Cel mai bun traducător al anului

5

Rareș Moldovan e un poet din generația 2000, traducător și lector la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. El și fratele său, Vlad (amîndoi sunt fiii poetului Ioan Moldovan) sunt printre cei mai iubiți scriitori tineri.

de Dan Sociu

Rareș a tradus autori precum Hans Vaihinger, Hari Kunzru, Michael Cunningham, Chuck Palahniuk, Harold Bloom și anul acesta a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru cea mai bună traducere a anului, monumentala carte a lui Thomas Pynchon, Curcubeul gravitației.

Pynchon e maestrul legăturilor misterioase; cînd ai tradus Curcubeul gravitației, ți s-a întîmplat ceva bizar, o sincronicitate interesantă sau altceva de acest fel ?

Aş vrea eu. Aş fi vrut eu. Se poate să fi fost, mici coincidenţe se iscă mereu, dar acum nu-mi amintesc vreuna, deşi am sentimentul că undeva, dincolo de marginea memoriei, se află Exemplul. Scepticul din mine spune: nu s-a întâmplat nimic. Aş putea inventa. Dar nu acum. Îţi pot spune însă ce mi s-a întâmplat de nenumărate ori cu Pynchon. Nu sincronicităţi. Să le numim „rezonanţe”, ca un soi de coardă care vibrează instantaneu exact aceeaşi notă în tine ca în textul pe care-l traduci. Să dau un exemplu: în prima pagină a romanului se descrie o călătorie cu trenul a unor refugiaţi. La un moment dat, Pynchon scrie „…şi au început mirosurile”, iar printre cele enumerate, dintre care mai multe îmi sunt, sau cred că-mi sunt, familiare, e unul pe care-l ştiu exact aşa: „un miros acru de garnituri de tren absente, de rugină îmbătrânită, crescând prin zilele golite, strălucitoare şi adânci.” E mirosul trenului accelerat de la şase dimineaţa cu care veneam, student, la Cluj. Nu aşa mi-l închipui, aşa e. Sau: într-o autogară (reală? visată? închipuită?), doctorul Pointsman vede o fetiţă abia sosită cine ştie de unde. „Copila din seara asta vine de departe, e nedormită. Are ochii roşii şi rochiţa boţită. Şi-a folosit paltonul drept pernă. Îi simţi epuizarea, simţi imensitatea imposibilă a ţinuturilor adormite pe care le-a lăsat în urmă…”. Am văzut-o şi eu pe copila asta, sunt sigur. Aşa mi s-a întâmplat cu Pynchon. Îmi dă descrierile precise ale unor lucruri pe care le-am văzut, mirosit, trăit. Poate sunt totuşi sincronicităţi. Sincronizări?

Pynchon spune că a avut perioade lungi pe droguri, în special marijuana, iar modul maniacal și spectaculos  în care leagă povești disparate și elemente incongruente mie mi se pare tipic fumătorilor de cannabis.Ai observat, ca traducator dar și ca scriitor și universitar, deci specialist in literatură, astfel de specificități; diferențe între scriitorii care beau și cei care consumă droguri? Sau între abstinenți și consumatorii de psihotrope?

Acum că-mi pui întrebarea asta, îmi dau seama că am fost mereu fascinat de scriitori alcoolici (Fitzgerald, Faulkner, apoi Malcolm Lowry, despre care mi-am scris lucrarea de licenţă, Tennessee Williams), opiomani şi consumatori de alte psihotrope (de la Poe la Pynchon, ca să spunem aşa), fără însă a-mi pune vreodată explicit problema modului în care faptul acesta se recunoaşte în scrisul lor. La unii, de pildă Faulkner, mi se pare că nu se vede deloc. La Lowry e un halou ireal omniprezent, o stare  paroxistică mereu între beţie şi luciditate. La Pynchon, cum remarcai, multe secvenţe curg una din alta ca în istorisirea unuia „fumat” („far out, man!”), şi chiar finalul  e un vis Technicolor şi psihedelic care devine foarte sumbru. Ce m-a fascinat la Curcubeul gravitaţiei e însă reversul acestui aspect, modul în care poveştile, personajele sunt ţinute sub control (Controlul, această supra-temă a romanului), modurile în care revin, reapar sau dispar, în care se întâlnesc sau nu, în care le/îi mai întâlnim sau nu. E greu de spus, în cazul lui Pynchon, unde e graniţa dintre delirul vesel „pe iarbă” şi construcţia migăloasă a unui hiper-lucid.

Cînd traduci o carte, mai ales una gigant cum e Curcubeul gravitatiei, stai multă vreme într-un fel de intimitate cu ea, cu mintea autorului, cu stilul lui și felul în care vede viața. Asta se întîmplă și cînd citești o carte puternică, dar în cazul traducerii efectul e și mai adînc. Cum te-a influențat Pynchon? Sau alți autori pe care i-ai tradus, Harold Bloom, de exemplu?

O intimitate de care nu mai scapi. Rămâi cu sechele. Rămâi cu fraze care-ţi revin mereu în cap. „Un stol strâns de presuri de omăt…”. „Căuşuri mari de ploaie risipită se spulberă în jur..”, „… gâjâie deja dum-dum-ul trândav, amuzat, al bătrânului domn Moarte însuşi”. „Cuţitul trece prin măr ca un cuţit care taie un măr…” Astea-s din Pynchon, şi mai am multe, dar să nu plictisesc. „Poeţii moderni sunt toţi nişte dualişti mizerabili…”, „Poetul puternic priveşte în oglinda precursorului său şi nu-l vede pe acesta, nici pe sine însuşi…”, „Heidegger, pe care-l detest cu voioşie…”, astea-s din Bloom, da’ să nu plictisim. O grămăjoară de fragmente reamintite. O suită. Apoi, răspunzi în conversaţie cu replici din romane, aşa cum răspunzi cu replici din filme. Şi-apoi te influenţează când scrii, şi-aici treaba devine serioasă. Bloomian de serioasă.


Traducerile de literatură sunt platite foarte prost și nu se întrevede nici o schimbare în viitorul apropiat. Românii au cel mai mic tarif din Europa, după croați, la care e de două ori mai mare (conform unei statistici publicate în Noua literatură); unele edituri îi mai și țepuiesc pe traducători, ce crezi că ar trebui să facem? Putem face ceva sau ar trebui să facem ceva? La o adică, am putea zice mersi că avem niște joburi.

Ce să facem, domle? Ar trebui să facem ceva. Putem? Habar n-am. Cine suntem noi (în toate sensurile întrebării)? Acuma, cărţile pe care le-am tradus nu le-am tradus în primul rând pentru bani, deşi o carte groasă îţi aduce, după mult mult mult timp, o sumă bunicică, cu care-ţi mai plăteşti din datoriile făcute între timp. Are tatăl meu un poem „fiscal” care se potriveşte cu ocaziunea: „O mulţumire modestă îmi umple zilele de-un farmec/cumsecade şi atroce/mi-am plătit o seamă de taxe/nu toate nu toate/măcar pentru o lună nu-mi mai sună în cap/nici o voce.” E bine totuşi că unele edituri mai plătesc, şi chiar la timp. Altele, când dai telefon (nu e cazul meu, dar în fine) după un an de când trebuia să-ţi dea banii, îţi spun, „aaa, dar dumneavoastră staţi bine, avem traducători care aşteaptă de doi ani”. Vrei să facem ceva? Hai să facem ceva.

Ce traduci acum şi ce ai vrea să traduci?

Acum nimic. Ar trebui să apară în curând, tot la Polirom, traducerea celui mai recent roman al lui Michael Cunningham, „Până la căderea nopţii”, un anti-Pynchon din toate punctele de vedere, adică scurt şi rulând lin. Aş vrea să traduc un Lawrence Norfolk, „In the shape of a boar”, dar de anunţat se anunţă altă carte groasă. Mai mult de toate, aş vrea să am timp la vară să scriu la o chestie.



5 comentarii

  1. Una din ‘meseriile vechi’ si una dintre cele mai demne de respect.. pios respect!
    Sincerele si smeritele mele plecaciuni si dorinte de bine!
    Si foarte bine ca nu e o indeletnicire care-ti aduce multumiri banesti. Acesta e cel mai clar semn ca e una adevarat umana, de suflet, nu de… prezent canceros de fiscal.

    • mda, astfel sansele ca cei cu adevarat umani sa fie muritori de foame sa creasca. si ceilalti sa se indoapte
      n-o sa inteleg niciodata cretineala asta: las’ sa moara de foame fraierii astia ca au satisfactii … de suflet

  2. Pingback: Cu 3 milioane în buzunar începi să te simți bine | TOTB.ro - Think Outside the Box

  3. Daca faci un lucru din pasiune, vine si rasplata financiara. Nu se moare de foame din munca…cel putin eu nu am auzit de asa ceva ….
    In fine pentru cei care impartasesc aceasta pasiune de traducator si doresc sa-si faca cunoscuta aceasta activitate va sugerez acest site: http://wordtrad.ro/ si va doresc mult succes tuturor.

Leave A Reply