Pe sor-mea am intalnit-o la 22 de ani. Am fost singurul copil la parinti pana cand ai mei s-au hotarat sa devina din nou parinti. Sor-mea are doua mame, mie mi-ar putea fi fiica, dar noi stim adevarul.
de Tea Teodorescu
Madalina are azi 5 ani si e in grupa mare la gradinita. E cea mai inalta fetita din clasa ei si are cele mai groase cozi, pe care mama are grija sa i le impleteasca strans in fiecare zi. Vara are tot timpul genunchii vineti sau juliti, iar daca o vezi n-ai cum sa uiti gropita din barbie in care incape lejer un bob de mei. A intrat in familia noastra cand avea 9 luni. Era slaba os, nu cantarea mai mult de 5 kilograme, iar la ceafa avea parul atat de tocit din cauza statului pe spate, incat i se vedea pielea capului. Venea de la casa de copii Cocorii din Tulcea, iar momentul in care mama a adus-o acasa a coincis cu prima ei iesire in aer liber.
Mama are de 14 ani o librarie in Tulcea, iar tata o ajuta. Dupa ce eu, singurul copil, am plecat la facultate la Bucuresti, ocupatia asta n-a mai fost de ajuns si mama s-a simtit singura. Pe atunci avea 45 de ani, iar tata 52. Au discutat problema si dintr-una intr-alta au decis ca ar putea fi din nou parinti de copil mic. Mi-au spus de ideea lor intr-o seara, cand ma intorsesem de la Bucuresti sa petrecem un weekend impreuna. Chiar daca isi pregatisera de ceva vreme discursul, mama tot nu-si gasea cuvintele. Eram in bucatarie si ea isi facea de lucru cu niste vase pe care le tot stergea. Tata avea grija sa aiba gura plina ca s-o lase pe mama sa poarte discutia. Cand am inteles ce vor mi s-a facut pielea de gaina…de emotie. Cand eram mica eram o egoista – ma intrebau ai mei daca vreau un frate sau o sora si ma grabeam sa spun „nu”, pentru ca ar fi insemnat sa impart totul, inclusiv pe parinti. Acum am zis DA din toata inima.
Tata avea un prieten care luase un baietel de la casa de copii. S-au interesat, au stat de vorba cu familia si au mers la Protectia Copilului. In prima faza au hotarat ca mama sa fie asistent maternal. S-au gandit ca asa e mai simplu: mama se transforma intr-un angajat al statului, lua un copil de care raspundea si avea grija, iar apoi ar fi fost mai simplu s-o facem sa fie a noastra de tot. Mama a trebuit sa faca o serie de cursuri, sa invete legislatie, drepturile copilului, apoi au urmat teste psihologice si „vizite la domiciliu” de la cei de la Protectia Copilului, care voiau sa se asigure ca avem conditii sa crestem un copil. Totul a durat 9 luni. Apoi a intalnit-o pe Madalina.
***
Nici nu mai stiu cum am luat primul microbuz spre Tulcea cand m-a sunat mama si mi-a zis ca a adus-o acasa. Am ajuns tarziu, dupa 11 noaptea, si am intrat direct in dormitor. Era cald, iar aromele de creme si pudra de bebe se amestecau cu miros de lapte. Intr-un patut mic, imprumutat de la niste vecini, Pitica dormea pe spate, cu mainile desfacute si cu pumnii stransi. Fara s-o cunosc, am stiut ca o iubesc. Ai mei erau topiti si ne-am petrecut cateva ore stand la povesti, toti trei cu ochii umezi. Familia se marise. Eu aveam o sora.
***
Mama si tata au intinerit, iar serile in familia proaspat marita sunt delicioase. Tata a inceput sa se prosteasca din nou si sa faca aceleasi glume pe care le facea cand eram si eu mica: merge in patru labe si maraie sau isi desface larg degetele de la o mana si spune „Asta e un paianjen! O sa te manance!”. Evident urmeaza tipete si fugareli prin tot apartamentul. Eu cu Mada facem front comun si rezistam atacului. Cand oboseste, tata se intinde pe jos si o roaga pe Pisica sa-l calce. Zice ca-l maseaza. Eu nu mai incerc demult figura asta. Nu lipseste nici programul artistic. Mut pe MTV si o invat pe Mandarina sa danseze, iar ea, foarte constiincioasa, imi arata cum i-a invatat „Domnu Cristi” de la gradi sa faca pasi marunti ca la hore. Tata se baga si el – ii dedica tot timpul aceeasi melodie: „Toate gandurile mele/Nestiute nici de stele/Ochii tai mi le ghiceeeesc/Şi in clipa de tacere/Imi aduci o mangaiere/Madalina, te iubeeesc!”. Mie, cand eram mica, imi citea din El Zorab si ne tavaleam amandoi de plans. Imi place sa-l vad asa jucaus. Ii sta bine.
Daca tata e cu joaca, mama e cu restu’. Ea e cea care merge la sedintele de la gradi, s-a pus mot in comitetul de parinti, ajuta la organizarea de serbari si cand e nevoie se transforma intr-o leoaica. A facut scandal cand Mada a venit acasa cu mana vanata, dupa ce a muscat-o un coleg. Cand mama nu e langa ea, preiau eu rolul. Cateodata exagerez: eram in Carturesti sa caut o carte si am luat-o si pe Pisi. Ca s-o pacalesc i-am dat un suc de mere in cafenea, iar ea a incercat sa socializeze cu o pice cu doua cozi enervante. Urata i-a taiat-o scurt: „Mama nu ma lasa sa vorbesc cu straini”. Am simti nevoia sa intervin si am expediat-o scurt la ma-sa.
Cand iesim toate trei in oras mama pare bunica. Are parul alb de cand avea 30 de ani si asta pacaleste. Cand eram mica, mai multi copii de la bloc au ras de mine si mi-au zis ca sunt adoptata, ca mama mea are parul alb si ca e imposibil sa fie mama mea adevarata. Am fugit plangand in casa. Mama m-a linistit. Mi-a aratat hartiile de iesire din maternitate si mi-a zis ca ea nu m-ar minti niciodata.
Nici pe Mada nu vrea s-o minta. Vrea sa-i spuna Pisicii adevarul, sa-i explice cum sta treaba cu mama ei biologica. Sa-i spuna, dar peste ani, cand va intelege. Acum e prea devreme, ii spun, si, in plus, la 5 ani pentru ea chiar nu conteaza din burta cui a venit. Mama nu ma asculta. Cu ajutorul celor de la Protectia Copilului a luat legatura cu cealalta mama. O cheama Daniela, are vreo 25 de ani, a crescut si ea la orfelinat si munceste cu ziua prin judet. A sunat-o si i-a dat-o la telefon si pe Mada. Mama i-a prezentat-o drept „Mama Daniela” ca sa tatoneze terenul pentru mai tarziu. Asta mica n-a inteles mare lucru. La finalul convorbirii, Madalina n-a stiut sa zica cu cine a vorbit. A spus, incurcata, ca a vorbit cu „una, nu stiu, mama lu’ Daniela”.
Prevazatoare, ca s-o ajute in explicatii, dar mai ales pentru amintiri, mama tine un jurnal din prima zi in care Mandarina a ajuns la noi. Jurnalul e un carnet mare, gros, cu coperti lucioase, care sta tot timpul in biblioteca. Mama nu scrie in fiecare zi in el. Doar momentele importante si trasnaile pe care le face Pitica. A scris acolo primul cuvant pe care l-a zis, care n-a fost „mama” sau „tata”, ci „pute!”, dupa o gluma de-a noastra. Observasem ca-i place sa-i miros picioarele si apoi sa ma dau pe spate si sa ma stramb: „puteee!”. In primele luni asta o facea sa rada pana se inrosea. Mama n-a uitat sa scrie nici cum, din exces de zel, Mada a facut luna WC-ul cu periuta ei de dinti, iar cand a prins-o ca a zis o prostie, smechera a stiut sa se apere: „ce sa fac, daca am vorbulitele in gura?”. In fiecare an, mama picteaza talpile si mainile Madalinei si stampileaza foile din jurnal. Tot aici a lipit si al doilea dintisor care i-a cazut (pe primul l-a inghitit cu o imbucatura de banana) si prima suvita pe care Mada si-a taiat-o singura.
Acum ne luptam cu literele. Stie doar cateva, iar M-ul ii da dureri de cap. Pana o sa invete sa citeasca, Madalina inventeaza povesti. Intr-o seara, ca sa fie mai convingatoare a pus mana pe carnetul gros, cu coperti lucioase din biblioteca si s-a facut ca citeste, cocotata pe fotoliu, picior peste picior si cu o mina serioasa. Nu stia ca, acolo, intre copertile lucioase, e chiar povestea ei.
Fotografii de Tudor Vintiloiu
Textul a fost realizat in cadrul cursului de jurnalism narativ sustinut de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteti citi aici.