Un pătrat format din vreo 25 de străduţe, două ganguri şi trei pasaje, toate încadrate de două bulevarde, o cale şi un splai. Cam 2.500 de locuitori al căror mini-mini-mini-cartier este invadat aproape în fiecare zi de peste 50.000 de persoane şi, în unele zile de weekend, chiar şi de peste 100.000. Băutură cât pentru câteva oraşe, droguri, look-uri din reclame, tipe frumoase peste tot, dar şi ţopârlani la tot pasul, party-uri şi tot felul de evenimente în stradă, clădiri care stau să cadă, dar şi monumente istorice şi zone care arată a Viena. Şi şase biserici. Şi o duzină de copaci. Centrul vechi, Bucureşti, România.
de Cătălin Ştefancu
octombrie 2008
”Vaaai, cât de tare, te-ai mutat în centrul vechi!!” Tot aud asta de vreo două luni, parcă m-am şi plictisit, dar, de ce să nu o recunosc, îmi şi place, e cumva cool. Nu prea îmi dau seama de ce, dar… Adică da, aici sunt barurile şi cluburile în care oricum mergeam, aceleaşi vechi, că nu am bani să descopăr altele. Apropo de bani, nu am idee dacă am o chirie mare, normală sau mică, ideea e că nu am bani de descoperit alte baruri în afară de clasicele A şi Fire ale copilăriei – nu că la 24 de ani aş fi bătrân – aşa că dau party-uri în casă. Şi chestia asta era să mă omoare deunăzi.
Vine o tipă la mine, o prietenă. „Vai, vai, cât de tare”, da, ştim poezia, bem şi noi ceva? Şi cum nu avem bani să bem în oraş – vorba vine, coborâm din bloc şi intrăm în primul bar – luăm nişte vin ieftin de la un magazin dinspre Cişmigiu (un fel de Cora Lujerului pentru cei din Drumul Taberei). Şi bem. Şi bem. Şi pe la 3 şi ceva dimineaţa tipa se retrage acasă (cam ciudat să bei într-o casă în centru şi să te duci acasă în cartier, nu?). Şi eu mă târăsc la baie şi adorm pe WC.
Când mă trezesc, ameţit fiind, cad în momentul ridicării, trag chiuveta din perete (finisaje de centrul vechi), ea cade şi se sparge, tăindu-mă la picior şi rupând ţeava de apă caldă. Mă trezesc instant când mă izbeşte în piept un jet de apă fiartă care, ciudat, era cam roşie. Mă prind repede că e sânge, consum fără folos vreo trei suluri de hârtie igienică şi decid să opresc apa dacă cu sângerarea nu-mi ieşise. Doar că nu ştiu unde sunt robineţii! Trag ciorapi peste piciorul tăiat, mă încalţ (!!) şi ies din casă să bat la vecina. Probabil mi-am zis în subconştient că trebuie să fiu prezentabil în faţa ei, doar e centrul vechi, oameni civilizați. Şi bat şi bat, chiar bat cu tărie şi da, e 6 a.m., dar eu chiar bat şi… nu deschide nimeni de pe palier, buni vecini, în Berceniul natal am fi fost deja juma de bloc la subsol să oprim apa. Mă întorc în casă şi-mi amintesc că robineţii sunt în perete, în spatele unei plăci false. Printre cele mai lungi cinci minute din viaţa mea – sângerarea, cam masivă ea aşa, s-a oprit cu sare pe rană, în caz că doriţi un sfat.
Tare frumos aici în centrul vechi. Fac doar cinci minute până în redacţie, în loc de 30-45. Dar vecinii sunt indiferenţi, câteva străzi lipsesc pur şi simplu şi în loc s-au pus podeţe şubrede de lemn, multe clădiri sunt chiar suspecte, în ele locuind comunităţi întregi, iar barurile şi restaurantele… n-am bani oricum de ele, ghiciţi de ce, am impresia că-n centrul vechi stau tineri boemi, comozi sau tâmpiţi, genul care nu prea sunt bogaţi – nu îi comparăm cu studenţii din cămin, dar parcă-s mai amărâţi decât ăia din apartamentele noi din Colentina sau din oricare alt cartier cu ansambluri rezidențiale. Şi totuşi e cool să stai aici, deşi încă nu-mi dau seama de ce. Şi încă nici nu a venit iarna.
aprilie 2009
Credeam că nu mai ies din iarnă. Ştiţi cum ne plângem cu toţii că nimeni nu dă zăpada prin cartiere, pe străduţe sau chiar pe bulevarde? Sau cum la o ploaie mai zdravănă plutesc maşinile în intersecţii? Să vedeţi ce căcat e în centrul vechi. Podeţele nu trec peste intersecţii, gen Lipscani cu Şelari, că doar nu-s autostrada aia celebră din L.A. Aşa că te cobori în noroi sau fleşcăraie (da, şi gunoaie, nu doar ca să rimeze, gropile au devenit ghene) şi înaintezi cum poţi. Când plouă, nu mai merge pe Lipscani şi trebuie luat pe alături, pe unul din marile bulevarde, deja am traseu, pe la colţ pe la Unirii se inundă cel mai aiurea, aşa că prefer pe la Colțea.
Olteniţei mi se pare deja Primăverii. Acum câteva seri am stat mai mult la redacţie, am venit după 1 a.m. acasă, un supliment, nu contează. Pe la mijlocul podeţului de pe Lipscani apar vizavi patru câini, venind din interiorul terasei galbene cu mici – e acolo de o veşnicie, ea şi cu Argentinul, doar că Argentin pare a fi mai spălată (notă: în locul terasei galbene se află acum cea mai nouă clădire din centrul vechi, un magazin H&M cu două etaje, iar celebra Argentin de peste drum de Club A e pe cale să devină chiar fiţă).
Niciodată nu am iubit mai mult starea ca de după război în care se află centrul vechi al Bucureştiului. Dulăii erau cam nervoşi, dar eu eram pe partea cealaltă a străzii absente, între noi fiind un hău de vreo doi metri adâncime. Mă uit la ei, ei se uită la mine, latră frenetic (sau altcumva, că ăsta e clişeu de microbişti) şi ghiciţi ce fac patrupezii! Încep să alerge înspre capătul de podeţ dinspre Şelari! Aşa că o iau şi eu la fugă în direcţia opusă, înspre Banca Naţională şi când ajung ei la capăt şi intră pe latura mea, eu eram deja dus. Şi totuşi, încă mi se pare mişto să stai în centrul vechi. Cred că sunt nebun. (Foto: Vlad Ursulean)
februarie 2010
I hate this. I hate myself, vai cum mă simt, îmi plesneşte capul… Am ars toată oala, hahahaa, trei litri de lichid, cu legume şi carne, totul s-a transformat în câteva degete de scrum. Pe la 5, când m-am trezit, era toată casa plină de fum dens şi negru, bine că nu au chemat vecinii pompierii. Dar cum vecinii sunt indiferenţi, na, tot răul înspre bine.
M-am dus să mă întâlnesc cu A., ca de obicei, direct la tejgheaua unde ne găseam fără se ne mai sunam, în jur de 18 juma, 19, 20, când scăpa fiecare, nu ştiu ce oră era. Deja sunt multe, foarte multe tejghele în centrul vechi, a devenit o Mecca a doritorilor de profituri rapide prin deschiderea unui bar sau restaurant. Aşa că acum există peste 50 de baruri şi restaurante care au venituri impresionate, estimate de publicaţiile economice a fi de ordinul zecilor de milioane de euro.
Cu o ofertă atât de variată şi aflat într-un context prielnic ruperii capului, nici nu ai cum să stai în casă, mai ales că tot ce trebuie să faci e să cobori şi să mergi câţiva metri. O scuză bună, nu-i aşa? Ieşi seara de la job, îţi iei o bere, încă una, timpul trece, se face 12, ajungi cumva acasă, dormi opt-nouă ore, bagi un duş rapid, o shaorma, un sandviş sau doi covrigi pe drum şi eşti fresh la birou la 10. Şi seara o iei de la capăt. Şi tot aşa, cât rezişti sau până se întâmplă ceva. Precum să fii la un pas de a arde casa.
Noroc că e sâmbătă azi, ieri seară am lungit-o prea mult. Pe la 22 mă sunase A. să ies. Nu venise la tejghea din prima, aşa că m-am dus acasă să gătesc. Da, am progresat de la ciorbă la plic, icrele la doi lei şi omletele care m-au ţinut în viaţă mai mult de un an, acum gătesc şi ies în oraş – ironic, ar trebui să merg în Militari să beau o bere. Şi am oprit ciorba şi am ieşit, ce era să fac? Aşa e când stai în centru, mereu te sună cineva, mereu ai o ocazie, doi prieteni prin zonă, e ca şi cum încercarea care ţi se dă este să fii Eva şi tu eşti înnebunită după mere. Şi ne distrăm noi, băgăm de toate ca-n filmele de Guy Ritchie şi pe la 2 ieşim, cădem prin zăpadă de câteva ori şi – clasic – hai la mine, că stau după colţ. Şi continuăm la mine. Şi de ce să nu reaprind şi focul, sună a o idee bună, termin şi ciorba, nu? Oh well, încă o zi de poveste în centrul vechi.
iulie 2011
E frumos să locuieşti aici. Oricât de ciudat ar suna, e ca şi cum ai locui într-un iglu, nu prea ai contact cu lumea. Lucrezi foarte aproape de casă, nu mergi cu mijloace de transport în comun, nu ai parte de trafic, ai întâlniri în tot felul de locuri, restaurante sau clădiri de birouri, dacă nu te-ai uita la ştiri chiar ai putea avea uneori impresia că nu te afli în România.
Mai nimic nu e la fel aici comparativ cu un cartier clasic. Spre exemplu, noi nu avem piaţă. Nici măcar una la câteva staţii – Amzei e pe moarte, dacă nu a murit deja, oricum e prea departe, Romană e alt cartier, haha. Avem însă o mini-piață volantă la Arhitectură, câteva tarabe cu Dacii vechi, lăsate de greutatea legumelor, parcate vizavi. Strictul necesar, iei nişte cartofi, nişte roşii, ceapă, salate, o brânză şi te plimbi agale prin centrul vechi cu plasele, este altfel sentimentul comparativ cu Obor.
Hipermarketul cel mare e mogâldeaţa de Carrefour din spatele magazinului Unirea. Cam scump, deh, e centru. Te încarci de plase şi apoi aştepţi autobuzul să îl iei o staţie. În Berceni nu mi s-ar fi părut ciudat să iau tramvaiul o staţie până acasă, mai ales dacă veneam cu plase grele de la piaţă. Aici pare ciudat, eşti obişnuit ca totul, absolut totul, să fie în walking distance, la o distanţă rezonabilă de mers.
Nici măcar un loc de unde să luăm pâine nu prea avem. Bine, iniţial era doar un minimarket pe Liscani şi un market la coloane, la Universitate. Şi clasica alimentară-cu-de-toate de pe Splai, de lângă bariera de la Şelari, e în continuare singurul loc unde văd o vitrină frigorifică în care stau suluri de parizer de 30 de centimetri, polonezi şi scăricică. Şi au tot apărut mini-marketuri pe toate colţurile, dar parcă nu-s deschise pentru locuitorii din cartierul ăsta ci pentru turişti sau petrecăreţi de vineri seara – cea mai ieftină apă la jumate e cam 3,5 lei, what the fuck… Şi totuşi e OK, parcă eşti în altă lume.
august 2012
Nu mai suport! Bă, de ce nu vă duceţi să beţi o bere la mamele voastre în Iancului sau de unde naiba veniţi? (nu am nimic cu Iancului, apropo, e foarte OK zona!) Urăsc Smârdanul, deja nu mai trec pe el seara, că este marţi sau sâmbătă, faci peste zece minute pentru aproximativ 50 de metri! Ce vină am eu, vreau să ajung acasă după o zi de lucru. Ce facilităţi am ca locuitor al centrului vechi? Nu am locuri de parcare, nu am verdeaţă aproape deloc, nu există deduceri la impozit pentru stresul zilnic suportat, porcăria asta de pavaj este infernală dacă mergi zi de zi pe el, zgomotul şi haosul întrec orice măsură, este o Eforie sinistră din aprilie până toamna târziu.
Ştiţi de ce Parisul e gol în iulie-august? Pentru că parizienii se cară în concediu ca să scape de hoardele de turişti! Ar trebui să îmi iau şi eu vacanţă pe perioada de vară, să mă duc la prietenul Ionuţ la Râul Doamnei, acolo e ca în pădurea fără copaci şi cu o groapă mare, e linişte, un fel de haos de alt tip cu metroul care nu va mai veni, dar parcă nu se compară cu ce este aici. Da, poate fi fun să cobori dimineaţa cu ochii în gură şi-n papuci ca să îţi iei o hârtie igienică de jos, la preţ dublu decât e într-un cartier clasic, şi să treci printre hoarde de nemţi la 70 de ani care au cotizat la fondul greşit de pensii private şi în loc să-şi trăiască bătrâneţea într-o vacanţă pe o croazieră în Caraibe, au ajuns în sud-estul Europei. Dar devine obositor, nu mai suport!
Cea mai frumoasă lună din an este noiembrie. Ploaia aia rece şi măruntă, îţi bagi căştile în urechi, dai Oasis la maxim şi te plimbi agale pe străzile pustii, fără terase şi cocalari şi fete pe tocuri de 10. Acum poţi să vezi clădirile, multe s-au renovat, au dispărut o bună parte din casele vechi şi dărăpănate, semn că potenţialul economic prevalează cazurilor sociale / problemelor legislative. Străzile sunt refăcute toate de ceva vreme, câinii au cam dispărut, parcă şi cerşetorii sunt tot mai puţini şi unele bucăţi de stradă arată a o Vienă mai mică, fără a avea nevoie de porcării gen Instagram.
septembrie 2013
Mi se pare mie sau ăsta e un spermatozoid uriaş? Nu, e un fel de … chiar seamănă cu… dar nu poate să fie asta… Atunci ce naiba este?? Nu ştiu, dar uite că vine înspre noi, cred că vrea să ne ia în braţe, fugi!!
Nu am idee ce se întâmplă, dar sunt tot felul de chestii umblătoare pe stradă în ultima perioadă. Bine, de fapt am idee ce se petrece, se întâmplă că au loc tot mai multe festivaluri şi chestii în aer liber, fie că sunt de teatru, de muzică simfonică sau clasicele Zile ale Bucureştiului. Ceea ce într-un cartier clasic nu prea ai şanse să vezi vreodată. Da, nu e nici hărmălaia sinistră din centrul vechi, dar e atât de haios să vezi două… cepe, cred, care ţopăie pe Liscani şi se opresc pierdute în faţa polițiștilor comunitari sau fac poze cu trecătorii. Câteodată e un aer de feerie – Alice în Ţara Minunilor în cartierul ăsta mic şi pătrat.
Locuitorii zonei sunt parcă şi ei un pic altfel. Unii nici nu-s locuitori, dar au devenit de-ai locului, precum nea Vasile „Spuneţi!” de la Argentin sau trubadurii de pe Lipscani. Dimineaţa poţi întâlni doamne la vârsta a treia, îmbrăcate în halate groase cu flori colorate, ieşite în papuci ca să-şi plimbe puţin căţelul miriapod, în timp ce cârduri de corporatişti urcă pe Smârdan înspre BNR, BCR sau alte sedii de companii. Poţi să te întâlneşti cu domnul Vasilescu, consilierul guvernatorului Isărescu, ieşit la o plimbare de relaxare pe Smârdan, iar seara poţi să dai peste vreun manager de multinaţională sau figură publică din industria muzicală, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi și sandale, cu două plase de la mini-marketul de la Universitate în mâini. Sunt imagini banale, specifice fiecărui cartier, dar aici sunt altfel, îţi arată că nu locuieşti într-un sat de vacanţă. Şi plimbările de seară după o ploaie de vară sunt cele mai mişto!
iunie 2014
E 1 a.m. şi mi-am deschis o bere, răsplata pentru o zi lungă. Am coborât să o iau de la magazinul vieţii, 4,5 lei. E linişte acum. Când cobor în papuci la magazin, văd un palat de prin 1870 şi altul de prin 1890. Asta fără să mă uit mult prin împrejurimi. Nu ştiu cât contează, nu zic că în Berceniul natal nu mi-ar plăcea să ies la ora asta să iau ceva de la magazin, doar că…
Centrul vechi este o altă lume, mai ales dacă nu eşti nevoit să ai un contact prea des cu restul oraşului. Poate fi lumea în care poţi face orice ai vrea să faci într-o altă lume a altui oraş dintr-o altă viaţă, undeva unde te imaginezi locuind într-o clădire mică, pe o stradă veche, cu o bucătărie colorată şi un balcon plin cu lalele galbene. Dream big!
Nota autorului: în curând se vor împlini şase ani de când locuiesc în centrul vechi din Bucureşti. Întâmplările descrise sunt reale şi specifice unui moment anume, atât din existenţa şi transformarea centrului vechi, petrecută în ultimii ani, cât şi din evoluţia personală a subsemnatului şi a percepţiei sale asupra locuirii în centrul vechi.
Din seria Cartierele Bucureştiului, puteţi accesa şi:
FOTO Crângași, cartierul vesel cu memorie scurtă
Locuiesc între Victoria Socialismului și Timpuri Noi
2 comentarii
Cum adica “bulevarduri”?
hahahah tare :)) unde-s oare lalelele..