Cele mai mari frici: Sînt blocată în lift cu un bărbat necunoscut care mi-a ”făcut lucruri”

0

Nu e deloc o treabă uşoară să scoţi din cotloanele minţii experienţele în care fac mereu să se aprindă beculeţele unor spaime adânc înrădăcinate în vieţile noastre. Episoade traumatice din copilărie, întâmplări pe care, ca reacţie de autoapărare, le-am plasat undeva între lucruri trăite şi lucruri visate, scene pasagere, dar care au sădit în noi frici ce ne definesc la fel de solid ca “superputerile” pe care fiecare dintre noi le ascundem sub masca de supereroi ai vieţii cotidiene. Adesea, experienţele care ne-au lăsat urme grele sunt îngropate adânc, iar fiecare încercare de a le scoate la iveală destabilizează prezentul, oricât de aşezat. Cu fiecare confruntare însă, rădăcinile traumelor se subţiază din ce în ce mai tare şi opun din ce în ce mai puţină rezistenţă. Continuăm seria dedicată Celor mai mari frici cu un exerciţiu autobiografic de curaj şi sinceritate, pe care Ioana Barbara Tănase îl face cu foarte mare delicateţe.

Text de Ioana Barbara Tănase

Am unsprezece ani şi jumătate și sînt în clasa a cincea, semestrul al doilea, la un liceu din Bucureşti. Am dat deja prima teză la română, a fost greu, ne-a picat caracterizarea domnului Trandafir, dar am învăţat și am luat notă mare. Profesorul nostru de română nu seamănă deloc cu domnul Trandafir. Colega mea de bancă este sora mea geamănă. Şi cea mai bună prietenă tot ea. Aproape tot timpul sîntem împreună. Vecina de la zece ne spune, de fiecare dată cînd ne vede, că semănăm ca două picături de apă. Îmi place şi rîd. Şi mă gîndesc la două picături grase de apă, cum se rostogolesc într-o palmă. Dar tot nu-mi dau seama cum pot arăta la fel. Cînd mă uit la cum se scurge ploaia pe geamul din bucătărie, nici o picătură nu este la fel ca alta. Şi nici eu cu sora mea. Dar oamenii mari nu înţeleg. Ei cred că toate picăturile sînt la fel.

Am unsprezece ani şi jumătate și mă întorc de la școală cu sora mea geamănă. Mama o roagă să se ducă după o pîine, dar ei îi este rușine. Eu sînt mai mare cu cîteva minute și mai curajoasă decît ea, nu-mi este frică de vînzătoarea de la pîine. Eu pot să mă duc să cumpăr lucruri. Am fost singură și după ouă Kinder la buticurile ”Take, Ianke și Cadîr”, aşa cum le spun vecinii, şi le-am mîncat pe ascuns, că erau bani luaţi de la tata din pantaloni fără ca el să ştie. Îmi place să mănînc colţurile pîinii, sînt cele mai bune. Eu mănînc un colţ, sora mea pe celălalt. Ca doi şoricei. Îmi place şi mai mult cînd pîinea este caldă. Pot să mănînc şi jumătate de pîine dacă vreau.

Am unsprezece ani şi jumătate și mă duc singură să cumpăr pîine. Sînt mare şi nu mi-e frică sau ruşine de tantile de la magazin. Iau liftul și cobor de la etajul șapte. Cînd eram mică credeam că liftul are încăperi identice la fiecare etaj şi intru dintr-una în alta pînă ajung la etajul la care stau. Era tare ciudat că nu înţelegeam cum mă transport în atîtea lifturi gemene fără să-mi dau seama. Şi tot cînd eram mică puneam o piatră mare şi grea cînd mergeam singură cu liftul, că eram prea slabă şi nu se ridica doar cu mine. Mai sus de etajul șapte nu merg cu liftul, mi-e frică de etajul zece și mi se pare că este capătul lumii acolo. Îmi mai este frică şi de gîndacii negri de la baie şi de întuneric. Înconjur blocul și intru pe bulevard, ajung la magazinul de pîine și cumpăr una.

