Ce propui?…

3

Ma incearca, uneori, cand scriu, un profund sentiment de inutilitate. Ceva de genul „tara arde si noi dam din gura”. Sau din tastatura. La urma urmei, ce se poate rezolva prin scris? Ce dam? Ce primim? Hrana pentru suflet? Decantam frustrari personale sau colective? E cineva iluminat de vreun rand pus pe ecran de analisti-bloggeri-intelectuali-jurnalisti?…

de Mihnea Blidariu

Exista un rau care se insinueaza, tacut, in aceasta inutilitate a actului intelectual. Atunci cand capacitatea de a teoretiza si de a analiza a unei comunitati devine fara sens, cand urgenta este de „a actiona”, cand ne dorim exclusiv „fapte, nu vorbe” – atunci alunecam, periculos, spre un refuz al gandirii, spre o imbratisare excesiva a celor care promit, energic, „actiune” si „solutii”. Dati-ne solutii! Ne-am saturat de vorbe goale! Ce tot zici acolo, domnule, ca nu pricep nimic; eu vreau sa-mi spui cum se rezolva problema! Acest tip de atitudine este tot mai des, tot mai prezent, si se combina cu superficialitatea, cu improvizatia (sau „descurcareala”, cum ii spunea Laurentiu Ulici) si cu nerabdarea de a parcurge un text pana la capat.

Poti, insa, condamna acest gen de atitudine? Nu prea. Pentru ca fondul sau profund este disperarea. Nu poti cere teoretizari cuiva care moare de foame. Nu poti sa ai pretentia ca oamenii sa faca analiza unor ideologii politice care, practic, nu exista decat pe hartie. Nu ai cum sa compui intrebari pertinente pentru conducatori impertinenti. Si nici nu poti purta un dialog competent cu politicienii incompetenti si fabulatiile lor. Imaginarul popular nu face nici cat o ceapa degerata pe langa imaginarul politicianist. Unul promitea 50.000 de euro fiecarui roman care se intoarce acasa; altul visa crestere economica in plina criza; flacari violet se intersectau cu autostrazi suspendate si cu platformele petroliere din Marea Neagra; de curand, cineva propunea sa cerem ajutor economic Chinei. Si tot asa. Actiune. Solutii. Peste toate acestea, vine disperarea care orbeste si sufoca. Ocupati cu supravietuirea intr-un sistem distrus de politcieni ignoranti si corupti, oamenii renunta la initiativa civica si politica proprie si se lasa – paradoxal – pe mana acelorasi politicieni. Asteapta rezolvari. Deschid televizorul in speranta unei noi solutii. Si orice abordare a lor e intampinata cu aceeasi vesnica intrebare: si ce solutie aveti? Ce propuneti? A, ziceti numai asa…deci nu aveti ceva concret, palpabil? Cum, sa propun eu ceva? Dar cine are, domnule draga, timp de asa ceva? Eu am copii de crescut, am o slujba!…

Dupa 1944, comunistilor le-a fost usor sa-i marginalizeze pe ganditori, pe intelectuali. Pentru ca ei nu actionau, nu ofereau solutii si nu puneau mana pe tarnacop, sa construiasca bunastarea tarii. Datul din gura nu era de folos nimanui intr-o societate obsedata sa faca cineva ceva, numai sa fie bine! Culpabilizarea visatorilor si teoreticienilor a fost, paradoxal din nou, lesne de realizat intr-o lume care nu parea sa-si dea seama ca incerca sa concretizeze cea mai mare utopie sociala.

In 1990, intelectualitatea a facut un pas urias, in raport cu disponibilitatea ei de a se expune mediatic si de a actiona social: a iesit in strada. Insa Piata Universitatii n-a putut rezista in fata argumentului suprem al puterii: urma o alta „reconstructie”, o alta „iesire din criza”. Ganditorii ocupau piata publica si dadeau din gura. Insa oamenii muncii n-aveau timp de asa ceva – trebuia sa se descurce, inca o data, sa faca cumva sa fie bine, sa fie mancare pe masa. Indiferent de regim, micul dejun, pranzul si cina sunt de baza. Fara ele, nimeni nu se poate mentine la putere.

Asadar, astazi, ce mai cautam pe aici? Ce vrem? Avem ceva de spus – ei, si? Criza se numeste „economica” si economistii o pot rezolva. Specialistii pe care fiecare partid se lauda ca-i are. Si toate laudele partidelor si datul lor din gura ii vrajesc pe oamenii obositi de atita alergatura. In asemenea masura, incat alte discursuri, oricat de pertinente ar fi, nu mai au cum sa ajunga la ei. Discursul demagogic si neincredera in el, sistemul corupt si dependenta de el, toate acestea au ucis orice incercare valabila de a gandi coerent si de a expune o asemenea gandire. Du-te de aici. Nu mai ai timp. Esti ocupat sa supravietuiesti. Randurile acestea nu-ti vor creste salariul si nu-i vor oferi copilului tau un viitor mai bun.

Ce mai stai? A, era sa uit, astepti solutia. Iata: inchide sonorul. Ucide gargara lor, larma demagogica si discursul prefacut. Poate asa vei intelege mai bine simplitatea a ceea ce incerc sa-ti spun.

Tags:



3 comentarii

  1. am trait sa o vad si pe asta: mihnea facind apologia propriei inutilitati!
    pina unde poti merge cu impostura trompi?

  2. Prea lung textul pentru a-l parcurge integral. Mi-a placut finalul cu toate ca nu asta e solutia, dupa parerea mea. Puternicilor de acuma le e frica de ceva, de multime, atata tot.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger