Ce se întîmplă cînd libertatea de exprimare e limitată

Mîine se împlinesc 6 ani  de cînd au fost decriminalizate insulta și calomnia. Pînă în 2006, oricine, și în primul rînd ziariștii, putea să se aleagă cu cazier pentru că așa avea chef Adrian Năstase. Un proces pentru insultă e cel mai ușor lucru de pus pe picioare – nu cred că există om care să nu fi insultat vreodată pe altcineva.

de Dan Sociu

Legea s-a îmblînzit, dar libertatea de exprimare nu e totală. Aproape niciunde în Europa nu e. Peste tot, e pedepsită ofensa sau așa-numitul hate speech. Pe de o parte, Europa susține libertatea de exprimare, pe de altă parte, o limitează. Europenii, spre deosebire de americani, care pot să spună și să scrie, teoretic, sub protecția Constituției, orice, indiferent cît de insultător sau fals e, pedepsesc anumite tipuri de discurs, cele care par la un moment sau altul inacceptabile. Constituția SUA prevede niște limitări dar acestea nu țin de conținutul opiniilor exprimate ci de forma lor. Dacă îți urli insistent în urechile cuiva opiniile, te apropii de violență fizică mai degrabă de cea verbală. Efectele reale ale acesteia din urmă sunt de altfel contestate de psihologi. Ofensa îi poate provoca ofensatului neplăceri minore, temporare, care de cele mai multe ori țin de protejarea statutului personal. Pedepsirea ofensei însă poate duce la situații absurde și la o restrîngere periculoasă a libertății de exprimare.

Acum cîțiva ani, o revistă canadiană a publicat un articol critic despre Islam. Revista și autorul textului au fost aduși la tribunal. E una dintre multele povești de acest gen, cea mai cunoscută fiind istoria caricaturilor cu Mohammed. Orice discuție critică poate fi astfel oprită înainte de a începe, prin intimidare.

Pedepsirea ofenselor îngreunează inutil activitatea justiției. În loc să se ocupe de infracțiuni mai serioase, justiția trebuie să trieze zecile de mii de plîngeri ale unor adulți care nu știu să răspundă la ofensă prin mijloace informale sau să o ignore, preferînd să meargă cu pîra la poliție. Poliția însăși folosește aceste legi pentru a-și exercita discreționar autoritatea. Marea Britanie a fost în ultimii ani scena unor astfel de abuzuri. Iată doar cîteva:

– un băiat de 10 ani din Manchester a fost acuzat de ofensă rasistă gravă pentru că l-a numit pe un coleg de-al său Paki, un termen jignitor pentru pakistanezi; cei doi copii erau prieteni și au continuat să fie prieteni, să se viziteze și să joace fotbal dar procesul a continuat totuși, costîndu-i pe contribuabili 25 000 de lire; o simplă corecție din partea părinților ar fi fost de ajuns

– un student de 21 de ani a făcut pușcărie pentru comentarii rasiste despre un fotbalist pe Twitter;

– un fotbalist a primit amendă pentru că l-a înjurat pe coechipierul său cînd acesta nu i-a dat pasă la timp; civilitatea perfectă pe terenul de fotbal e ceva crucial pentru societate

– un bătrîn a fost amendat pentru niște flyere în care comenta negativ camerele de supraveghere; a pus foile pe sub ușile vecinilor, laolaltă cu zecile de reclame; un vecin s-a simțit ofensat și l-a pîrît la poliție; a fost acuzat de hărțuire

– un student a fost arestat pentru că l-a întrebat pe un polițist dacă-și dă seama că calul lui e gay; motivul încarcerării a fost homofobia

Acestea sunt numai o parte dintre cazurile să le zicem amuzante, cît de amuzant poate să fie să faci pușcărie pentru că ai scris pe twitter ceva de rău despre un fotbalist. Dar ce ziceți de efectele mai grave ale restrîngerii libertății de exprimare și ale corectitudinii politice, cum ar fi acesta:

În Liverpool, o bandă de 9 musulmani a violat timp de zece ani minore, multe sub 14 ani, poliția avea indicii despre aceștia, dar au amînat ancheta pentru că se temeau de acuzații de rasism; pare o scuză ieftină a poliției, dar nu e chiar așa – după ce, în cele din urmă, au fost arestați, polițiștii au fost acuzați de rasism de către comentatorii obsedați de multiculturalism ca și de comunitatea musulmană; totuși, Sayeeda Warsi, un politician musulman, a declarat presei că există o subcultură a bărbaților pakistanezi care consideră că femeile sunt cetățeni de rangul doi și cele albe de rangul trei; că dincolo de sensibilități, ca să poți rezolva o problemă trebuie să o recunoști mai întîi.

Insulta ca infracțiune e o armă perfectă pentru oricine vrea să închidă gura altuia. Ce e interesant e că tocmai Comentariatul, cum li se mai spune celor care trăiesc – și destul de bine – din discursuri, adică activiștii anti-discriminare, universitarii, presa oengistă, e cel mai mare apărător al limitării libertății de exprimare. În viziunea lor, o societate bună se construiește în primul rînd prin discursuri bune și prin eradicarea discursurilor rele – eradicarea acestora nu prin dezbatere, ci cu poliția. Comentariatul crede că, în mod magic, dacă spunem ce trebuie, societatea se îmbunătățește și dacă suntem suficient de paranoici cu discursurile rele, relele din societate dispar. Și e de înțeles de ce crede Comentariatul asta – pentru că trăiește din puterea vorbelor.  Acum cîțiva ani, un șef al poliției din Suedia, țara discursurilor bune, a fost descoperit ca violator în serie – polițistul era un distins apărător al drepturilor femeilor, un remarcabil vorbitor împotriva inegalităților de gen. Suedia pedepsește sever hate speech-ul, finanțează și încurajează de zeci de ani discursurile frumoase. Totuși, în Parlament a ajuns un partid cu rădăcini neo-naziste. Ce s-a întîmplat? Cum de n-au reușit comisiile anti-discriminare să stîrpească nazismul din sufletele suedezilor. Cum de s-a ajuns, în ciuda vigilenței feministelor, la realități precum cele prezentate de Stieg Larsson în Millenium, o carte deloc ficțională. S-a întîmplat că rasiștii și-au cosmetizat fața. Cel mai simplu lucru din lume pentru un sociopat e să spună ce trebuie și să-și ascundă gîndurile. Într-un climat în care libertatea de exprimare e încurajată, aceștia se dau mai ușor de gol.

Harvey Silvergate, un avocat pe libertăți civile din Boston, spunea în New York Times: Libertatea de exprimare trebuie păstrată pentru că funcționează. Lumea nu a suferit doar pentru că prea mulți au citit Mein Kampf. Să-l fi trimis pe Hitler într-un turneu de lecturi prin America ar fi fost de altfel o idee foarte bună.