Am unsprezece ani şi jumătate și mă întorc cu pîinea și cu restul de bani într-o sacoșă. E primăvară, suntem în luna aprilie și afară este foarte frumos.  Cerul este albastru deschis și copacii au înflorit. Aşa mă bucur că este primăvară, dar cel mai mult îmi place vara, cînd mergem la mare. Marea este ca o mamă foarte grasă pentru toți oamenii. Cînd facem baie în mare este ca atunci cînd eram în burțile mamelor noastre. Este bine și cald. Dar marea poate fi rea cîteodată, mai ales atunci cînd mergem prea departe în larg. Poate nu-i place să înotăm pînă în mijlocul ei, poate o gîdilăm prea tare şi atunci ea aruncă în noi cu valuri mari. Mi-e frică să nu mă înec; era să se întîmple de mai multe ori. Şi mamei îi este frică să nu ne înecăm, aşa că stă tot timpul pe mal şi ne face semn cu mîna să nu ne îndepărtăm prea mult. Am o fustă verde închis cu floricele colorate, o bluză și un pulovăr alb-crem cu găurele şi o pungă  cu pîine în mîna dreaptă. Acasă, la etajul șapte, sînt părinții mei și sora mea geamănă şi mă aşteaptă să vin cu pîinea, ca să mîncăm de prînz.

Am unsprezece ani şi jumătate și chem liftul de la parterul blocului. Am mers de cînd m-am născut cu liftul ăsta. Nu-mi place deloc cînd se strică, trebuie să urc  șapte etaje.  Mă întîlnesc cu vecini care urcă sau coboară. Odată am urcat pe scări şi cu bicicleta mea, a fost tare greu şi lung drumul. Văd un bărbat necunoscut care intră în holul blocului şi  urcă scările pînă la etajul unu.  Intru în lift, închid ușile și dau să apăs pe butonul cu etajul șapte. Mi-e foame şi abia aştept să ajung acasă ca să mănînc ostropel. Îmi place aşa de mult ostropelul cu piure. Atunci bărbatul care a urcat pînă la etajul unu coboară val-vîrtej înapoi,  deschide ușa de metal a liftului și cele două dinăuntru. Nu sînt speriată. Intră în lift cu mine şi apasă pe un buton.

Am unsprezece ani şi jumătate și sînt în lift cu un bărbat necunoscut.  Oprește liftul între etaje, îmi pune mîna la gură și-mi spune că mă omoară dacă țip. Şi dacă mor ce se întîmplă? Nu am mai văzut oameni morţi, doar animale. Am plîns după toate animalele mele care au murit, mai ales după răţuşca pe care am omorît-o din greşală. Îi spun că-i dau restul de la pîine. Nu vrea. Își bagă mîna în pantaloni și și-o mișcă în jurul șlițului. Bărbatul are o geacă cu glugă, portocalie sau roșie. Îmi ridică fusta cu floricele şi… STOP! (Aici intervine capul de om mare şi întrerupe, nu vrea să povestească nimănui detaliile unui viol). Face un fel de pipi la sfîrşit, pe podeaua cu linoleumul sfîşiat. Totul miroase urît, a ceva dulce-putred, amestecat cu fum de țigară. Mi-e tare frică şi nu pot să vorbesc. Nici cînd eram mai mică nu prea puteam să vorbesc corect, eram dislalică şi mergeam la un fel de doctor care mă învăţa să pronunţ  cuvintele ca ceilalţi copii. ”Cîine – pîine” repetam. Dar acum nu pot să vorbesc deloc.

Am unsprezece ani şi jumătate și sînt blocată de o veșnicie în lift cu un bărbat necunoscut care mi-a ”făcut lucruri”. Nu știu încă acel cuvînt înfiorător. Liftul repornește, ajungem la un etaj oarecare și bărbatul necunoscut coboară. Sînt singură din nou în lift. Eu şi sacoşa cu pîine. Sînt tare speriată, îmi aşez hainele la loc. Mă forţez să-mi adun toată puterea care mi-a mai rămas ca să ajung acasă, la etajul șapte, unde sînt părinţii mei cu sora mea. Mi-e frică.  Aş vrea să nu mai existe lifturi pe lume!  Aş vrea să nu mai existe liftul acela! Şi nici acel miros oribil!

Am unsprezece ani şi jumătate și trebuie să le spun părinților ce s-a întîmplat. Tremur toată și încep să-i zic mamei că a intrat un bărbat necunoscut cu mine în lift, că mi-a zis că mă omoară dacă țip, că mi-a ridicat fusta cu floricele și că… STOP! (Capul de om mare intervine din nou). Mama sau tata țipă. Nu știu unde este sora mea în timpul acesta. Nu îmi mai este foame. Plîng. Nu cred că mi-a mai fost aşa rău vreodată, nici cînd am căzut şi mi-am spart o buză, nici cînd făceam injecţii în fund. Aş vrea să mă ghemuiesc la mama în burtă, unde este bine şi cald.

Am unsprezece ani şi jumătate și sînt în secția de poliție din cartier, cu părinții mei. Nu am mai fost niciodată într-o secţie de poliţie. E multă lume, mama sau tata vorbeşte cu nişte polişti. Ştiu că sînt poliţişti pentru că au uniforme pe ei. Sînt într-o încăpere mare și  stau la un birou de lemn. Unul dintre poliţişti este lîngă mine şi mă roagă să mă uit la  fotografii alb-negru cu bărbaţi urîţi, mari şi înfricoşători. Poate aşa îl recunosc pe bărbatul cu geacă portocalie sau roşie. Sau cu mai multe culori. Mă uit peste multe fotografii, nu prea îmi place să fac asta. Sînt speriată. Nu-l găsesc pe bărbatul necunoscut, mă plictisesc şi nu mai vreau să stau. Eu şi părinţii mei plecăm din secţia de poliţie. Mergem la Mc Donalds-ul de la Bucur Obor. Mănînc. Îmi place mîncarea de la Mc Donalds. Apoi mergem acasă. Cîteva zile nu mă duc la şcoală.

Am avut unsprezece ani şi jumătate într-o lună de aprilie, cînd am fost violată în liftul blocului în care am locuit. Cu părinţii mei  nu am mai vorbit despre acest subiect vreodată. Încerc să nu judec pe nimeni, mai ales pe ei şi pe mine, dar e dificil de multe ori. Nu am mai purtat niciodată fusta verde cu floricele. Le-am spus cîtorva prieteni apropiaţi şi unora dintre iubiţi de acest viol, fără a intra în detalii, cum nici aici nu am făcut-o, dar în general mă feresc să povestesc; e închis într-unul dintre multele sertare personale. Nu vreau să vorbesc nici despre ruşinea pe care am simtit-o ani de-a rîndul şi care-mi mai dă tîrcoale cîteodată. În anii ce-au urmat, părinţii mi-au interzis multe lucruri pe care aș fi vrut să le fac. Cumva, încercînd să mă ferească de alte pericole, mi-au îngrădit într-o măsură libertatea şi dorinţa de a descoperi lumea.  În acel lift a rămas suspendată o bucăţică din fetiţa care avea unsprezece ani şi jumătate, fără cale de întoarcere. În acel lift a început să crească în mine frica de lume, de tot, care paralizează fiecare atom din corp.

Am treizeci de ani şi jumătate, într-o lună de martie, cînd pot să scriu despre viol şi frica de viol. Sînt multe frici care mă bîntuie, mari şi comune (moarte, nebunie, singurătate sau boală), mici şi prosteşti (gîndaci, incendiu, inundaţie, înec), pe care încerc să le îmblînzesc prin diverse mijloace. Dar cea mai veche, constantă şi acaparatoare de prezent e frica de viol. Chiar săptămîna trecută, în miez de zi, cînd mă duceam spre un supermarket, în mijlocul Bucureștiului, m-a prins în gheare. Nu s-a întîmplat nimic, era doar frica paralizantă de orice bărbat necunoscut care trece pe lîngă mine sau prin spatele meu ori despre care am senzaţia că mă urmăreşte. Pe drumul de întoarcere, m-am şi gîndit să scriu textul acesta, poate mai scap de ea, cel puţin în miezul zilei. Într-o primă formă, de autoficţiune, dar fără prea multe roade. M-am pus apoi în locul fetiţei de unsprezece ani. A fost mult mai greu, iar proiectarea este de alt tip. Plîng din cauza fetiţei de unsprezece ani şi jumătate, nu din cauza mea. Eu sînt cumva în exterior, într-o lume îndepărtată de a ei.

Orice prezență masculină necunoscută, care merge prea aproape de mine, pe același drum, în urma  sau în fața mea, îmi dă palpitații și mă face să-mi măresc ritmul de mers,  uitîndu-mă constant spre ea. Zi sau noapte. Cel mai greu e totuși noaptea,  după orele 11-12, cînd mă întorc singură pe jos sau cu bicicleta, sau străbat drumul de la taxi pînă în holul blocului sau chiar în apartament, unde închid ușa de trei ori.  Și răsuflu ușurată.

Pur și simplu urăsc să fiu atentă în orice moment și-n orice loc cînd sînt singură (a, și cît îmi mai place să mă desfăt în singurătatea proprie). Să nu-mi simt niciodată umbra în siguranță, să mă uit întotdeauna în jur, la posibili violatori, și să-mi ajungă frica pînă-n gît, pînă simt că mă sufoc. Mă feresc cît pot de eventualele posibilități cu risc și nici nu vreau să mai  aud vreun asasin al logicii și al bunului simţ care aruncă cu aceleași enormități sinistre, scoase din putredul și amorful lui creier medieval, cum că victima purta fustă scurtă sau băuse un pahar de vin sau că umbla ca o haimana noaptea pe stradă.

Nu cred că l-au găsit pe acel violator de minore. Dar toată viața voi ține minte mirosul acela dulceag și putred, cu hormoni masculini, amestecat cu fum de țigară. Și toată viața voi avea frica de viol înscrisă pe toată pielea și-n toate organele, chiar dacă atenuată. Bine, sper că la bătrînețe să-mi iau naibii un dulău imens și feroce și să fac nudism singură pe o plajă, descărnată și fără frică.

ioanaDacă ar găsi cu ochii închiși țara Magiei despre care scria Henri Michaux, Ioana Barbara Tănase şi-ar lua o rulotă Volkswagen, pe care ar numi-o Fafner (ca pe   ‘dragonul’ lui Julio Cortazar), cei doi motani care îi populează viața, un cufăr cu cărți, o undiţă și un telescop și s-ar stabili acolo pentru o  perioadă nedeterminată, rugându-l pe magul din carte să-i arate cum dispare orizontul la malul mării. Încă nu a descoperit acea țară, așa că trăieşte cît mai poate în București, pînă la vară, cînd speră să-şi iau zborul spre deltă, și intre timp se închide în Biblioteca Centrală Universitară, printre cărți de anatomie umană (pentru o eventuală reorientare profesională) și se gîndeşte să se înscrie la cursuri de prim ajutor.

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă, realizată exclusiv cu ajutorul cititorilor. Ne puteţi susţine prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!


 

Din seria Cele mai mari frici, puteţi citi şi:

Cum mi-am pierdut dinţii

Mi-e frică de ideea de familie

Mă tem că nu voi fi iubit

Un an jumate de puşcărie

Mi-e teamă că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile

Mi-e teamă că n-o să supravieţuiesc

Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă

Când se lasă seara în Fismes

Ce fac după ce ai mei se duc?

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger