Ce şanse au mişcările sociale în România?

În 1964, doctorii şi stomatologii din Belgia au intrat în grevă timp de o săptămînă. Şi-au pus schiurile în portbagaj şi s-au dus în Alpi. Cei care au rămas acasă şi-au deconectat liniile telefonice sau au lăsat mesaje înregistrate cu indicaţii către puţinele unităţi de urgenţă rămase în activitate (cele ale armatei, în principal). Efectele au fost teribile, au murit pacienţi, altora li s-a dat tratamentul peste cap etc. În ciuda şantajului, care a demonstrat brutal de clar cît de importantă e munca lor, n-au reuşit să obţină ce voiau, reprezentanţii lor i-au trădat. Tot ce au reuşit a fost să atragă furia clasei muncitoare belgiene.

Introducere de Dan Sociu

În anii 2000, doctorii din România sunt şi mai radicali: pleacă de tot. Sigur că noi le-am finanţat studiile, dar poate fi cineva cu adevărat supărat pe ei, cînd ştim că sunt plătiţi mizerabil şi, pe lîngă munca de doctor, scriu tone de rapoarte, adică sunt şi funcţionari.

Şi profesorii fac două joburi în unul: babysitter şi pedagog. Înainte să ne plîngem de calitatea învăţămîntului, să ne gîndim că sunt cîteva ore în zi în care altcineva are grijă de copiii noştri. Profesorii par să aibă mai puţine metode de şantaj decît ceferiştii sau poliţiştii sau alte categorii „vitale”, aşa că se folosesc de perioada examenelor ca să forţeze negocierile, dar ar putea la fel de bine să le lase părinţilor o lună de zile copiii pe cap, oricare lună din an, şi s-ar vedea deodată cîtă putere au de fapt.

Grevele însă mor la masa negocierilor. Reprezentanţii sindicali nu reuşesc decît să salveze nişte aparenţe, cînd nu reuşesc chiar performanţa să piardă tot şi să mai dea şi de la ei (cum au păţit-o de atîtea ori cine-alţii-decît-profesorii, cărora li s-a tăiat din salariu zilele de grevă, cu dobîndă). Grevele şi protestele mor şi pentru că nu există un minim de solidaritate. Angajaţii Ministerului de Finanţe cer tratament preferenţial, fără nici un fel de ruşine. Şi cu cît lucrează mai aproape de centrele de putere, cu atît se simt mai îndreptăţiţi să primească mai mult decît alţii. Ruptura e şi mai mare între sectorul privat şi cel public, cei din prima categorie privindu-i pe ceilalţi ca pe o povară; bugetarii sunt consideraţi o gaură neagră a economiei, deşi adevărul (după cum reiese din analizele lui Liviu Voinea) e că sectorul privat ne-a băgat în criză.  Ca să nu mai spunem că şi în spaţiul privat există o prăpastie veşnică între angajaţi, ale căror venituri stagnează sau cresc nesemnificativ în raport cu profitul companiilor şi cîştigurile patronilor.

Dar au grevele şi protestele vreun efect adevărat sau sunt doar cerşetorie şi cîrpăceală? Ar trebui oare să gîndim mai radical, să nu cerem, ci să impunem, să nu negociem cu sistemul, ci să-l schimbăm sau, dimpotrivă, să găsim alte metode, mai conservatoare, prin care să ne apărăm interesele?

[coloana]

Civismul adevărat nu se traduce într-o reacţie isterică faţă de nedreptăţile prezentului

Mihai Neamţu, director de programe al Fundaţiei Creştin-Democrate

Pentru a răspunde acestei întrebări ar trebui să privim în trecutul imediat al istoriei naționale. Au fost oare sindicatele sau liderii marilor demonstrații de stradă din ultimii douăzeci de ani factori de progres economic sau democratic?

În perioada 1990-1999, am avut parte de cinci mineriade soldate cu zeci de morți și mii de răniți. Stârnite şi recompensate de socialişti, diferite grupuri au organizat violenţe şi forme de război civil inconceptibile pentru marile democraţii nord-atlantice. În primii ani post-revoluţionari, sloganurile împotriva capitaliștilor străini întâlneau discursul anti-liberal. Singurele mișcări care au pledat pentru reforma politică sau constituțională a României nu aveau o componentă socială. Fenomenul Piața Universității a scos la iveală chipul unor oameni (nu doar studenţi, universitari sau liber profesionişti) care cereau nu atât drepturi sociale, ajutoare de șomaj, subvenții sau facilități fiscale pentru anumite ramuri ale industriei, cât asumarea unor valori, denunţarea trecutului comunist, respectarea statului de drept și lepădarea de reflexele centralist-autoritare ale noii puteri.

Evident: reforma lentă a guvernelor succedate din 1990 și până astăzi a lovit şi alte categorii sociale, lipsite de vocaţia civismului idealist. Grație însă unei mici clase antreprenoriale, România a dobândit statutul de economie funcțională de piață. Protestele din stradă, organizate sau spontane, au scos la iveală întreaga disperare a perdanților tranziției. Când au atacat violent proprietatea privată, aceste manifestări au alungat creierele autohtone, speriind totodată investitorii europeni și nord-americani (curtați astăzi cu pasiune). Prin urmare, înapoirea noastră a devenit cronică. Nemulțumirile sociale s-au acutizat, exprimîndu-se cu precădere în sfera salariaților aflați în 1989 undeva între două vârste: prea tineri pentru a fi dobândit sub comunism un minim capital, prea vulnerabili pentru a mai lua drumul Occidentului în căutarea fericirii. Guvernele socialiste, cu precădere, au mizat pe votul acestei mase de oameni legați de glie. Sute de muncitori şi ţărani s-au refugiat în alcoolism, fentă birocratică și economie de subzistenţă. Viaţa lor cotidiană emană și astăzi un etos al invidiei resentimentare (în raport cu „străinătatea” sau Europa dojenită odinioară de Partidul România Mare sau Vatra Românească) şi servilism oportunist în raport cu reprezentanţii Statului național-asistențial.

În faţa unor probleme materiale incontestabile, soluţia politică formulată de stânga s-a dovedit catastrofală. Protecţionismul economic, tropismele inflaţioniste, demonizarea capitalismului, restituirea parţială şi lentă a proprietăţii („un moft” pentru Ion Iliescu), dar şi mituirea liderilor de sindicat (cooptaţi prompt de structurile PDSR) – toate acestea au condus la adâncirea complexului de inferioritate resimțit de milioane de cetăţeni. Vorbim îndeobște despre pensionarii condamnați la sărăcie şi la îmbătrânire galopantă.

Mişcările sociale în România post-decembristă au, aşadar, o proastă reputaţie. Fără să propună soluții fezabile, aceste mișcări au susţinut mitul victimei sacrificiale, cu tot ceea ce înseamnă discurs conspiratist, lamentaţie televizuală şi defetism cronic. Aceste teme de folclor urban se găsesc nu doar la noi, ci și în lozincile protestatarilor greci, bunăoară. Între Wall Street, cabala iudeo-masonică şi maliţia teutonică, anarhiștii eleni sunt dispuşi să aleagă oricând un ţap ispăşitor.

Colectivismul gândirii încurajat de militantismul sindical nu sesizează riscul izolării României într-un context oricum foarte dificil al globalizării. Nu excelenţa, nu performanţa, nu creativitatea, nici robusteţea unui angajament competitiv au ieşit la suprafaţă în cursul luptelor de stradă din ultimii douăzeci de ani, ci mediocritatea şi inerţia bugetarului-tip. Principala deficienţă a României în raport cu alte economii ţine de absenţa productivităţii muncii – o problemă în sprijinul căreia unii invocă condițiile climaterice (iar alţii, poate mai înţelepţi, doar problemele de genealogie culturală).

În 2010, reprezentanţii mişcărilor sindicale au ajuns să bată la porţile unui Stat prost administrat, cu resurse puţine, îndatorat faţă de cetăţenii români dar, mai ales, faţă de agenţiile internaţionale. Ce să-i ceară?

Noi împrumuturi, mai multe cheltuieli și un deficit pe măsură. Contrastele devin astfel năucitoare. Aproximînd puţin, se poate spune că în anul 1990, economia neprivatizată a Statului român întreţinea doar jumătate din populaţia întreţinută astăzi prin programe sociale. În anul 2010, economia privatizată a Statului susţine dublul populaţiei întreţinută în 1990. Involuntar, avem aici un elogiu făcut (în termeni statistici) micului întreprinzător.

Nu există, așadar, motive să credem că ieşirea din mizerie sau depresie economică se va datora unor mişcări de stradă. Instinctul demolator şi revolta oarbă trebuie ponderate prin recursul la inteligenţă și calcul strategic.

România are nevoie să încurajeze nu colectivismul, ci individualismul ancorat într-un sănătos simţ comunitar. Chiar şi sub o mască chic, colectivismul vinde doar iluzii revoluţionare (după modelul patentat la Paris în Mai 1968). Entuziasmele de grup, trăite pe moment, nu se pot substitui însă deciziilor personale, de lungă durată. Mai mult, gregaritatea riscă să ameninţe luciditatea. În viaţă, suntem cu toţii chemaţi să gândim fiecare cu capul nostru, iar nu la grămadă. (Să observăm că şi în sport jocurile de echipă nu omoară, ci potenţează talentul sau geniul individual. În fotbalul profesionist, ca şi la baschet sau hochei, sportivii sunt plătiți diferențiat, în funcţie de performanţa reflectată în teren).

Ar merita să ne întoarcem la câteva sentimente calme şi certitudini sfioase. Să respectăm mai întâi ideea că fiecare om abandonează animalitatea şi devine o persoană unică şi irepetabilă doar atunci când trăieşte responsabil faţă de sine şi faţă de semeni (cei morţi, cei vii, cei nenăscuţi). Civismul adevărat nu se traduce într-o reacţie isterică faţă de nedreptăţile prezentului, ci și printr-o asumare matură a trecutului şi printr-o reflecţie temeinică asupra viitorului. Mişcările sociale vor păcătui prin egoism când vor venera doar prezentul clipei (eventual ziua în care primim de la contabilitate fluturaşul), îngropînd referinţa la un „ieri” istoric şi la un „mâine” încă nedesluşit.

Mai e ceva. Discutînd despre mulţimi şi despre aspiraţiile sufletului colectiv, nu putem ignora câteva date antropologice fundamentale. Avem toate dovezile că suntem înclinaţi din naştere către păcat (deşi, în termeni teologici vorbind, ni s-a dat şi ocazia desăvârşirii). Nu doar „sistemele” economice sau politice sunt „corupte” sau „imperfecte”, ci însăşi natura umană. Răul se cuibăreşte nu numai în detaliul unor relaţii contractuale de pură exterioritate (i.e., angajat-patron), ci şi în sfera conştiinţei proprii (sau, mai subtil, în resorturile nevăzute ale voinţei). Respectînd graniţele acestui adevăr existenţial, vom putea ocoli vicisitudinile utopice ale oricărei viitoare dezordini politice şi/sau constituţionale.

[coloana]

Există o categorie de intelectuali români resemnaţi ce pledează în sensul unui scepticism care imobilizează

Remus Cernea, Co-Preşedinte al Mişcării Verzilor

Şansele pentru a se împlini un lucru sunt greu de evaluat la modul abstract. Creşterea sau scăderea şanselor pentru ceva depind de numeroase variabile. În acest caz, în mod crucial, de gradul de mobilizare al oamenilor pentru diverse cauze. Or, nu mă voi mulţumi în acest text cu o simplă evaluare a şanselor unor mişcări sociale, ci voi pleda pentru înfăptuirea lor pe o scară cât mai largă.

Mişcările sociale energice sunt esenţiale pentru democraţie. Nu se poate construi o democraţie veritabilă fără implicarea cetăţenilor. O societate cu cetăţeni inerţi reprezintă un teren pregătit pentru populism, autoritarism şi tiranie. Numai prin dezvoltarea unei conştiinţe civice şi printr-o implicare a oamenilor în apărarea unor diverse cauze poate fi dată o şansă democraţiei.

Aşadar şansa mişcărilor sociale este şansa democraţiei în ţara noastră. E uşor să se spună că mişcările sociale sau democraţia nu au şanse într-o ţară precum România… Că fie acestea nu pot căpăta amploarea necesară unei presiuni suficiente pentru o schimbare, fie că şi dacă am asista la o mobilizare exemplară, autorităţile şi sistemul sunt mult prea insensibile pentru a ceda presiunilor civice.

A privi lucrurile astfel este, din punctul meu de vedere, o cale comodă de a evita asumarea unor responsabilităţi etice. Iar premisa de la care se pleacă pentru o astfel de susţinere este greşită. Nu o analiză lucidă sau aprofundată îndreptăţeşte o astfel de concluzie, cum, poate cei care o susţin ar sugera, ci absenţa unei dorinţe de implicare şi o perspectivă defetistă asupra lucrurilor. Există o categorie de intelectuali români resemnaţi ce pledează în sensul unui scepticism care imobilizează. Ei nu dau şanse nici democraţiei în ţara noastră şi nici nu propun vreun proiect de modernizare sau dezvoltare a societăţii. De cele mai multe ori îi găsim însă pe aceşti intelectuali nu retraşi în peşteri, de unde poate că pledoaria lor pentru resemnare ar fi avut o umbră de legitimitate, ci îi vedem stipendiaţi de către puterea politică şi arondaţi de multe ori acesteia…

Aşadar pledoaria mea este nu pentru o sondare a “sentimentului românesc al implicării în mişcări sociale”, ci pentru stimularea efortului de a conştientiza atât problemele cu care ne confruntăm, cât şi, mai ales, faptul că numai prin implicare avem o şansă de a le şi rezolva.

De descrieri ale realităţii în culori sumbre sau vesele sunt pline şi bilbiotecile şi librăriile. Într-o democraţie, chiar şi fragilă, incipientă şi cu numeroase deficienţe de structură precum cea din România rezonez cu acele opinii publice care militează pentru implicare şi efort în direcţia unor schimbări. Nu văd în comoditatea resemnării decât o abdicare etică.

Democraţia are nevoie de cetăţeni activi pentru a se cristaliza şi menţine. Şansele mişcărilor sociale sunt şansele democraţiei. Reuşita unor cauze civice şi mobilizarea oamenilor pentru a-şi apăra drepturile pot creşte spirala implicării sociale şi încuraja pe tot mai mulţi să se ridice şi să îşi afirme voinţa.

Guvernările corupte şi populiste ne doresc inerţi pentru a nu fi trase la răspundere. Pericolul cel mai mare pentru ele sunt cetăţenii activi şi care se pot mobiliza.

Am organizat de-a lungul vremii cca 25 de proteste şi acţiuni de stradă. Unele au strâns mii de oameni şi/sau s-au bucurat de atenţia presei. Au existat uneori consecinţe ale eforturilor civice în care am fost implicat. Una dintre situaţiile cunoscute este campania pentru salvarea Parcului Carol unde s-a dorit iniţial construirea Catedralei Mântuirii Neamului. La acea campanie au participat mii de oameni pe parcursul celor 7 acţiuni de stradă pe care le-am organizat acolo. Am, aşadar, experienţa directă a reuşitei. De aceea refuz resemnarea, refuz blazarea, şi ştiu că înlăturarea unui lucru rău este posibilă. Însă nu de la sine, ci prin implicare, muncă, efort, colaborare cu alţi oameni care privesc lucrurile în acelaşi fel.

Poate că reversul pozitiv al situaţiei dramatice prin care trecem în aceşti ani ai crizei economice, adâncite şi prelungite în mod inutil în România de o guvernare iresponsabilă, este acela că apar tot mai multe nuclee de coagulare a oamenilor. Chiar dacă sindicatele nu au reuşit o mobilizare spectaculoasă în ultima perioadă, sunt semne încurajatoare că anumite grupuri sociale sau de interese (precum pensionarii deposedaţi de drepturile lor, mamele cu concediul maternal redus, studenţii cu bursele tăiate, posesorii de autoturisme nemulţumiţi de preţul benzinei etc) se pot constitui în grupuri de presiune.

Ideal ar fi, desigur, ca în cursul anului 2011 să avem un guvern înlăturat paşnic ca urmare a unei largi mobilizări civice de protest faţă de evidenta lipsă de idei a actualei puteri de a ajuta România să iasă din criză.

Orice va urma, realitatea se va modela în funcţie de voinţa şi efortul nostru… Şansele mişcărilor sociale pentru democraţie stau în mâinile şi conştiinţele noastre… Să le cultivăm şi, cu siguranţă, vom culege roadele. În caz contrar speranţele şi aspiraţiile noastre de mai bine în această ţară vor fi strivite de sistemul servit, cu elocvenţă, de apostolii resemnării…