Ce se întâmplă cu ovulele? Când părinţii care şi-au pierdut fiica ar putea deveni bunici

0

Un cuplu de părinți din Marea Britanie a pierdut recent un proces pe care dacă l-ar fi câștigat, ar fi putut să transporte în SUA ovulele fiicei lor decedate și să le fertilizeze in vitro (FIV). Fiica lor a decis ca un număr de ovule să îi fie prelevate și păstrate în timp ce era spitalizată în vederea unui tratament pentru cancer.

 

human-egg-cell-womb

 

de Daniela Cutaş

 

Femeia ar fi urmat să poarte sarcina și astfel să devină în același timp și mamă din nou, și bunică: mamă biologică și legală pentru că ar fi purtat sarcina și ar fi dat naștere unui sau unor copii pe care i-ar fi crescut, și bunică în sens genetic, pentru că ovulele au fost prelevate de la propria sa fiică.

Contextul

Deși tratamentele și șansele de a supraviețui cancerului s-au îmbunătățit considerabil în ultimii ani, chimio- și radioterapia sunt toxice pentru celulele și țesuturile reproductive, de cele mai multe ori lăsând supraviețuitorii infertili. Mai mult decât atât, unele intervenții presupun eliminarea acestor celule și țesuturi. Pe măsură ce tehnologiile de reproducere asistată au progresat la rândul lor, unii dintre oamenii care suferă de cancer aleg să le fie recoltate și păstrate aceste celule sau țesuturi; de asemenea, de multe ori, pacienții sunt ei înșiși copii, iar aceste decizii le iau părinții lor. Unii părinți consideră că este de datoria lor să „salveze” viitorul reproductiv al copiilor lor, solicitând sau aprobând astfel de proceduri. Procedurile însele diferă foarte mult în funcție de caz: un băiat adolescent (sau un bărbat adult) poate asigura un eșantion de spermă fără un efort considerabil. Pentru a extrage ovule mature este nevoie de un tratament de stimulare ovariană, care prezintă riscuri, de obicei reduse (o mică parte din cazurile de sindrom de hiperstimulare ovariană sunt grave, uneori chiar fatale) și, indiferent de vârsta fetei sau a femeii, este nevoie de o intervenție chirurgicală. Dacă, însă, copiii sunt mai mici, celulele lor reproductive pot fi atât de imature, încât singura variantă de prelevare constă în obținerea de țesut reproductiv (ca în cazul despre care TOTB a scris recent aici): acestea sunt proceduri experimentale, din care unele variante încă nu au dus la nici o naștere. Astfel de proceduri invazive au fost realizate la cererea părinților chiar și în cazuri în care pacienții aveau vârsta de doi ani. Am mai scris despre aceste decizii și implicațiile lor aici.

 

Cazul

În cazul în care s-a decis recent este însă vorba despre o femeie adultă care a consimțit să îi fie prelevate ovule, a trecut deja prin aceste proceduri și nu a supraviețuit bolii. Părinții ei susțin că dorința ei a fost ca, în cazul în care nu supraviețuiește, ei să preia aceste ovule, să le fertilizeze și mama sa să poarte sarcina („doresc ca tu să îmi porți copiii. Nu am trecut degeaba prin FIV ca să îmi salvez ovulele”, o citează mama sa). Judecătorul însă a decis împotriva permiterii transferului ovulelor și a motivat această decizie prin aceea că fiica nu a lăsat un document semnat prin care să își exprime această dorință.

Este ușor să empatizăm cu părinții fetei. Ovulele acesteia sunt singura parte biologică a ei care este încă vie, și a deveni bunici i-ar ajuta să o aibă aproape indirect, având aproape copilul sau copiii ei biologici (de obicei în cadrul FIV sunt implantați mai mulți embrioni, pentru a crește șansele unei sarcini – aceasta înseamnă însă și că sarcinile gemelare sunt mai probabile în aceste cazuri). Mulți dintre noi privim identitatea personală ca fiind în strânsă legătură cu genele și cu celulele noastre. Un caz foarte dramatic care arată cât de traumatizantă și importantă poate fi pentru oameni cunoașterea faptului că celulele unei persoane dragi decedate sunt încă vii este cel al Henriettei Lacks, o tânără de origine afro-americană din statul Virginia. Rudele Henriettei au aflat, decenii dupa ce ea a decedat de cancer cervical, că unele celule ale sale au fost prelevate și apoi proliferate până în zilele noastre în nenumărate laboratoare din toată lumea, fără consimțământul ei. (O relatare pe larg, scrisă cu multa sensibilitate și cunoaștere a detaliilor cazului, este „The Immortal Life of Henrietta Lacks”.)

În același timp, nu este clar de ce consimțământul fiicei decedate ar trebui să permită utilizarea ovulelor sale de către părinții săi. Pe de-o parte, celulele și țesuturile sunt tratate ca un fel de semi-proprietate: în principiu, avem dreptul să decidem ce facem cu ele, dar nu ni se permite, de exemplu, să ne donăm inima cât suntem încă în viață, sau să ne vindem organele. Aplicat la acest caz, am putea spune că fiica avea dreptul de a decide dacă părinții ei vor putea prelua aceste ovule – aceasta este și situația din punct de vedere legal în Marea Britanie. Pe de altă parte, ovulele, ca și spermatozoizii, sunt un tip special de celule: rolul lor este să contribuie la crearea de noi indivizi (s-ar putea ca în viitor și alte celule, sau poate chiar orice celule ale noastre, să dovedească acest potențial). Motivul pentru care avem dreptul moral să decidem ce se întâmplă cu materialul nostru reproductiv nu decurge însă cu totul, și doar din, dreptul la utilizarea propriului corp sau a produselor acestuia. Dreptul la reproducere este frecvent invocat în acest context: am dreptul să folosesc propriul material reproductiv pentru că am dreptul să ma reproduc sau să devin părinte. În cazul pe care îl discutăm aici însă, persoana de la care provin ovulele nu mai trăiește: deci, dacă a avut un drept de a se reproduce sau de a deveni mamă când era în viață, ea nu mai are acest drept acum.

Ne putem întreba de ce a fost nevoie de această decizie: indiferent de dorințele fiicei lor, ale cui drepturi ar fi fost încălcate dacă li s-ar fi permis părinților fetei să preia ovulele? Ea nu mai trăiește, deci orice urmează să se întâmple nu o mai afectează. Multora dintre noi însă, ne pasă ce se întâmplă cu trupurile și celulele noastre după ce decedăm, și nu am dori să fie utilizate pentru a crea copii fără consimțământul nostru. Este important pentru noi să știm că deciziile noastre vor fi respectate, și ar trebui ținut cont de aceste dorințe fie și numai pentru că astfel de incertitudini ne pot face suspicioși și nefericiți cât suntem în viață.

Părinții spun că fiica lor se referea la ovulele prelevate ca fiind „copiii” săi („Eu deja am copii, la gheață”). Indiferent de veridicitatea acestor afirmații și de puterea cu care ea considera ovulele ei ca fiind niște copii, ovulele nu sunt copii. Majoritatea femeilor se nasc cu sute de mii de folicule ovariene, sau ovule imature, pe care le pierd treptat până la vârsta menopauzei. Ovulele prelevate de la ea reprezentau potențialul său reproductiv: în acest sens, ele sunt ultima ei șansă la reproducere – și singura șansă a părinților ei de a deveni bunici genetici. Judecătorul cunoștea aceste lucruri și a anticipat că decizia lui va adânci suferința părinților: „Sunt obligat să resping această cerere în ciuda faptului că sunt conștient că acest lucru va provoca și mai multă suferință petenților, al căror scop a fost să onoreze ultima dorință a fiicei lor ca o parte din ea să trăiască după moartea ei prematură.”

Dacă în cele din urmă părinților li se va permite să preia ovulele, copilul sau copiii rezultați vor ști (sau li se va ascunde) că mama lor a murit înainte de nașterea lor. Este o informație greu de comunicat și de purtat cu sine toată viața. Felul neobișnuit în care ar fi venit pe lume însă nu înseamnă că nu s-ar putea bucura că există: ei nu ar fi existat altfel. Iar faptul că părinții și în același timp bunicii lor au trecut prin atât de multe greutăți pentru ca acești copii să existe sugerează, pentru unii dintre noi, că au potențial de părinți dedicați copiilor lor – cel puțin tot atât de mult potențial ca cineva care devine părinte în mod neplanificat.

Deciziile în astfel de cazuri sunt dificile, iar consecințele lor asupra celor afectați de ele pot fi foarte dureroase. Cu cât progresul tehnologic si medical oferă mai multe opțiuni mai multor oameni, cu atât vor exista mai multe astfel de situații. Indiferent de cât de departe, geografic, economic sau din alt punct de vedere, ne-am putea simți de aceste discuții, capacitatea de a preleva, a păstra și a utiliza celule și țesuturi există, și ele pot fi transportate dintr-o țară în alta, în căutarea serviciilor dorite (așa cum au încercat să procedeze părinții în cazul pe care îl discutăm aici). Ce ar trebui să se întâmple cu celulele și țesuturile noastre (reproductive), odată ce acestea sunt separate de noi? Cine ar trebui să poată decide în aceste privințe? Și cine ar trebui să poată decide în locul nostru, când noi nu mai suntem sau nu (mai) avem capacitatea de a decide?

 

daniela-150x150Daniela Cutaș este conferențiară în filosofie practică la Universitatea din Umeå și Universitatea din Göteborg, Suedia. Scrierea acestui articol a fost sprijinită prin grantul “Relațiile personale apropiate, copiii și familia: analiză etică și politică” (421-2013-1306), finanțat de Consiliul Suedez al Cercetării. Mai multe informații despre autoare puteți găsi aici, iar despre proiect, aici.

 

 

 

De aceeaşi autoare, puteţi citi şi:

Cum a ajuns un bărbat tatăl fratelui său. Aspecte etice şi legale

Copii cu trei părinţi. Câteva aspecte etice

Primul copil născut în urma unui transplant de uter. Câteva aspecte etice

Căsătoria dintre persoane de acelaşi sex, perpetuarea speciei umane şi creşterea de copii


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger