Ce și cum muncim. O artă pe care iubim s-o urâm

0

Cei mai mulți dintre noi avem, fără îndoială, o relație de love & hate cu munca: de la zilele când facem totul cu pasiune și motoarele motivaționale turate la maxim, până la zilele când cheful de a ne ridica din pat a dispărut fără urmă. Echilibristica între munca de plăcere și munca din obligație e o artă în care ne specializăm cu toții, vrând-nevrând, atâta vreme cât mai toată viața suntem puși față-n față cu orizontul lucrului.

 

IMG_4054-670x394

 

 

În școală, ni se implantează proiecțiile despre ”ce ne facem când vom fi mari”, pentru ca apoi să urmeze deriva din urma anilor de facultate, competiția pe piața muncii și, uneori, pauzele de șomaj, când vânăm locuri de muncă. Odată intrați în joc, munca poate însemna ore interminabile de birou sau ture monotone la fabrică ori, la polul opus, veșnica autogestionare a freelancerului sau ambiguitatea muncii de acasă. Pensia, sfârșitul erei ca angajat, face de multe ori loc altor tipuri de munci. Însă pe tot acest traseu, ce ne poate salva e, pe cât posibil, într-un scenariu idealist-naiv, știința de a evita munca și de a transforma ceea ce facem în joc. Exact ca-n cărțile motivaționale.

Profitând de pretextul 1 Mai, am stat de vorbă cu oameni care, din punctul în care se află momentan, experimentează munca în feluri diferite. Am povestit cu un operator de call-center, cu un fotograf și regizor freelancer, un activist din mediul ONG, cu un șomer, un agricultor și un pensionar, încercând să aflăm cum ne mai raportăm la muncă, fie din plină activitate, fie de pe margine, în căutarea unui job, sau după linia de finish, când conturile cu angajamentele sunt reglate. Vă propunem să le citiți părerile și să ne spuneți, la rândul vostru, cum percepeți munca pe care o faceți.

A. (27 de ani), șomeră: ”Am avut un job, dar am ales să-mi dau demisia”

joblessPentru mine, sunt două semnificații ale muncii, în funcție de oamenii din generația mea cu care interacționez. Munca standardizată, de la 9-5, de birou – Pipera, corporații și francize –, un job stas pe care îl poate face aproape oricine pentru că angajatorul îți oferă traininguri și în care ţi se cere să performezi mediu, însă să ai atitudine pro socială, generic „să te integrezi în echipă”. Aici intră cei mai mulţi oameni cu studii superioare, studii care nu îţi oferă o specializare propriu-zisă cu un job aferent. Aici intră HP-ul, corporaţie la care lucrează mulţi dintre cunoscuţii mei, indiferent de studiile anterioare: limbi străine, comunicare. Apoi, varianta doi – freelance-uiala şi muncit pe proiecte, pattern care apare de regulă pattern la cei care nu se integrează în mediul corporate şi care nu vor să părăsească mediul academic. Dintre oamenii cu care inteacționez, nu sunt prea mulți cei care să se dedice meseriilor așa-zis liberale: profesor, doctor, avocat etc.

Statutul meu actual de şomer este rezultatul unei decizii proprii, voluntare. Adică am avut job, însă am ales să îmi dau demisia. Acum încerc să nu mă las dusă de valul de a avea repede ceva de muncit, pentru că ştiu că dacă mi se pare substimulant şi/sau prost plătit iarăşi o iau de la capăt. Serial quitter. Momentan, munca mi se pare foarte prost plătită în general şi am impresia că nu prea există nişe de joburi plătite mediu. Adică ori mori pe baricade cu un salariu acceptabil, adică între 8-10 ore de muncă pe zi cu salariu de 40-50 de milioane, ori mori de foame la entry level, fie el full sau part time. Dacă iau în calcul ceea ce depăşeşte partea financiară, cred că scenariul ideal este să identifici o nişă de piaţă neocupată, să fii sau să devii extrem de bine profesionalizat în acel domeniu şi ‘sa fii primul’. Adică să nu lucrezi la patron.

Oricum, cred că Bucureştiul are o coloratură economică specifică şi într-o oarecare măsură eşti avantajat: adică este mai amplu networking-ul, poţi să ai colaborări mai multe, sunt organisme/instituţii/onguri. În provincie eşti extrem de limitat, aşa pare; nici nu cred că au fluctuaţie de personal cine ştie ce. Bucureștiul e un mediu mai variat şi poţi să te mişti oarecum mai liber. Eu am terminat Ştiinţe Politice, specializarea sociologie, și, ca în fight club, i got a job. Am lucrat în PR, PR Account Executive cred că se cheamă poziția, apoi în market research. Între astea am mai avut diverse petty jobs no name că îmi trebuiau bani de ţigări, adică fără contract , ocazionale traduceri, transcripturi, meditaţii la engleză; venit fluctuant, neimpozitat, nedeclarat.

Momentan nu cred că am o problemă exogenă în găsirea unui job, pentru că pot apela la nişte cunoştinţe care mi-ar putea oferi diverse oportunităţi. Nici pentru celelalte joburi nu am făcut scouting pe net sau la târguri. Pur şi simplu au aflat prieteni despre ele sau lucrau deja acolo său aveau pe cineva acolo. Acum fac o a doua facultate, sunt prinsă cu sesiunea şi încerc să intru pe proiecte, însă piața e full sau nu e muncă plătită. De regulă am impresia că toţi cei care evită munca de birou au intrat în zona de proiecte, astfel încât este mai greu să te agăţi de un proiect deja startup-uit. S-ar putea să fie mai util să-ţi faci tu singur unul. Acum problema mea majoră este că nu am timp, ar trebui să manageriez şcoala şi un job care să fie legat de domeniul meu şi care eventual să nu mă plătească în „zâmbete”, „aprecieri”, „bombonele”, labă simbolică.

E frustrant însă să nu lucrezi. Freci menta la școală și vrei să „faci” ceva. Am nevoie de challenge, de deadline, de o anumită rutină care te sâcâie. Ştiu că se spune că rutina e letală, dar dacă eşti atât de dezorganizat pe cât sunt eu… Ideal este să nu ai timpi morţi. Locul de muncă ideal ar trebui să fie congruent cu ceea ce te pasionează sau măcar tangenţial. Eu am probleme cu autoritatea şi vreau să mă simt în control, deci aş prefera munca individuală sau să fiu şeful propriei afaceri. Sau dacă e la şef, măcar să ai ce învăța de la omul ăla. Aş mai vrea să am un contact cât mai limitat cu calculatorul, că mi s au triplat dioptriile. Să fie un job pe care să poți să-l faci și independent, adică să nu te lege de o instituție și să poți trăi din asta. Am impresia că problemele cu jobul survin cu precădere pentru cei de la uman, pentru că nu există niciun fel de profesionalizare prealabilă. Pentru cei din Politehnică sau medicină sau farmacie este destul de clar. Intră direct pe piaţa muncii ştiind deja ce şi cum vor face şi se „rafinează” pe parcurs.

P. (29 de ani), lucrează într-un call center: ”În sistemul primitiv și sălbatic din România, munca e supraviețuire”

outbound-call-centerVăd munca, acum, în contextul personal, naţional şi temporal, doar ca o chestie de supravieţuire. Normal, ea ar trebui să aibă şi alte atribute. Cele clasice, gen servirea comunităţii, îmbinarea utilului cu plăcutul, munca într-un domeniu pentru care te-ai pregătit, munca într-un domeniu pentru care ai aptitudini. Dar nu, sistemul primitiv, sălbatic şi corupt din România au cam furat multe din variabilele astea. Şi, pe deasupra, nici partea aia cu supravieţuirea nu merge prea bine pentru mulţi români. Deci mă raportez la munca mea în primul rând din necesitate financiară.

Asta nu înseamnă că nu îmi respect principiile aici. Adică încerc să fiu bun în ce fac, încerc să respect clienţii şi colegii și mediul de lucru pe cât pot. La jobul meu e OK că suntem tineri. Că natura jobului a strâns un colectiv mai boem şi cu aptitudini mult peste media tinerilor din românia. Că învăţăm, fără futere extremă de icre, să relaţionăm cu clienţi şi medii corporatiste din diferite ţări. Nasol e că şefii sunt rupţi de percepţia angajaţilor de rând. Uită de unde au plecat, exagerează cu fala unui post mai înalt, se dau avertismente verbale şi chiar penalizări financiare pentru greşeli minore, mai ales în perioada în care volumul de muncă nu mai necesită atâţia angajaţi. Scad salariile în aceeaşi perioadă. Cartea de muncă e pe salariul minim. Avantajele şi asigurările medicale sunt minime şi nu tocmai la zi. Pauzele promise nu sunt respectate de cele mai multe ori (presupus din cauza volumului de muncă, dar de fapt din cauza nepăsării sau slabei organizări). Apoi, dacă îndrăzneşti să ceri 500 de mii cu două săptămâni înainte de salariu sau 100 de mii cu o săptămână înainte, râd toţi de tine, că nu mai are nimeni bani. Angajații ar avea multe de comentat, dar nu o fac din cauza presiunii exercitate şi a ameninţării că vor rămâne fără post. Nu există un sistem foarte transparent de premiere, sau ce există nu ţine cont de posibilităţile uriaşe de înregistrare a chestiilor bune, ci doar de câteva minime şi banale statistici. Să nu mai amintesc că prima de Crăciun a fost refuzată angajaţilor cu mai puţin de 1 an vechime.

Munca ideală? Nu mă lansez în a descrie utopia proprie, ci nişte minime. Gen respectul uman normal între subaltern şi şef. Un salariu decent prin prisma nevoilor de trai reale, nu prin prisma unor salarii minime/medii înspăimântătoare. Încurajarea ideilor bune, fără frici şi concurente prost înţelese.

Vlad Petri, 33 de ani, regizor și fotograf freelancer: ”Despre freelancing, cu bune și cu rele”

304738_463438220355184_4892757_nO să încep cu cele bune:

Îţi alegi singur subiectele. Nu depinzi de un program strict, te poţi trezi la orice oră. Ai libertatea să pleci, să călătoreşti dacă apare ceva interesant. De obicei, eşti mai ocupat decât în cazul angajării, alergi tot timpul după subiecte, contracte, producători, personaje etc… Eu activez în domeniul filmului şi fotografiei, iar munca de freelancer îmi dă libertatea de a alege, de a-mi găsi singur subiectele care mă interesează, de a refuza sau accepta anumite colaborări. Problemele apar atunci când vrei să ai o anumită constanţă financiară, când ai de plătit rate, credite, întreţineri şi chirii, ceea ce e complicat în cazul acestui tip de angajament. Pentru mine există două tipuri de freelancing – un freelancing în care alergi după proiecte pe bani şi faci compromisuri şi un freelancing în care te intresează să faci şi să produci conţinut de calitate, partea financiară fiind pe planul doi.

Cele mai puţin bune:

Banii. Vin cu întârziere de cele mai multe ori. Odată ce ai luat un credit şi ai rate lunare începi să reconsideri opţiuni de angajare, de intrare în sistem. Pentru mine întotdeauna a fost prioritară dorinţa de a ieşi din sistem, de a fi în afară cât de cât. În momentul în care eşti angajat decid alţii felul în care materialele tale sunt prezentate. Ceea ce, pentru mine, e inacceptabil. De când cu internetul, materialele foto-video ajung mai repede la utilizatori, deşi şi aici sunt nuanţe. Internetul te obliga la anumite compromisuri legate de durată şi conţinut. Pe net totul e în fugă, lumea nu prea are timp să se concentreze pe un anumit produs. În ceea ce priveşte filmul, în cazul în care te adresezi publicului de cinema, ai nevoie de distribuţie. Şi aici e marea dramă a producătorilor independenţi de film. Chiar dacă ai o capodoperă în sertar, cum faci să fie văzută de mai multă lume, să o împarţi unui public divers, posibil interesat? Cinematografele private au agendele lor, fiind orientate şi supuse în mare măsură trendului hollywoodian care vine la pachet cu floricele şi Coca-Cola. Cinematografele „de stat”, extrem de puţine, mai dau filme româneşti (cele care au un distribuitor în spate), dar nu prea vine lume să le vadă. Cred că e foarte importantă asumarea rolului unui freelancer. Pe lângă libertatea pe care o ai în alegerea subiectelor şi metodelor de lucru, contrabalansată de perioade de penurie financiară, e important să te întrebi cum poţi face să arăţi lumii ce ai făcut, să generezi întrebări, să oferi un context critic probelemelor actuale. Pe mine răspunsul la întrebările astea mă interesează în prezent. Poate o soluţie o reprezintă proiecţia filmelor în spaţii culturale independente, însoţite de dezbateri, întâlniri în licee, universităţi, spaţii alternative, caravane prin ţară.

Irina Dobriță, manager de comunicare la ONG-ul Ecopolis: ”Să fii o rotiță într-un angrenaj corector”

602606_491901290842866_1107828631_nSă te întrebi ce e specific muncii într-un ONG  e ca și cum te-ai întreba ce e particular în a trăi în România și a încerca să schimbi ceva în felul în care funcționează lucrurile pe aici.

Teoretic ai de acoperit și apărat un front clar, bine delimitat de statutul, misiunile și valorile organizației în care activezi. Și aici specificul muncii preia foarte mult din ce-i e particular domeniului, fenomenul abordat  îți e principalul material de lucru, acolo se concentrează expertiza ta tehnică. Numai că expertiza asta tehnică nu e niciodată de ajuns. În România ONG-urile au în mare măsură o funcție corectoare, de construcție. Mai ales dacă apără drepturi din vârful piramidei lui Maslow.

Dacă vrei schimbare socială, dacă vrei să influențezi politici publice și comportamente, trebuie să te aștepți să fii și-un soi de antreprenor – antreprenor al cauzei tale. Personal, găsesc foarte atrăgător, foarte motivant să te știi o rotiță într-un angrenaj corector al disfuncționalităților dintr-o societate.  Deși se spune adesea că ONG-istii sunt niște visători de fapt ei trăiesc cel mai ”în societate”, sunt cei care simț zilnic ”realismul romanesc” pe care majoritatea îl percepe doar prin filmele din noul val.

Așadar, indiferent de domeniu, ceea ce universal valabil în munca de ONG este că lucrezi cu societatea și în ea, fără să ai pârghii, rețete sau mecanisme pre-stabilite și verificate așa cum se întâmplă, de exemplu, dacă vinzi detergent. Când vinzi detergent poți fabrica lumi, nevoi, atitudini, răspunsuri pentru a ajunge la un anume comportament al consumatorului. Că asta e tot ce contează și la finalul zilei te poți duce acasă liniștit. În lumea reală, singura în care ai voie să te miști ca oengist, ai responsabilitatea de a reacționa la toate modificările de stare și chef ale marelui corp social. Te miști odată cu guvernele, cu schimbările politice și administrative, cu tendințele economice, fenomenele sociale și atitudinile care decurg de aici. Ele îți dau contextul, volatil, în care trebuie să ajungi la un rezultat și se întâmplă adesea ca însuși rezultatul vizat să se modifice din mers iar tu ca activist să-ți re-evaluezi șansele și să ajustezi serios ambițiile.

Dacă în lumea corporate funcționează tactica eyes on the prize, unde premiul este, să zicem, creștere 20% vânzări, oengistii (cei pragmatici, pentru care deznodământul e mai important decât simplul fapt de a se manifestă) sunt de multe ori un soi de negociatori, de peace-makers pe fronturi multiple, inter-dependențe. Și nicio victorie, atunci când e, nu e ireversibilă sau finală. Iar dacă există, victoriile înseamnă de cele mai multe ori că ai prevenit un pericol, ai eliminat o amenințare, o lege dezastruoasă, un proiect nociv. Impactul tău e greu de demonstrat și – încă mai important – de simțit, de conștientizat de cetățeni, de publicul larg. Only bad news travels fast, nu?

Lucrul ăsta poate crea frustrare, senzația de impact volatil sau zero, de act gratuit sau steril . Victoriile sunt destul de mici, asta dacă sunt cât de cât cuantificabile.  Nu prea există nici  premii sau gale  ”glam” pentru impact social care să funcționeze ca stimulent. Și dacă sunt, ele se consumă  timid ”în interiorul sectorului”. Trăim la limită dintre who cares și dacă nu noi atunci cine? O stare care ascunde deopotrivă umilință și vanitate, renunțare și îndârjire, pragmatism și idealism.

Ce contează că prin activitatea ta răspunzi la o nevoie reală existentă în societate? Va trebui să jonglezi și să te strecori pentru a găsi combustibil pentru cauzele pe care le urmărești.  Mai ales atunci când nevoile reale nu se potrivesc cu strategiile macro după care se stabilesc granturile sau schemele de finanțare.

Ce contează că ai o perspectivă pe termen lung asupra domeniului de care te ocupi? De multe ori nici propiu-ți beneficiar nu realizează importanța demersului tău distras fiind de bătălii pe termen scurt sau pur și simplu de conservarea unui clopot de sticlă care să-i protejeze micro-universul.

Cred că atunci când faci parte din societatea civilă organizată ești în continuă căutare a celui mai bun scenariu dintre toate scenariile posibile și ajungi să te mulțumești cu impactul de care știi doar tu și cu experiența câștigată.  Cerul înstelat și conștiință – parcă așa zicea cineva.

Dorina Laza, 52 de ani, agricultor: ”Nu îţi poţi lua liber de la agricultură”

Dorina Ilenuţa Laza face agricultură de 12 ani în Lunca, judeţul Hunedoara (cu agricultură a crescut, oricum, fiind născută la sat, dar de 12 ani se ocupă exclusiv de asta). Ziua de 1 mai o prinde punând în grădină sute de răsaduri de varză, care trebuie udate şi îngrijite ca să crească şi să ajungă, apoi, la vânzare, în piaţă. „Nu am realizat bani din agricultură – mă refer la profit – pentru familia noastră este o formă de supravieţuire, uneori cu lipsuri; de multe ori mă angajam pe timpul iernii, pentru că nu ajungeau veniturile obţinute vara ca să ne întreţină şi iarna. De patru ani, trecem şi iarna fără să am alt serviciu, nici soţul meu nu are alt serviciu, amândoi lucrăm ca agricultori. Dacă îţi place să lucrezi – şi nouă ne place – ai satisfacţia muncii, dar, dacă vrei un venit consistent, un venit real din agricultură, atunci trebuie să faci agricultură performantă, cu utilaje, seminţe de calitate, soiuri bune, şi dacă te ocupi de animale, şi dacă te ocupi de legume. Munca este foarte multă şi nu e uşoară. Te scoli dimineaţa la 5, te culci seara la 10, pierzi duminicile, pierzi noţiunea timpului, te prinde miezul zilei cu căldurile mari în grădină, realizezi că nu ai ce face şi trebuie să stai în căldură, uneori trebuie să stai în frig, trebuie să uiţi că sunt Paşti, că e Revelion, mai ales dacă ai animale… nu îţi poţi lua liber de la ele. Pe lângă asta, nu te poţi ajuta cu alţii din afara familiei, pentru că e multă lipsă de seriozitate, pentru că e greu. Poţi angaja pe cineva permanent, dar în agricultură nu stă nimeni, tocmai pentru motivele enumerate până acum. Plus că, în agricultură, e bine să nu ai şef, să fii tu propriul şef, oricum depinzi mult de condiţiile meteo, care îţi fac ele de multe ori programul. Uneori, dacă pierzi o zi (din cauza ploii, spre exemplu, dar pot fi şi alte motive), poţi pierde o recoltă”, explică Dorina. „Agricultura”, mai consideră ea, „o face numai cine are pasiune pentru asta, numai cine iubeşte pământul. Cine nu, nu o poate face. Dacă iubeşti pământul, îţi şi iese. Dacă nu, nu. Trebuie să pui suflet. Iar acum, în 2013, nu mai faci agricultură cu sapa şi calul, ci faci agricultură cu cartea, cu cursuri, cu internetul, cu informaţie, cu schimb de informaţii, cu colaborări, asocieri, te informezi, te documentezi. Nu se mai poate altfel”, conchide agricultorul. Pentru ea, ziua de 1 mai e o zi ca oricare alta. „Poţi, dacă e o zi caldă, cum e acum, să te trezeşti dimineaţa, să îţi faci treburile, la prânz mergi la un mic şi o bere, cât e soarele oricum prea tare, iar seara vii şi faci restul lucrurilor. Nici în ziua de Paşti nu e altfel: prima dată mergi în grajd, dai animalelor ce le trebuie. Hai să zic că la legume mai poţi să îţi iei o zi întreagă liberă, dar nu mai multe… Azi pot să le spun, teoretic, legumelor mele că e 1 mai şi luăm o pauză, dar mâine e musai să vin să le ud, să le plivesc, să le vorbesc, pentru că altfel… nu se fac!”.

 

317288_10151413485678657_1214547528_n

Letiția Jula, 62 de ani, pensionar: ”De la grădinar de suflete, la grădinar al naturii”

Letiţia Jula a împlinit 62 de ani şi este la pensie de trei ani. A lucrat 36 de ani în învăţământ, predând limba şi literatura română, limba latină şi limba italiană. Acum trei ani, s-a pensionat şi a ales să nu mai „rămână în sistem”, ci să revină la casa copilăriei de la ţară şi să devină agricultor. În loc să stea, munceşte cel puţin la fel de mult ca şi atunci când era la catedră. „La catedră, responsabilitatea era mai mare, acolo îţi asumi educaţia unor generaţii. Aici, la grădină, îmi asum morcovii, castraveţii… dacă se fac, înseamnă că am muncit bine, dacă nu, trag învăţămintele pentru anul viitor. Înainte, eram grădinar de suflete. Acum, sunt agricultor, grădinar de legume şi alte bunătăţi ale naturii. Şi cu grădina de legume, ca şi cu copiii, o iei de la capăt în fiecare an. Şi aici trebuie să uzi plantele, la fel cum copiii pe care îi educam trebuiau îndrumaţi într-un fel sau altul. Munca de acum este mai grea, fizic vorbind, dar satisfacţii am avut şi ca profesor, şi ca agricultor”, mărturiseşte ea. Să stea fără să muncească, chiar dacă oficial este la pensie, nu se pune problema. Şi, pentru că şi la educat copiii, şi la „educat” grădina, este nevoie de puţin umor, şi-a expus singură starea de spirit… în versuri:

„Tot aşa m-a bătut gândul / Să-mi iau casa şi pământul / Sătulă de-nvăţătură / Să m-apuc de-agricultură / Să-mi fac grădinuţa mea. / Şi-acum, la pensionare, / Mi-am văzut visul cel mare : / Mi-am luat casa şi pământul / Şi pornii cu tot avântul / Să-mi fac grădinuţa mea! / Primăvara, făr’un ban, / Îmi ară vărul Milean, / Gunoi de grajd mi-a dat vecinul / Care-a dus ast’toamnă fânul, / Să-mi fac grădinuţa mea. / Vara-i vară pe la noi, / Când nu-i secetă, sunt ploi; / Roşiile se mănară / Castraveţii invadară / Toată grădinuţa mea. / Toamna, hai la scos cartofii / Dacă n-ai mai vrut cu profii, / Să ai mâini şi şale bune, / Că rămâi de râs la lume, / Tu şi grădinuţa ta! / Iarna, pivniţa e plină / Şi zăpada stă să vină, / Mai citesc şi eu o carte / Şi scriu versuri demodate / Despre grădinuţa mea”.

„Stau cu două file în faţă, una îngălbenită de vreme – repartiţia ca profesor din anul 1974 – şi cealaltă, din 2010 – decizia de pensionare. Cei 36 de ani de profesorat? Ei nu pot încăpea în vreo cutie, mă gândesc să îi înşir în paginile unei cărţi, după ce mă voi fi săturat de semănat, săpat, recoltat, conservat legume şi zarzavaturi. Dacă mă voi sătura vreodată”, zâmbeşte doamna profesor pensionar, pe care ziua de 1 mai (nefiind sărbătoare religioasă) o prinde la pus ceapă şi cartofi în grădină.

 

 

 

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger