Cele mai mari frici: Cum mi-am pierdut dinţii

0

cracked-teeth-falling-out-drawingMulţi dintre noi împărtăşim aceleaşi frici şi, cu toate astea, ele pot lua forme cât se poate de diferite. Ne putem teme de întuneric, aşa cum scria Ionuţ Chiva la începutul seriei noastre despre Cele mai mari frici, şi asta să ne facă să dormim cu lumina aprinsă când rămânem singuri acasă ori, dimpotrivă, să căutăm cu tot dinadinsul confruntarea cu bezna, pentru a pune teama cu botul pe labe. Puse în oglindă, două mărturii despre o teamă comună se întâlnesc doar în zona adâncă, a rădăcinilor, iar manifestările se modelează după chipul şi asemănarea fiecăruia dintre noi. Teama de a o lua razna arată, de pildă, în textul lui Ionuţ Dulămiţă, altfel decât în povestea scrisă de Irina Scîntei. Frica de a-ţi pierde dinţii a fost cea care a deschis această serie de articole, printr-o scurtă povestire a prozatoarei Lavinia Branişte, iar astăzi, Dan Sociu revine la aceeaşi te(a)mă, dar în cu totul altă cheie.

Text de Dan Sociu

 

Am văzut că şi Lavinia Branişte a scris despre asta, doar că la ea e ca teama de moarte, e ceva ce nu i s-a întîmplat încă şi posibilitatea e oricum vagă. La mine apare de cîte ori din lăcomie muşc o bucată de pîine cu dinţii din faţă. Îi simt. E o senzaţie foarte distinctă, nu se mişcă, nu dor, îşi fac fac simţită, subtil, fragilitatea poziţiei lor. I-am pierdut în adolescenţă, în cimitirul familiei Eminovici de la Ipoteşti, la un concert rock, de ziua Sfintei Cruci, mă pişam pe un mormînt şi am căzut, nu ştiu de ce, poate m-a împins cineva, cu faţa în crucea de fier. Mi-am pus unii noi şi recent mi i-am schimbat. Mai am încă vreo 9 sau 12 puşi, nici nu mai ştiu, o parte mi i-am făcut înainte să mă mut în Germania şi mi-au zburat în Berlin, în camera unei fete care m-a servit cu caramele, i-a agăţat carameaua şi i-a smuls (la cîteva zile după, a murit bunicul meu și în ziua în care a murit, cam la aceeași oră, mamei, care îl lăsase acasă și se dusese pentru o oră la școală, i-au căzut în cancelarie doi dinți, fără niciun motiv evident; cînd îți cad dinții în vis, înseamnă moarte). Stomatoloaga pentru imigranţi n-a vrut să mi-i repare, a spus că s-au îndoit şi că porţelanul nu se îndoaie, deci nu există. I-am fixat cînd m-am întors în Bucureşti, pînă atunci i-am ţinut doar lipiţi şi mă aşteptam oricînd să-mi zboare iar. Pe alţii i-am pus acum doi ani şi la penultimele sărbători de iarnă, acasă la un prieten care dădea o cină, mi-au căzut într-o bucată de pîine din care muşcasem şi o pusesem lîngă farfuria de ciorbă; la început nu i-am văzut acolo şi m-am speriat că i-am înghiţit, mă şi vedeam căutîndu-i în căcat. Pînă la urmă, nu e aşa un motiv de spaimă, e doar foarte enervant şi costisitor să ţi-i faci şi uneori îmi vine să bocesc de mila mea şi de nervi.

În perioada cînd mi-am pus cei 9 sau 12 sau cîţi erau, mi-am confruntat mai serios şi frica de conflicte, pe care o am din copilărie, deşi am asistat la zeci de momente conflictuale intense. Dentistul şi tehniciana lui aveau o relaţie tensionată, poate fuseseră cîndva împreună, poate ar fi vrut să fie sau poate nu se suportau, cert e că ea era sensibilă la critici şi cumva aiurită, nu-i dădea şefului destul de repede ce avea nevoie, deşi, nefiind vorba de chirurgie totuşi, mi se părea că se descurca bine, iar şeful o bombănea mereu şi la fiecare bombăneală, ea se urzica. Cum stăteam blocat acolo, cu mîinile lui în gură, trebuia să le suport vibraţiile duşmănoase şi le simţeam puternic. Poate pentru că am o amygdala sensibilizată de traume sau cine ştie de ce, ostilitatea de orice fel mă atinge serios (şi nu numai ostilitatea, dar nu mai intru în amănunte). Un an, cît a durat tratamentul, am tot procesat frica de nervii doctorului (e senzaţia că dintr-o clipă în alta s-ar dezlănţui asupra mea cu brutalitate) şi am rezonat cu senzitivitatea femeii. Am învăţat să mă detaşez, cum mă detaşam şi de neplăcerile operaţiunilor stomatologice şi peste un an aveam să învăţ să mă detaşez de durerile pancreatitei şi ale perioadei post-operatorii, pe cît e posibil aşa ceva.

Încă am rezonanţa la ceilalţi, dar nu mă mai copleşeşte. Din păcate,  trebuie să mă amorţesc în interior ca să suport interacţiunea cu alţii şi unora, mai ales femeilor, le-am făcut impresia uneori de insensibilitate (asta şi era, în momentele alea, pentru că senzitivii sînt şi foarte cruzi). Cînd detectez, de exemplu, invidia cuiva sau, în zona să zicem pozitivă, dorinţa prea mare de a mă lua în posesie sufleteşte, mă revolt împotriva sentimentului său şi îi anulez existenţa mental, uneori direct agresiv, altfel îl resimt foarte neplăcut. Oricum, nu mai am o frică viscerală de ceilalţi, nu mai trebuie să beau sau să mă droghez ca să le suport mai mult timp compania, slavă Domnului, deşi, cum ziceam, am pierdut pe undeva ceva, ca să obţin asta.

 

 

sociuDan Sociu este scriitor şi traducător, autor al mai multor volume de proză (romanele UrbancoliaPolirom, 2008, şi Nevoi speciale, Polirom, 2008, precum şi nuvela Combinaţia, Casa de Pariuri Literare, 2012) şi poezie (printre care cîntece eXcesive, Cartea Românească, 2005, 2012 – Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cea mai bună carte de poezie a anului -, Pavor nocturn, Cartea Românească, 2011, Poezii naive şi sentimentale, Cartea Românească, 2012, Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Tracus Arte, 2013 – Premiul Radio Romania Cultural, Premiul revistei Observator cultural.) Anul trecut, Editura Polirom i-a publicat antologia de poezie  Vino cu mine ştiu exact unde mergem, care cuprinde texte dintre 1999 şi 2014. Timp de patru ani, Dan Sociu a fost editor TOTB.ro.

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă, realizată exclusiv cu ajutorul cititorilor. Ne puteţi susţine prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!




 

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger