Harta îţi arată că între capitala României şi cea mai mică localitate din această ţară este o distanţă de câteva sute de kilometri. Viaţa, în schimb, dovedeşte că secole despart comuna Ceru-Băcăinţi, din judeţul Alba, de Bucureşti. Poate că nicăieri nu găseşti mai clară exemplificarea depopulării satelor româneşti, aşa cum se întâmplă în Apuseni, de cel puţin o sută de ani încoace.
de Dan Gheorghe (România Liberă)
Din acest punct de vedere, “campioană” este comuna Ceru-Băcăinţi, cu cei 291 de locuitori, câţi are în prezent. Raportat la numărul atât de mic de oameni, fiecăruia i-ar reveni, la modul ideal, pământ cât nici cu privirea să nu-l poată cuprinde, judecând după cele aproape 5.000 de hectare aflate în posesia acestei unităţi administrativ-teritoriale. Să nu credeţi însă că lumea se plânge de ceva. Am întâlnit oameni care-şi povestesc cu demnitate istoria şi viaţa, simplu, firesc, ca şi cum ai citi o carte.
Acolo unde se termină asfaltul
Trebuie să faci un ocol, plecând din Sibiu, pe la Vinţu de Jos. Acolo e un pod. Mai există, din câte am înţeles, şi o altă cale, directă, numai că în acel loc e doar un fel de bac care traversează râul. Cum vremea nu e deloc prielnică, varianta “romantică” pică din start. Ne ţinem de fâşia de asfalt care se tot îngustează, înaintând alături de prietenii mei din Clubul Off-Road Adventure România, spre poalele Metaliferilor. Asfaltul se termină chiar în centrul comunei. De-acolo, doar urmele de căruţă şi de copite de cai te conduc.
Comună din anii ’40
Din punct de vedere administrativ, cu totul alta era situaţia aici, pe vremuri, iau notiţe după izvoarele istorice locale. Comune mari înfloriseră, cel puţin în partea sudică a Munţilor Apuseni, unde ne aflăm acum. Dar lumea a plecat, încetul cu încetul. Poţi să le găseşti urmaşii până în Banat. Şi cum s-au subţiat atât de mult fostele comune, s-a găsit de cuviinţă ca “peticele” lor să fie unite într-o nouă comună, în anii ’40, când apare Ceru-Băcăinţi. Mai e un sat, aproape de Mureş, Băcăinţi pe numele lui. Dar în acest loc, unde e Ceru’, numele se trage de la o specie de arbore înrudită cu stejarul. Deci nicio legătură cu lumea de jos. Acolo, sus, pe dealuri, aparţinând Cerului, se găsesc satele Bulbuc, Viezuri, Dumbrăviţa, Cucuta, Bolovăneşti, Groşi, Valea Mare, Fântânele şi Carpeni. Unele abia se mai ţin azi în viaţă. Viezuri, de pildă, mai are doar cinci locuitori. Bulbuc se mândrea cândva cu 60 de familii. Acum mai sunt şapte.
Fără acte de proprietate din 1909
Primarul, om între două vârste, Remus Florin Giurgiu, spune că aproape nimeni nu are acte de proprietate pe terenuri. Cele mai “recente” documente din arhiva Primăriei datează de pe vremea austro-ungarilor, din 1909. Părinţii îşi lăsau moştenirea copiilor cu limbă de moarte. Asta se ştia şi era respectat de comunitate. “Acum, dacă e să mergem pe la arhive, la oraş, să reconstituim proprietăţi după mai multe generaţii, ne costă o grămadă de bani, pe care nu-i avem”, spune altul. Toată discuţia asta pornise de la întrebarea mea legată de cât costă pământul, în cazul în care ar veni cineva să cumpere. Lipsa actelor face astfel de tranzacţii foarte greoaie. Dacă nu cumva vrei să achiziţionezi, după specificul local, pe chitanţă de mână.
Ţinutul Mocanilor
Nimic nu s-a schimbat, nici măcar pe vremea comunismului. Creşterea animalelor şi cultivarea pământului au rămas “legi”, mai presus de indicaţiile colectivizării, care nu şi-au avut locul în Ţinutul Mocanilor. Denumirea vine de la moacă. Este bâta de care se foloseşte omul, să-şi mâne animalele pe dealuri. Bâta cu mocioc. Asta înseamnă capul, uneori stilizat, sub forma animalelor sau păsărilor.
“Trebuie să înveţi să nu depinzi de nimeni”
Am văzut cum lemnul prinde viaţă din mâinile unui iscusit cioplitor, Constantin Perţa. Nu are nevoie de mai mult de un briceag. De la măsuţe şi scăunele, până la linguri ori ramele icoanelor. Fiecare colţ din casa lui poate spune cum anume s-a născut din talentul acestui om, ajuns la 77 de ani. A cărui faimă este cunoscută până la Bucureşti, unde i s-a acordat titlul de “tezaur uman viu”. Vorbeşte despre inteligenţa şi puterea de-a te adapta în aceste locuri. Şi cum îţi construieşti destinul cu propriile-ţi mâini, de la fundaţia casei, până la patul în care te odihneşti. “Trebuie să înveţi să nu depinzi de nimeni, numai de Dumnezeu şi de priceperea ta”, primesc sfatul unei întregi vieţi.
132 de bătrâni, 15 pensii
Statistica oficială arată că în Ceru-Băcăinţi sunt 132 de oameni la vârsta pensionării, dar numai 15 dintre ei au pensie. Explicaţia e simplă şi ţine tot de modul de viaţă de aici. Au muncit numai pentru animale şi pământ. Nu s-au mişcat din universul satului lor. Dacă ar fi fost cooperativizare în acest loc, bătrânii ar fi avut o pensie de la fosta Colectivă. Altfel, cei puţini, cu pensie, au lucrat la Poştă, la fosta Miliţie sau pe la vreo fabrică din cine ştie de oraş din apropiere.
Cineva tot vrea să rupă “firul”
Am mers prin sate, vorbind cu lumea, între altele, şi pe tema pensiei. Să auziţi ce-mi spune Constantin Bota din Valea Mare. Frumoasă gospodărie are omul. Se vede că au muncit, nu glumă, şi el, şi nevasta lui, Ana. Cu părul alb amândoi. Pajiştea din faţa casei li se umpluse de mioare. “Aceasta e pensia noastră. De o viaţă, zi de zi, ne câştigăm pâinea din creşterea animalelor. Şi acum, la bătrâneţe, tot de la ele ne obţinem cele trebuitoare”, spune Constantin. La fel face şi fiica lor, Irina, care are 30 de ani. Altă cale nu-şi vede. Dar are totuşi ceva de zis. Despre fiul ei pe care vrea să-l trimită, când va fi mare, la şcoală, la oraş. Să nu rămână doar cu clasele primare şi gimnaziale, la şcoala comunală. Cum s-ar zice, fiica soţilor Bota vrea să întrerupă “firul” acesta. Copilul ei are acum abia şapte ani. Dar planul tinerei femei e deja gata. Şi pe termen lung.
Viitorul pare asigurat
Comuna are, în total, 59 de copii, 38 fiind de vârsta şcolii. O iau ei, ce-i drept, pe drumuri bătătorite de paşii părinţilor şi bunicilor, vară sau iarnă, spre învăţătură. Şapte-opt-zece kilometri. Astea deja sunt amănunte nesemnificative, dacă vorbim de o “tradiţie” care nu vrea nicidecum să moară, în privinţa şcolarilor de la ţară. Cel mai important e că în catalog nu sunt absenţe, indiferent de capriciile naturii, mă asigură directoarea instituţiei, Florina Macovei.
Puteţi citi integral articolul pe site-ul România Liberă.
Foto: Ciprian Manea / România Liberă