Ce mai înseamnă să fii arhitect în România?

3

Despre arhitecți și arhitectură noi, profanii, avem o imagine destul de abstractă, deși rezultatele muncii/artei lor sînt cît se poate de concrete și ne înconjoară. Mihai Duțescu, tînăr arhitect și scriitor, ne arată, într-un fragment de roman (în lucru, cu titlul provizoriu Deasupra orașului) pe care editorii ar fi fraieri să-l scape, la cît de puține romane realiste bune avem, ce se mai întîmplă pe șantierele patriei. Arhitectura e doar punctul de pornire al unei povești balzaciene despre medii sociale care se lasă greu dezvăluite, pentru că la mijloc e vorba de bani serioși. Textul e o ficțiune, nu pentru că n-ar fi adevărat, ci pentru că, așa cum ne-a spus autorul, e mult simplificat față de cum e realitatea; dar așa e orice relatare.

 

 

Mi-aş fi dorit ca Sorana să nu facă figuri la bani. Ăştia încă nu dădeau semne că încep să plătească; în afară de Uranus, mai aveam două proiecţele colaterale de la care încasam câte ceva, eram la limită şi deocamdată trebuia să fac prefinanţare, să investesc în viitorul gigantic al proiectului ăstuia.

De lucrat, o ştiam cum lucrează, sau puteam presupune uşor. În şcoală nu a excelat (şi nici nu e nevoie, pentru Dumnezeu! niciun arhitect şef de proiect nu-şi doreşte oameni prea creativi în echipă), însă era genul rapace, care efectiv îi toca pe asistenţi la corecturile săptămânale. „Dar eu nu am înţeles cum să fac aici!”, „Dar eu vreau să-mi desenezi, ca să înţeleg cât mai clar!” sau: „Dar vă rog să mă credeţi, domnule profesor, n-a fost ideea mea. Nu înţeleg de ce trebuie să fiu depunctată. Şerban mi-a zis să fac aşa (ăsta era unul dintre asistenţi – pe scurt: un bou, dar Sorana nu făcea diferenţa şi mergea întotdeauna la el la corecturi pentru că era mereu disponibil; fiind bou, nu se înghesuia nimeni la el), Şerban mi-a decalat etajele şi mi-a pus luminatorul acolo” – proful, exasperat de toată ţigănia, se uita spre Şerban, Şerban scruta necuprinsul planetei cu durere în penis, proful lua guma şi-i ştergea fetei nota de pe planşă. Cam aşa funcţionează Sorana, iar mie devotamentul ăsta maniacal faţă de un desen neînsufleţit mi se pare o calitate în ziua de azi. Pe atunci însă ne enerva, mai ales în primii ani. Dar de la un moment dat încolo ne mai obişnuiserăm. Ştiam că aşa e ea, îşi pune poalele în cap pentru 30 de sutimi la notă, n-are bani să-şi plătească creditele restante, „Părinţii mei sunt oameni modeşti!” şi altele – de parcă ai mei fuseseră miniştri. Dar mie mi-a dat Dumnezeu creier, talent şi oareşce adecvare la realitate şi n-a fost nevoie să plătesc niciun credit restant niciodată. Ceea ce, iată, face diferenţa acum, ole!

Mi-am deschis laptopul şi am început să desenez la ce aveam pentru Uranus. Alina trimisese un mail (Cc: dl. Radu Corneliu) cu ce ne ceruseră englezii pentru următoarea şedinţă; nu era greu, dar era mult de lucru şi necesita coordonare perfectă cu nişte planuri topografice care abia acum apăruseră în schemă.

  1. plot subsoluri Uranus – verificator incendiu dl. Dumitrescu – nu era – vbit. doar cu Mihai

  2. dus cartuşe la reîncărcat – cumpărat A3 cartonat pentru tipologii apartamente – mers la Vodafone (Lipscani) şi testat smartphone LG – semnat prelungire contract

  3. sunat Dulcă

  4. lăsat jachetă Zara pentru retuşuri – mâncat la prânz spaghetti al pomodoro fresco e basilico cu un tip de la ING care vrea casă la Cernica – mers împreună la Cernica să vedem terenul – mancat două Snickers în maşină, desert

  5. foto teren Cernica – intrat 20 min. la Mănăstirea Cernica – slujbă Sf. Maslu – ieşit, cumpărat o pâine de la pangar

  6. înapoi Bucureşti – vizionat 1 apartament mic zona Sf. Gheorghe pt. birou – ţigănie + preţ mare 650 Euro + lipsă centrală termică – vizionat 1 garsonieră Sala Palatului (400 Euro)

  7. plătit impozit apt. – plătit asigurare ING + leasing VW

  8. sunat Dulcă

  9. întors acasă, răspuns mailuri – continuat lucru Uranus + schiţe casă Cernica (direct pe fotomontaj)

  10. sunat Paul – vorbit puţin (avea febră, era răcit)

  11. duş, somn.

Tipul de la ING care vroia casă la Cernica ajunsese la mine prin intermediul unei foste colege de liceu, care se ocupa de contractul meu de asigurare şi pensie privată şi care mă admira foarte tare (ea terminase ASE-ul, dar avea veleităţi artistice, îmi trimitea din când în când mailuri cu poze de amenajări interioare luate de pe net – majoritatea kitsch). De fapt, recomandarea venise mai mult indirect: era un fel de „recomandare din recomandare”. Proiectasem iniţial o casă de lemn pentru un şef de-al ei, o casă de vacanţă la Bran. Ăla şi-o făcuse pe fonduri europene, îmi ceruse să-i pun baie la fiecare din cele cinci dormitoare ca să pară pensiune turistică, şi să-i întocmesc documentaţia tehnică într-un anume fel încât să poată accesa finanţarea. A fost mulţumit, am lucrat repede şi nici el n-a fost vreun pretenţios sau nehotărât; casa a fost pesemne vizitată de prieteni şi colegi de-ai lui care au cerut numărul de telefon al arhitectului, mai ales că – au înţeles ei bine? – nici nu aveţi onorarii aşa mari, ca alţii. Şi am dat peste fel de fel de nebuni în ziua de azi, vă daţi şi dumneavoastră seama că nu sunteţi primul cu care luăm legătura. Dar ne-a plăcut ce i-aţi făcut lui Cristi, era bine împărţit şi dădea impresia de spaţiu. Deşi din câte am înţeles nu l-a costat mult, pentru că suprafaţa generală e mică. Dar nu ni s-a părut mică, ceea ce presupun că face parte din secretele dumneavoastră profesionale, nu? Fiecare le avem pe-ale noastre, he he. Acuma, la noi la Cernica va fi puţin diferit, că nu ne trebuie atâtea dormitoare, fiindcă noi construim din fonduri proprii. Şi nu avem decât un copil… pe al doilea încă îl mai negociem, depinde mai mult de soţie – şi rânjeşte ca un imbecil către ea (ea ne aştepta direct la teren, o adusese un individ mai în vârstă cu un Range Rover; am aflat între timp că individul nu era şoferul, ci taică-su – cel care le dădea şi banii, probabil). Da, în sensul că ne dorim amândoi şi-o fetiţă, dar ştiţi şi dumneavoastră cum e… sau, mă rog, cred că sunteţi mai tânăr ca noi – câţi ani aveţi? – oh, am înţeles. Deci mai aveţi timp să aflaţi. E şi frumos cu copii, dar nu e uşor. Că cine zice că e uşor, minte.

Aveau un super teren cu vedere la lac, de-mi era şi milă să trântesc o căsoaie acolo. Vroiau subsol cu spaţii tehnice şi garaj dublu, birou la parter (în afară de bucătărie, living şi dining), trei dormitoare şi două băi la etaj, şi încă o cameră (family room) la etajul 2 sau mansardă, cât mai sus, cu cea mai bună vedere la lac. În camera aia vroiau să ajungă cu o scară abruptă ascunsă în dressing, direct din dormitorul lor matrimonial de la primul etaj: o cameră cu şemineu doar pentru ei doi, în care să se călărească, privind lacul şi cartierul Pantelimon iţindu-se romantic de peste lac, în speranţa că vor mai zămisli un copil – o fetiţă. Îmi plăcea enorm tema, avea toate şansele să iasă o casă interesantă. Începusem să schiţez o chestie cât mai austeră şi compactă pe parter şi etaj, albă şi cu tăieturi abstracte acolo unde veneau ferestrele, peste care se aşeza acea cameră specială ca un volum întru totul independent şi îmbrăcat complet în lemn, aşezat pur şi simplu cât mai „neglijent” peste volumul de bază. Dar era prea mult statement în soluţia asta şi cred că nu avea mare legătură cu felul în care văd eu arhitectura. Aşa că am încercat să sparg volumul de bază, să scobesc în el astfel încât fiecare spaţiu interior să prindă lumină din mai multe puncte cardinale, în toate momentele zilei. Am întins pereţii interiori dincolo de perimetrul construit al casei, dând naştere unor mici curţi private la fiecare cameră din parter. Dar acum nu-mi mai plăcea volumul îmbrăcat în lemn; era aşezat prea stingher peste baza asta, care devenise mai degrabă convenţională şi cu o expresivitate de anii ’90, manieristă, înnebunită şi excesiv de compusă în plan. Am mai încercat o a treia variantă: camera secretelor şi a iubirii să facă parte integrantă din volumetria casei. Cu alte cuvinte, să n-o mai diferenţiez nici volumetric şi nici ca finisaje, şi să evit pe cât posibil să iasă ca un periscop, fiindcă volumul-periscop e clişeu de student subversiv – iar de data asta chiar a ieşit groaznic. Nu se mai înţelegea nimic; casa putea să continue binemersi şi în sus şi în laterale, şi n-ar fi deranjat pe nimeni. Mai rămânea să-i trântesc o şarpantă şi arăta ca oricare dintre casele vecine, monştri cu suflet de gresie şi jeep la intrare.

 

 

I-am telefonat tipului a doua zi şi i-am propus să avem o discuţie. În primul rând trebuia să stabilim câţi bani îmi dau şi în cât timp vor proiectul. Apoi, trebuia să decidem o direcţie; nici nu ştiam ce fel de oameni sunt. Poate le plăceau casele cu baluştri şi lei de ipsos la intrare, şi atunci puteam să ne spunem pa pa.

― Aţi lucrat ceva pentru noi? m-a întrebat, ca răspuns la salutul meu.

― Tocmai, că şi ieri, şi azi toată ziua doar asta am făcut. Am trei variante diferite pe care vreau să vi le prezint… dar mi-am dat seama că n-am discutat câteva lucruri esenţiale – onorariul meu, de pildă.

― Lăsaţi asta, nu vă faceţi griji. Dacă am venit pe recomandarea lui Cristi puteţi avea încredere. Auzi, că are deja o propunere să ne arate, îl auzeam şuşotind în paralel cu nevastă-sa.

Aia nu ştiu ce zicea, dar mi se părea că vorbeşte pe un ton cam lătrat.

― Domnu’ arhitect, revin eu cu telefon în zece minute… Zece minute, nu mai mult, şi mi-a închis.

Era limpede. Ca de fiecare dată, nu mă putusem abţine să nu mă las purtat de entuziasm. Şi de fiecare dată greşeam. Începeam să lucrez fără să am un contract sau măcar o înţelegere verbală clară şi un avans încasat. Clienţi care mă ameţeau şi-mi cereau foarte convingător să le fac schiţe, să dăm drumul la proiect, haideţi, că la toamnă vrem să ne mutăm – iar când lucrurile se accelerează cu adevărat şi din partea mea, ei deodată dau din coadă şi îşi aduc aminte că n-au cumpărat încă terenul, că nu au toţi banii fiindcă măgarii ăia au săltat preţul dacă i-au văzut hotărâţi să cumpere. Dar rămânem în contact, să păstrez ce le-am desenat, că şi dacă or să ia alt teren, ei casa tot aşa vor să şi-o facă – o idee mare. Şi proastă cât intravilanul comunei Cernica. Fiecare teren are particularităţile sale, dimensiuni, acces, deschideri, orientare cardinală, vecinătăţi construite sau naturale; n-ai cum să repeţi acelaşi proiect pe alt teren decât dacă ţi-ai pierdut orice scrupule ca arhitect. La fel s-a întâmplat şi cu domnul ING: soţia dânsului şi-a dat seama că dacă se mută la Cernica o să audă muzică proastă şi urlete de braconieri dinspre baltă. Şi-o să facă o oră în trafic până la cel mai apropiat Mall. Atunci s-a sfătuit şi cu părinţii ei; l-a sunat de fapt pe tati şi-au decis să se mute într-unul din apartamentele pe care tati le avea închiriate, într-un imobil din centru. Asta e, pierdea şi tati 1000 de Euro pe lună, dar nu e că-i arunca la străini, că doar era fata lui. Şi nici apartamentul nu e că-l trecea pe numele ei; nu ştii în ziua de azi cum e cu tinerii ăştia, se ceartă, se împacă, şi după aia iar se ceartă, şi te pomeneşti că o ia fiecare pe alte drumuri. Păi ce, doar aşa, să aibă ce să împartă prin tribunale, după aia cine-şi bagă unghia în gât ca piţigoiu’? Tot tati. Îi plăcea lui expresia asta, să-ţi bagi unghia în gât ca piţigoiu’, o folosea cu dibăcie de câte ori avea ocazia; mi-l şi închipuiam, un mustăcios de aproape 2 metri, suspinând ca o morsă că fiică-sa a pierdut la partaj tocmai apartamentul din centru; îl vedeam dându-se jos din jeep şi îngenunchind lângă roţile pline de noroi ale maşinii pe un câmp infinit şi ceţos, băgându-şi unghia de la degetul mic în beregată. Să se omoare singur de ciudă că a pierdut câteva sute de mii de euro…! Să moară, da, mai bine să moară, că o fată a avut şi el, şi uite ce-i face…! Aşa că decât să moară tati, mai bine dumneavoastră domnu’ arhitect ne înţelegeţi şi pe noi. Dar să nu credeţi că suntem dintr-ăia… Şi dacă e, să-mi ziceţi cât vă datorăm pentru deranj.

― Mi-e greu să evaluez acum, i-am răspuns. E vorba de faza cea mai importantă a unui proiect, studiul de soluţie, e mult efort conceptual…

― Socotiţi şi conceptual, şi neconceptual, şi ziceţi-ne. Nu vrem să rămâneţi cu impresia că suntem dintr-ăia…

― Nu, nu. Dar chiar mă gândeam, că aţi zis că aţi mai discutat şi cu alţi arhitecţi: i-aţi şi plătit?

― Staţi, că cu unii n-am apucat să facem nimic, că ne-au trimis factura proforma pe mail înainte să ne vedem, vă daţi seama ce oameni. Şi când le-am zis, m-au luat de sus că ei nu sunt arhitecţi de buzunar.

― Interesant, merită reţinut. Mă gândesc şi vă zic.

― Dar totuşi, ca să ne facem o idee… Cam la cât să ne aşteptăm?

― Nu ştiu, o să-mi fac socotelile şi vă zic. Până într-o mie de euro…

― … sper din toată inima! Adică, na, ce să zic, vă înţeleg, dar ar trebui să fie acolo, o sută, două. Că de proiecte şi idei e plin Internetul, nu suntem nici noi aterizaţi din cer.

Mi-era silă, tot timpul ajungeam invariabil în acelaşi punct cu discuţiile de felul ăsta. Îmi uram naivitatea şi disperarea cu care începeam întotdeauna să desenez la un proiect nou, captivat de posibilitatea de a-mi arăta muşchii, însă fără să ştiu pe câţi bani o fac. Şi amabilitatea asta mi-o uram din rărunchi; politeţea care mă reţinea să nu-l trimit să-şi fută nevasta din partea mea şi a celor ca mine.

― O să văd cât e, i-am răspuns, scrâşnind, fiindcă ştiam că o să-i smulg totuşi ceva, iar dacă l-aş fi înjurat prin telefon nu făceam decât să-l declar câştigător. Puţin îi păsa lui de orgoliul meu artistic rănit; încă un nebun, ar fi zis, toţi numai nebuni şi disperaţi după bani, arhitecţii şi avocaţii şi popii. Am continuat precaut, cu aceeaşi politeţe telefonică:

― Vă dau pe mail, defalcat. După ce îmi plătiţi vă trimit pdf-urile, trei variante, cu imagini, fotomontaje, cu tot. Şi dacă vă decideţi până la urmă să reluăm colaborarea, banii ăştia vi-i scad din valoarea totală.

― Păi trei variante, trei sute. E bine?

― Nu ştiu. Dacă vreţi factură, nu e bine.

― Nu ne trebuie factură… nouă nu ne place să lucrăm cu factură.

Nu era rău, trei sute de euro pentru o zi şi jumătate de muncă. Dar pe atunci nu ştiam că nu acea zi şi jumătate se plăteşte, ci anii de dinainte, cu zile şi nopţi albe, şi în general tot ce-mi dăduse Dumnezeu ca să pot face profesia asta. Dar cui să-i ceri bani, unui prăpădit care stă la mila lui socru-său? Grav ar fi dacă aceeaşi traiectorie ar avea-o şi Uranus Residential Park, pentru că aici miza e de sute de ori mai mare. Mai ales că semnele de până acum nu sunt cele mai încurajatoare; domnul Corneliu nu doar că ar putea trece cu şenilele peste orgoliul meu artistic rănit, dar mi-ar mai şi ţine o teorie de viaţă cu acea ocazie – să înţeleg odată pentru totdeauna că vina îmi aparţine în exclusivitate, să-mi fie învăţătură de minte pe viitor.

Am pus mâna pe telefon şi-am sunat la Sorana.

― Ce faci, tu? Dormeai?

― Servus… credeam că n-ai să mai suni, după seara de sâmbătă.

― A, îţi faci gânduri aiurea. Auzi, ţie ăia unde lucrezi cât îţi dau?

― Vai, Tudor, dacă auzi de vreun job, te rog mult să-mi spui…

Eram sigur că e disperată. Sorana lucrează într-un fel de multinaţională, un birou de proiectare româno-francez sau româno-belgian, în fine, un birou imens. Şi cu jegul imens. Portofoliu important, dar nimic altceva. Salarii mici, week-end nonstop, nopţi după nopţi, „Ne plăteşte firma un taxi…” – „Mânca-ţi-aş, dar până la ce oră vă ţine acolo, dacă e vorba de taxi?”, sarcini strict diferenţiate pe fiecare angajat (şi cel mai adesea înjositoare). Ani de zile în care faci acelaşi lucru neînsemnat, până ajungi să uiţi tot ce ştiai înainte – şi ţi se pare că aia e viaţa. De exemplu, tot ea îmi povestise mai demult despre un tip care lucrase acolo şi căruia şefii i-au făcut scandal pentru că îndrăznise să schimbe codul de răşină epoxidică la un Mall. Adică el cine se crede, să pună alt material, diferit de ce puneau ei de ani buni în toate spaţiile tehnice din subsol? „A fost doar o sugestie… nu vă supăraţi…”, „Ce sugestie? Ce nu s-a înţeles? Tekom, RAL 7035, şi atât!” Ce nu aflase individul ăsta e că marile firme lucrează cu un număr limitat de materiale şi furnizori. Reciclează aceleaşi detalii tehnice – lucru de altfel vizibil, căci se autopastişează la infint, atenţi doar la implementarea perfectă şi ubicuă a unui proiect standard. Şi atenţi desigur la onorarii, contracte, facturi. De ce? Comisioane, directori de vânzări prieteni, 50% – 50%, „să fie bine pentru toată lumea, soluţiile pe care vi le propunem noi sunt foarte competitive, dl. arhitect; aveţi cartea mea de vizită, mă sunaţi…” L-au dat afară pe idiot, le făcuse o pagubă de câteva zeci de mii de euro.

La fel îmi place să mi-o închipui şi pe Sorana, birjărită zilnic de şefii de proiect pe tot felul de motive care mai de care mai culturale.

― Păi, hai la mine.

― Acum?

― Nu, tu. Ziceam să lucrezi la mine. Îmi caut birou, iau calculatoare, strâng echipă. Am un proiect mare şi am nevoie de oameni.

― O chemăm şi pe Flori? Că şi ea zisese…

― S-o lăsăm deocamdată pe Flori. Spune tu dacă vii…

― Tudor, poţi să-ţi închipui ce mi-a făcut şefa mea ieri? Parcă n-ar fi soţia unui om de afaceri. Parcă ar fi o ţigancă! Nici ţigăncile de la piaţă nu sunt aşa rele, te rog să mă crezi. E o femeie rea, Tudor. I-am zis-o, că n-am mai putut suporta, şi să fi văzut-o în ce fel s-a îndulcit deodată şi-a făcut ochii mari, „Vai, cum aşa, Sorana?! Ştii că eu ţin la tine, m-am ataşat mult de tine. Mă mâhneşte ce-mi spui…” – aşa mi-a vorbit, auzi, mă mâhneşte, javra şi mizerabila, Tudor, cât m-a chinuit pe mine femeia asta. Şi la altă colegă nu vrea să-i semneze concediul prenatal, „V-aţi pus toate pe făcut copii, vreţi să ne duceţi la faliment”, aşa urla prin birou…

― Tu, las-o încolo, am întrerupt-o, că mă dureau timpanele. Gândeşte-te şi spune-mi. Vreau să dăm drumul săptămâna viitoare.

De fapt, singura mea spaimă reală în privinţa Soranei nu era seriozitatea ei, abnegaţia faţă de job sau pretenţiile salariale, ci timpanele, gen. Să nu mă toace, să nu mă termine psihic şi să ajung la nebuni. În rest, să dea din mouse cum îi spun eu, să vină la 9 şi să plece la 18, cu pauza de prânz inclusă în acest interval.


3 comentarii

  1. Pingback: Despre arhitecti si beneficiari. In Romania.

  2. Am terminat Mincu. Si-apoi? mi-am luat talpasita cu gust amar dupa experientele din facultate, din colaborarea cu cateva firme si institutiile publice din ultimul an. N-am fost un student remarcabil, dar unul silitor am fost. La un an de atunci, sunt implinita de alegerea mea. Si nu, vestul nu m-a primit ca arhitect. Nu te poti duce intr-o tara nordica cu o diploma si competente de engleza si sa-ti continui drumul profesional la acelasi nivel. Cobori mult, muncesti in job de imigrant sa te poti intretine, le inveti limba, sistemul, legile, iar apoi incepi incet, incet sa te remarci si sa urci.

    Putrefactia in profesia de arhitect incepe nu de la populatie, ci de la cei care o practica. Uitati-va peste orasele noastre din ultimii ani. Plangi. Arhitecti, urbanisti si peisagisti care isi vand serviciile pe nimic, ca sa nu mai zic ca exista o lipsa de respect intre toti acestia. Si daca nu esti de fier in sistemul asta, nu supravietuiesti. Eu una, nu pot.

Reply To cititor Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger