Cel mai letal virus din lume | O scurtă istorie a turbării

3

Într-o seară, am ieșit dintr-un bar și m-am dus să mă întâlnesc cu prietena mea. Pe drum, am trecut prin dreptul unei scări de bloc din centrul orașului. În fața ei discutau trei indivizi, lângă care se tolănise un cățel amărât. S-a luat după mine, îi auzeam pașii mărunți în urmă. M-am uitat la el peste umăr, era cafeniu și avea niște ochi mieroși. M-am gândit că e unul din patrupedele alea care se țin după tine în căutare de atenție, așa că m-am întors și mi-am văzut crud de drum. În momentul următor, m-am simțit ciupit tare de gamba piciorului drept. Câinele a început să latre, indivizii din spate să râdă. Trei ore mai târziu, m-am ales cu primul meu vaccin antirabic. Dacă m-aș fi aflat însă în laboratorul lui Louis Pasteur, m-aș fi ales probabil cu un glonț în cap.

 

de Ionuț Dulămiță

 

La sfârșitul secolului al XIX-lea, aveam să aflu din curiozitate, laboranții lui Pasteur (foto) aveau tot timpul la îndemână un pistol încărcat. Șeful lor, care revoluționase deja siguranța alimentară, își îndreptase atenția spre rabie. Agentul patogen al bolii era prea mic ca să fie izolat la acea vreme, așa că singura metodă prin care oamenii de știință îl puteau studia era să țină închise în cușcă animale turbate, în subsolul unui laborator parizian. Acolo, Pasteur și asistenții lui imobilizau câini cu spume la gură pe o masă, iar chimistul francez își risca viața absorbind salivă dintre fălcile încleștate cu o pipetă pe care o ținea în propria gură. Pistoalele nu erau destinate, cum ne-am aștepta, animalelor care scăpau din strânsoare, ci laboranților. Dacă unul din ei era mușcat, colegii săi aveau ordine clare să-l împuște în cap, și asta pentru că nu putea fi încă vindecat.

Din Antichitate încoace, se spune că rabia nu poate fi vindecată. Azi, virusul turbării este prezentat drept cel mai letal virus cunoscut de știință. Boala se transmite de la o specie animală la alta, de obicei de la câini la oameni (extrem de rar de la om la om, prin transplant) și cel mai adesea printr-o mușcătură. Odată pătruns în organism, virusul își croiește drum spre creier și atacă sistemul nervos central. El este concentrat în salivă, în membranele mucoase și în țesutul sistemului nervos central al unui animal turbat. Victimele netratate la timp manifestă la început indispoziție, migrene și febră, simptome transformate apoi în durere acută, mișcări violente, agitație puternică, depresie, teamă morbidă de apă și hipersexualitate (medicul roman Galen, descria, de exemplu, cazul unui hamal care s-a golit seminal timp de trei zile, până a murit). La final, se instalează mania, letargia, apoi coma. Cauza principală a morții este de regulă insuficiența respiratorie.

Dacă în Occident boala a fost eradicată aproape total, ea încă mai omoară oameni în țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare (printre care se numără și România). La nivel global, aflăm de aici, 55.000 de oameni se sting din viață cu spume la gură. Majoritatea morților sunt înregistrate în Africa și în Asia, mare parte din victime fiind copii sub 15 ani (40%) și aproape toate (99%) fiind mușcate de câini turbați. În România, din 2008 încoace, s-au înregistrat cinci cazuri de rabie umană soldate cu morți: un bărbat de 40 de ani, mușcat de lup și decedat după câteva săptămâni, în ciuda profilaxiei și a tratamentului aplicat (a fost primul caz indigen din ultimii opt ani de pe teritoriul UE); o femeie de 69 de ani dintr-o zonă rurală a județului Vâlcea, care nu s-a prezentat la medic; două fete, de 10, respectiv 11 ani, una mușcată de o pisică, cealaltă diagnosticată post-mortem cu rabie; și o fetiță de cinci ani, din județul Bacău, mușcată de un câine în decembrie 2011 și decedată în februarie 2012 pentru că nu-și făcuse vaccinul.

Virusul rabiei are forma unui cartuș, scriu Bill Wasik, senior editor al revistei Wired, și soția sa veterinar Monica Murphy, în „In Rabid: A Cultural History of the World’s Most Diabolical Virus. Este o formațiune cilindrică, formată din glucoproteine și lipide, care transportă în vârful ei rotunjit o încărcătură de acid ribonucelic. Ajuns în organism, virusul ocolește sistemul circulator – rută aleasă de majoritatea virusurilor, dar puternic apărată de santinele imunitare – și alege, cum precizam mai sus, calea sistemului nervos central. Într-un ritm de unul sau doi centimetri pe zi, în medie, cartușul viral înaintează prin liniile de transmisie care conduc impulsurile spre și dinspre creier și, odată ajuns la destinația cerebrală, deformează încet și meticulos mintea, înăbușind raționalul și încurajând animalul. Agresivitatea atinge paroxismul, inhibiția dispare, salivația crește. Din acest moment, ființa infectată mai are doar câteva zile de trăit, pe care și le va petrece cu spume la gură, urmărind, atacând, năpustindu-se și mușcând mânată de convulsii violente – demonul care a posedat-o caută gazde noi.

Scenariul acesta este întâlnit încă din Antichitate. Cuvântul rabie se poate trage fie din limba sanscrită, unde termenul rabhas înseamnă „a comite violență”, fie din latină, de la rabere, care înseamnă „a turba sau a delira”, scrie P. Dileep Kumar în Rabies (Biographies of Disease). Prima referință la turbare care descrie caracterul ei letal la câini și la oameni ar fi apărut în Codul Eshnuna al Babilonului, scris în 2300 î.Hr. – babilonienii hotărau la acea vreme ca stăpânul unui câine turbat (foto) să plătească o amendă dacă patrupedul mușca și transmitea boala unei persoane. Grecii foloseau pentru rabie termenul lyssa, care provenea de la cuvântul lud („violent”). Lyssa era declanșată de lupi și apărea sub forma unui spirit care i-a stârnit furia lui Hector pe câmpul de luptă și l-a îndemnat pe Heracle să-și măcelărească familia. Talmudul sugera că rabia ar putea fi cauzată de vrăjitorii sau de spirite rele, scrie George M. Baer în Rabies, Second Edition, în timp ce eruditul persan Avicenna punea boala pe seama schimbărilor în temperatura ambientală.

La fel făceau și romanii, care atribuiau rabia stelei Sirius (al cărei nume se trage din grecescul „seirious” – „arzător”, „incandescent” –, pentru că apărea odată cu soarele în cea mai caldă perioadă a anului). Romanii au adoptat sistemul stelar babilonian și au botezat-o „steaua câinelui” sau „canis”; zilele cele mai fierbiți ale anului au fost numite „zile caniculare”, adică „zile ale câinelui”. Gânditorul roman Plinius (secolul I d.Hr.) credea că în această perioadă fierbinte a anului câinii sunt cel mai predispuși la rabie, percepție care persistă și azi în anumite părți ale lumii. Alt mit antic răspândit spune că rabia era cauzată de un vierme mic instalat la baza limbii; dacă acesta era extras, câinii turbați s-ar fi vindecat complet. Totodată, se credea că același vierme era înzestrat și cu puteri magice de prevenire a bolii, dar numai după ce era purtat de trei ori în jurul unui foc. Cu toate acestea, scriu specialiștii, până în secolul XIX nu a existat niciun diagnostic precis pentru boală, nici la oameni și nici la animale, nicio izolare a agentului infecțios, nicio formă de control a animalelor și niciun tratament adecvat pentru oameni.

Tratamentele împotriva bolii au fost dintre cele mai diverse de-a lungul istoriei. Unul din remediile din Antichitate era o baie, de preferat în apa mării, chiar în momentul în care boala își făcea apariția, pentru contracararea hidrofobiei pe care o cauza. Bolnavul era aruncat brusc în apă, iar dacă nu știa să înoate, era lăsat să se scufunde ca să înghită niște apă, apoi scos afară doar pentru a fi aruncat din nou. Saturația de apă era menită să înăbușe setea (cauzată de „uscăciunea extremă” descrisă de medicul Galen ca alt simptom al bolii) și hidrofobia. Această metodă terapeutică a rămas de bază până la începutul secolului XIX. În paralel, de-a lungul vremii, oamenii au încercat să se trateze cu ulei de trandafir, ceai de mușețel, creier sau creastă de cocoș, grăsime de gâscă cu miere, carne sărată de câine turbat sau viermi din leșul acestuia.

Oamenii din Evul Mediu aveau și un ritual, „părul câinelui”, practicat cu câteva variații în întreaga lume. Ritualul consta în aplicarea părului unui câine turbat pe rana victimei pentru vindecarea bolii. Alternativ, aceasta consuma părul, inima și ficatul animalului respectiv. O altă practică a vremii era cauterizarea rănilor de la mușcătură cu vătraie încinse, care ducea adesea la distrugerea țesutului pielii și la răspândirea infecției. Pentru alții, tratamentul era mai simplu: unii dintre oamenii infestați se sinucideau, alții erau omorâți de cei sănătoși ca măsură de prevenție. În Europa medievală, agricultorii se rugau la Sfântul Hubert, sfântul protector împotriva rabiei, să-i cruțe de boală. Călătoreau până la Liege pentru a se ruga în fața lui și foloseau țevi de fier sau cruci numite „chei” ale Sfântului Hubert pentru a se proteja împotriva rabiei.

 

Gravură în lemn din Evul Mediu cu un câine turbat/Wikipedia

 

O altă formă interesantă de tratament au fost așa-numitele madstones („pietrele nebuniei”, în traducere liberă), care au apărut în timpul colonizării Vestului american. „Piatra nebuniei” era o masă calcifiată obținută din tracturile digestive ale rumegătoarelor (căprioare, capre, vaci), mai exact din formațiunile de calciu depozitate în jurul unei materii ingerate de animalul respectiv. Așa-numita „piatră” conținea păr de animal, tulpine de plante și alte materii pe care rumegătoarea nu le putea digera după consum. Astfel de pietre se aflau în posesia anumitor familii, bine cunoscute, și erau pasate cu sfințenie din generație în generație. Oamenii mușcați de animale turbate puteau beneficia gratuit de puterile lor considerate speciale, însă pietrele nu erau împrumutate niciodată în afara familiei deținătoare, ci ținute într-un loc sigur ca o comoară.

Se spune că în 1849, după ce fiul lui Abraham Lincoln a fost mușcat de un câine turbat, viitorul președinte al SUA l-ar fi dus la posesorul unei pietre a nebuniei pentru a-l vindeca. Acesta din urma nu avea nevoie de cunoștințe sau de puteri speciale, piatra era cea înzestrată cu puteri magice. Tratamentul începea prin fierberea masei calcifiate în lapte dulce sau apă. Piatra fierbinte era plasată apoi direct pe rană. Dacă animalul care mușcase victima era cu adevărat turbat, piatra se prindea de rană și sugea din ea toată otrava. Se spune că rămânea atașată de locul mușcăturii pentru o perioadă variabilă de timp (de la câteva ore, la câteva zile), fără a fi nevoie de bandaj. Se presupune că porozitatea pietrei, laolaltă cu umezeala rănii făceau ca piatra să se fixeze de carne și să absoarbă otrava din ea. După ce organismul era curățat de rabie, cădea automat. Aceeași piatră putea fi refolosită după ce era fiartă din nou în lapte dulce, care prindea culoare verde din cauza otrăvii. Procesul era repetat până când piatra nu se mai fixa de rană, ceea ce însemna că a îndepărtat toată otrava. La 1805, obiectul magic costa 2000 de dolari.

În 1804, omul de știință german George G. Zinke a demonstrat că rabia poate fi transmisă prin salivă și abia odată cu Louis Pasteur a fost recunoscut creierul ca organ crucial în patogeneza bolii, fiind descoperită și ruta intracerebrală ce ghidează virusul spre locul pe care îl atacă. Tot de numele lui se leagă și dezvoltarea vaccinului de prevenție împotriva rabiei. La 1885, după ce a produs un vaccin testat pe 50 de câini, chimistul francez l-a folosit pe un băiat care fusese mușcat de un patruped turbat. Rănile sale fuseseră cauterizate cu acid fenol, scrie George M. Baer, iar Pasteur l-a injectat cu extracte din măduva spinării iepurilor, care fuseseră „tratate” în „aer uscat”, condiții în care virulența „dispare încet”. Băiatul a supraviețuit, iar lumea avea în sfârșit un tratament împotriva rabiei. Un număr foarte mare oameni au fost vaccinați din 1885 încoace. Pentru că era cam dificil să se folosească atâta măduvă de iepure, ce trebuia uscată pe perioade diferite de timp, vaccinul lui Pasteur a fost rafinat de specialiștii care i-au preluat munca.

Cu toate acestea, dacă nu este stârpit la timp, virusul turbării ucide în continuare aproape 100% din victimele infestate după ce ajunge să se fixeze în creier. Dar există, deci, și persoane care îi fac față. În 2004, Giese, o fată de 15 ani din Wisconsin, devenea primul supraviețuitor din istoria rabiei în lipsa vaccinurilor de prevenție, scrie P. Dileep Kumar. Un liliac o mușcase puțin de arătătorul stâng, iar familia ei s-a gândit să nu apeleze la medic și să o trateze cu apă oxigenată. La 37 de zile de la mușcătură, Giese era internată în spital cu febră de 39, vedere dublă, vorbire neclară și convulsii în brațul stâng. După ce a fost diagnosticată cu rabie, în salvarea ei a venit așa-numitul „Protocol Milwaukee”, dezvoltat de medicul american Rodney Willoughby. Acesta i-a indus fetei o comă pentru a o proteja de propriul creier, în speranța că va supraviețui îndeajuns de mult pentru ca sistemul ei imunitar să producă anticorpi care să alunge virusul. Giese a fost scoasă din comă după șase zile și, după 31 de zile de spitalizare, a scăpat complet de virus. Tratamentul ei a costat în jur de 800.000 de dolari.

Puteți citi și:

Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă


3 comentarii

  1. Pingback: Tutunul modificat genetic, tratament împotriva rabiei | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Salut Ionut,

    Articolul despre rabie mi-a placut mult. Imi plac trimiterile la alte materiale si acum nu-mi ramane decat sa incep sa caut. Nu de alta, dar voi povesti si altora despre originea “zilelor caniculare” si n-as vrea sa gresesc. Mai ramane acum sa ma uit pe celelalte articole, dar… m-ai castigat ca cititor.

    Multumesc,
    alexandru caruntu

Reply To decu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger