propune în programa de literatură. De asemenea, textul literar trebuie reînviat prin dialog, prin aducerea mai aproape de sufletul copilului, de mintea lui, prin problematizare. Trebuie zdruncinată lenea, comoditatea. Iar unii copii n-au organ pentru viața intelectuală.Unora chiar nu ai ce să le ceri. Lupta este grea, creierele celor mai mulți elevi sunt în curs de spălare prin tot ce le oferă societatea.
      Ce să spun? Tot vorba lui Eugen Ionescu, de la sfîrșitul RINOCERILOR: “Nu abdic!”

  6. imi plac cuvintele folosite in acest articol. doar pentru ca le-am citit si m-am regasit in acea generatie silita sa ingurgiteze un prea-mult elaborat prea-mult. am sentimentul ca si noua ni s-a prescris o literatura fara continut. pungi de semninte, si nu pepeni galbeni.

    “Fiecare generație de elevi e o generație de cititori și singura ambiție a profesorilor ar trebui să fie cultivarea acestei relații.”

    atat.

  7. Niste unii au facut-o lata.Niste unii s-au dezabonat de la circuitul firesc al scrierii voit artistice in lumea voit artistica. Atunci cand comiti “atac la persoana”te cam izolezi. Un raspuns firesc ar consta tot intr-un “atac la persoana” , doar ca perioada talonului a cam apus. Nu poti sa legitimezi “atacul la peroana” decat legitimandu-l si asupra ta. Dand like unui “atac la persoana” iti asumi cu seninatate ca si tu sa faci obiectul unui astfel de atac. Ca si editor, daca il publici pe un “atacator la persoana” devii un promotor al acestei atitudini. Ca si critic, daca refuzi sa ignori existenta unui “ataactor la pesoana” te invalidezi si anunti startul marii mocirleli.
    Si atunci ce sa faca niste bieti izolati ? Ridica doua degete si zic ca si Ionesco facut-o si ar trebui apreciat petru o scriere obscura care i-ar fi putut compromite cariera daca era mai raspandita.
    Baieti(de 30 -40 de ani), Asteptati posteritatea! Atunci se va putea discerne intre opera si faptele individului. Pentru voi prezentul, cel putin in lumea lterara, nu prea mai poate exista, iar Ionesco n-o sa vina din groapa sa va scoata din mocirla in care ati intrat cu elan proletar si zambetul pe buze!

  8. Este democratic şi nobil să militezi pentru studierea în învăţământul liceal a unui scriitor de anvergură. O problemă cred că o reprezintă faptul că spiritul critic se dezvoltă dacă elevii citesc nu doar literatură, ci, mai ales, lucrări critice.
    Cartea NU de Eugen Ionescu a fost publicată în 1934 şi este o lucrare de critică literară, nu operă beletristică.
    Nu văd cum poate fi socotită potrivită pentru clasa a IX-a, având în vedere faptul că autorul abordează literatura interbelică în relaţie cu literatura universală. Ce credeţi că poate înţelege un adolescent de 15-16 ani?

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger