Ce mai e de făcut cînd te lași de jocuri de noroc

0

Bogdan Coşa a scris un roman cu care a cîştigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească. Cartea se numeşte “Poker” şi e povestea  (autobiografică) unui tînăr student la litere care se întreţine în facultate din jocuri de noroc. După Poker, Bogdan merge mai departe cu un al doilea volum, Black Glass. Acesta continuă povestea lui Tudor, gamblerul profesionist, care acum se lasă de jocuri și se izolează, devenind dintr-un om de acțiune un fel de personaj existențialist meditativ. Puteți citi mai jos un fragment din volumul aflat în pregătire la editura Cartea Românească.

Nu puteam scăpa de viața asta infectă și nimic nu mă putea îmbuna. Nu mai ținea de mine deja, pierdusem cheița către control și generozitate. Prin apartament umblam cu pași de mamut în ultimele zile, dărâmând fără să vreau tot ce-mi stătea în cale. În oglindă, când mă uitam, nu recunoșteam nimic din noile trăsături. Expresia astfel căpătată îmi dăduse fața altcuiva, era tot ce puteam vedea cât mă pișam în chiuvetă.

Maria alegea filme ușoare și ușor optimiste în fiecare seară. Nu prea vesele, doar ușor optimiste. Peste zi, se trântea câteodată lângă mine și începea să îmi povestească lucruri aproape frumoase, ca un Tim Burton pe dos. Dormeam mereu cu o lumină aprinsă și cu un radio franțuzesc online în surdină, pe care îl lăsa și ziua, să mă mai iau cu el. Era o persoană solară, dar încerca, în jurul meu, să se țină în frâu, astfel încât contrastul să nu fie prea mare, să nu mă umbrească cu nimic din voioșia ei genetică.

Când oprea radioul, scotea CD-uri de-ale ei, blues-uri, în general, care îmi aminteau de Irina. Încercasem să i-o descriu de mai multe ori, dar nu reușisem pentru că Irina nu semăna nici cu Jane Fonda, nici cu filmul pe care-l văzuserăm toți în copilărie, ci mai degrabă cu un cer gol, de culoarea caimacului prins pe marginile unei oale din duraluminiu. Piesele erau lente, foarte triste, frumoase. Când se oprea din treburi și asculta vreuna, uita de ea și făcea o față bătrânicioasă, de vulpiță îndrăgostită. În rest, încerca să gătească, să facă dulciuri, toate, doar să mă scoată, cumva, la nivel. Se ducea la redacție numai când era neapărat nevoie, își folosea toate materialele și subiectele adunate în timp, numai să nu mă lase singur. Începusem să nu mă mai descurc cu operațiunile simple. Era destul de sinistru.

***

Într-o dimineață au venit niște prieteni la ea, un coleg de muncă și iubita lui belgiancă, cel mai tânăr europarlamentar, dacă nu mă înșel, undeva la 22 de ani. M-a ascuns în dormitor pentru că refuzasem să mă spăl și să-mi îmbrac pantalonii. Era o zi proastă. Îi auzeam vorbind în franceză și înțelegeam, prin perete, cam o treime din ce spuneau. În baie, chiar lângă ușa dormitorului, mergea mașina automată, care bruia restul conversației, căci cei doi veniseră să spele haine, frate, că-mi venea să strig și să ies din cameră în chiloți, să alerg în jurul lor și să le scot limba, mai ales fetei, care era mai mică decât mine și, la 22, la fel de successful ca mine, cel de la 22, neștiind în ce gaură poate să ajungă. Aș fi vrut să-i arăt cum viața îți dă, și-apoi îți ia, dar n-am reușit decât să deschid turbat ușa și, când i-am văzut din hol cum vorbeau normal, fără glume, cu toate că erau atât de tineri, mi-am amintit că la fel făcusem circ și când venise tatăl ei – când a intrat în baie să schimbe becul, eu am ieșit și m-am culcat cu capul pe pantofii lui lăsați în hol, făcând-o pe Maria să intre în pământ de rușine când, venind din bucătărie cu o cafea, l-a văzut pe bărbat ridicându-mă și ducându-mă în brațe în dormitor, unde m-a așezat pe saltea și a tras peste mine o pătură, închizând ușa în urmă – că ar trebui să fac cumva și să-i ușurez nodul lanțului, că, pentru a mia oară, nu ea era vinovată.

După ce și-au împachetat hainele și au plecat, am intrat singur din nou și după nu știu cât tim în baie și, cu aparatul ei de ras, după ce mă frecasem bine cu săpun, mi-am dat barba jos. Apoi m-am îmbrăcat în pantalonii de stofă, singura pereche pe care o aveam, cu care mă adusese la ea, și am invitat-o la o plimbare. S-a bucurat. Fără motiv, a început să plângă.

***

Rare au fost zilele în care am găsit puterea să ies afară. Era o după-amiază însorită de weekend, ne plimbam pe Calea Victoriei la braț, ea, în haină albă de blană, ciorapi albi și cizme de cauciuc cu păsări, eu, în pantofi lăcuiți, pantaloni cu dungă, bretele și geacă de fâș albastră. Celor ce veneau din față le păream un cuplu vechi, aristocratic, minunat. Din când în când ne opream și priveam produsele din vitrine.

– Ce scrie acolo, a întrebat ea arătând către pancarta unui cerșetor ce stătea la intersecție de cealaltă parte a drumului, după care a început să silabisească: Am lup-taat pen-tru libertate…

Și eu am luptat, m-am gândit atunci, pentru tot ce mi-am dorit și sunt tot aici, ca tine, omule. Te înțeleg, mi-aș fi dorit să-i spun.

În acea seară am mâncat la restaurantul turcesc. Maria a vorbit încontinuu, iar starea mea începuse să se strice încă odată cu venirea ceaiului, dar am încercat să rezist. â

La ieșire, m-a luat de mână entuziasmată să-mi arate ceva. Într-o clădire din Piața Victoriei am urcat cu un lift ultra-modern până la etajul trei. Acolo, după multe precauții, a descuiat o ușă care dădea într-un hol plin de cabluri, cu mochetă gri, corporatistă. În apropierea ușii din celălalt capăt, sus, pe peretele din dreapta, era o cutiuță unde trebuia dezactivată alarma. Nu mai aveam energie pentru toate astea, dar ea părea foarte pornită și mă trăgea de mânecă „haaai”. Când a deschis și cealaltă ușă, în fața noastră au apărut o mulțime de birouri cu desktopuri, căni și teancuri de cărți. Pe jos, chiar la intrare, zeci de pachete desfăcute, dar și sigilate. Abia am avut loc să trecem.

– Sunt cadourile noastre de Crăciun, Adevărul nu mai are bani, așa că-și golește depozitele pe la parteneri și angajați, a explicat.

În semn de protest sau poate că pe nimeni nu a interesat să care acasă câteva kilograme de DVD-uri cu desene animate și concerte kitsch, erau toate acolo încă.

– După cum vezi, fiecare cutie are un nume lipit deasupra, să nu cumva să-ncurcăm între noi produsele identice.

– Arată destul de urât. Mă simt ca-n gară, i-am spus, căci mă simțeam, într-adevăr, ca-n gară.

– Păi e ca-n gară, că ne mutăm și de două ori pe an, așa că nu se chinuie nimeni să sfințească locul. Am colegi care au început să-și țină lucrurile în cutii, să nu fie nevoiți să împacheteze și să despacheteze de fiecare dată când se anunță o nouă mutare.

– Da, e neplăcut. Ce voiai să-mi arăți? Am întrebat-o simțind că, la fel ca jarul unei țigări, escapada din acea zi se apropiase de creierul meu până la filtru.

– Aoleu, cât e ceasul?

– Zece.

– Stai că trebuie să fac ceva mai întâi, a răspuns învârtindu-se pe călcâie ca o țărăncuță.

– Trebuia să pun piesa de noapte bună pe pagina de Facebook a revistei acum o oră, a continuat. Oof, și până se deschid jafurile astea… O să-l deschid pe-al lui Liviu.

– Ce tâmpenie.

– Ei… De ce?

– Așa. Nimeni nu are nevoie de o piesă de noapte bună.

– Taci un pic, că nu mai știu parola.

– Cine-i Liviu?

– Șeful nostru. Directorul.

– Și ce piesă tre să pui?

– Habar n-am. Ai vreo idee?

– Nu… Nu. Unde se poate fuma, am întrebat arătând intuitiv spre o ușă pe care scria cu litere aurii Sala de consiliu.

– Da, acolo, dar ieși pe balcon, te rog. Și gândește-te la o piesă, mi-a strigat ea.

De pe terasă se vedea întreaga intersecție din Piața Victoriei. În dreapta, Șoseaua Ștefan cel Mare și clădirea Guvernului, în față, Kisseleful, Muzeul Țăranului Român, pentru ca în stânga să se ridice blocurile turn, corporațiile, bunăstarea densă. Fumând cocoțat pe balustradă și tot negândindu-mă la nimic, mi-a venit, fără nicio contribuție, să-mi dau drumul ca un cocor. Pentru moment, mi s-a părut superb.

– Hei, Maria, am strigat ferindu-mă de scaunele rămase împrăștiate în sală. Vocea mea răsuna prin încăperile aproape goale ca sintetizată pe muzică pop.

– Ce e, răspunse din cămăruța directorială.

– Maria, pot să pun eu piesa?

– Da, doar ți-am zis!

– Și pot să scriu sus și un text?

– Ce vrei să scrii?

– Ceva… Să fie ca o dedicație.

– Da, dar scrie pe hârtie și dă-mi mie să văd mai întâi, nu pot să pun orice de pe contul ăsta, mă omoară mâine.

– Nu, că nu e nimic, stai liniștită. Dă-mi o bucățică de hârtie doar, vreau să compun un mesaj.

I-am mulțumit și-am ieșit înapoi în sala de consiliu, unde m-am așezat la cel mai apropiat colț al mesei. Pe peretele din stânga mea ardeau fin, ca o perdea protectoare, câteva neoane ce luminau chipul unor personalități. Am scris un scurt mesaj pentru Irina, care dacă-l citește să știe că m-am însurat, Miorița gen, dar scris frumos, poetic, ușor diplomat, în ton cu revista. Eram sigur că o să-l citească, toată lumea l-ar fi citit. Piesa aleasă era The Black Heart Proccession, When We Reach The Hill.

După ce m-am întors cu bucata de hârtie mâzgălită și i-am arătat-o Mariei, s-a dezumflat. I s-a părut o glumă proastă, dar a postat mesajul întocmai, apoi a deschis un PDF și mi-a arătat surpriza ca pe o vază spartă de o terță persoană, care surpriză era macheta următorului număr, în care îmi publicase povestirea.

– De unde ai avut asta, am întrebat-o.

– Atât am găsit când te-am buzunărit a doua zi dimineața, mi-a spus sec. Mi-a plăcut și m-am gândit că aș putea să o bag în revistă, că ți-ar plăcea să o vezi tipărită, a continuat în timp ce eu mă găseam într-un scurt moment de glaciațiune al minții citind, în dreptul textului, numele meu, titlul, stând deci acolo ca o statuie pe lângă care Maria s-a chinuit să treacă, spațiul din spatele biroului fiind foarte strâmt.

În răstimpul acela a stins becurile ce luminau personalitățile și, la un moment dat, nu știu cât să fi trecut, m-a strigat dacă-s gata, trebuia să plecăm. Când am ieșit din birou, am tras după mine ușa, iar sunetul arcului eliberat în lăcașul lui special – fapt care confirmă, de obicei, că ușa s-a închis – s-a auzit auzi clar, irefutabil. Maria s-a oprit în dreptul meu împietrită:

– Nu, spune-mi că n-ai făcut asta.

– N-am făcut. Ce să fac?

– De ce ai închis ușa?

– Cum…

– Nu trebuia s-o închizi, Dumnezeule, ușa asta nu se poate deschide decât cu cheie!

– Și…?

– Of, toată lumea din redacție știe că ușa trebuie să stea și stă deschisă tot timpul. Acum o să se prindă că a fost cineva străin.

– Femeia de serviciu, spun eu.

– Care femeie de serviciu, că n-avem așa ceva!

– Băi… faceți-vă o dublură. E un căcat de cheie.

– Nu mai există cheie, s-a pierdut, nu știu, dracu s-o ia, așa că toți au grijă să nu închidă ușa ASTA, și o împinse cu degetul arătător, încercând să-și țină în frâu un acces de furie.

– OK. Și totuși, ce, nu-i voie să vii însoțită?

– Tudor, e noapte, am dezactivat alarma, normal că nu-i voie. Ce căutam noaptea aici?

– Tocmai, e noapte, ai venit însoțită să iei ceva. Ce vrei mai logic de-atât? N-ai citit romane polițiste?

– Hm… OK, să presupunem că m-am întors să iau ceva… Atunci ce-am căutat în biroul directorului? Și ce-a căutat altcineva, asta-i problema.

– A pus piesa de noapte, cum ce? Mi-a venit mie să râd, că deja mă plictisea, parcă mare lucru.

– O, God, și mai e și prostia aia de mesaj! O sa se prindă toți că n-am pus-o eu, că n-ascult așa ceva și nu scriu așa ceva, a zis Maria ca pentru sine, puțin lipsind să-și ducă mâinile la tâmple ca la teatru.

– Gata, dă-o-n pula mea, liniștește-te.

– În fine, așa-mi trebuie.

– Hei, gata Am ridicat eu vocea, moment în care parcă s-a rupt vraja proastă, că Maria s-a și întors țeapănă, dar lucidă și mi-a băgat:

– Asta a fost surpriza, ta-daaa! Acum trebuie să mergem, și m-a împins cumva foarte draguț și totuși energic dincolo de ușa holului în care urma să armeze alarma, făcându-mă să pășesc fără ca eu să-mi dau seama, uitând odată cu întreaga lamentație că-mi făcusem planuri solide pe terasa scorojită, încercând, în schimb, să-mi înfund undeva enervarea cea nouă că tot eu ieșisem prost și fără să fac nimic.

În lift, ridicând ochii de lapte spre mine mi-a spus ca și când uitase totul:

– Ți-a plăcut?

– Ce? Nu prea, ți-am zis, e ca un depozit mai mic.

– Da… a suspinat. Și-acum trebuie să mai rupă și ușa. Dar surpriza, surpriza ți-a plăcut?

***

Stătusem toată ziua pe canapea, învelit cu haina de fâș peste picioare. Afară se înserase, îmi simțeam stomacul și gura deopotrivă stafidite. Telefonul fix sunase pe măsuța din tije metalice și sticlă de patru ori. Pe aparatul de culoarea cojii de mesteacăn și în general pe peretele din spate, care era simplu, alb, clipocea o luminiță roșiatică. Ascultasem vântul și, mai recent, liftul care, dincolo de ușă, suise și coborâse încontinuu de când se înnoptase. Nu era frig, era doar senzația de frig, dar nu găsisem că ar fi un motiv suficient de bun ca să mă ridic până la termostatul din celălalt colț al camerei. Privisem, în cea mai mare măsură a timpului – asta, în adevăratul sens al cuvântului – o policioară cu cărți subțirele fixată la cinci centimetri de întrerupător, pe partea stângă cum intri și, prin hol, la ușa deschisă în întunericul băii. Nu mă gândisem nicio secundă să plec, să mă ridic sau să îmi caut de lucru. Nu simțeam nimic altceva decât neajunsuri fiziologice. Aș fi vrut să pot fuma, dar știam că nu erau țigări. Îmi doream să fi putut trimite până la chioșc copilul unor vecini, cum făcuseră alții cu mine când eram mic, dar trecuse vremea extinderii posibilităților. Trecuse vremea, în general, iar asta era, dar doar tangețial, un motiv de vag disconfort. Pe la prânz crezusem că mă pot îmbăta dacă miros suficient de mult gura sticlei de whiskey băută cu o noapte în urmă. Nu voiam decât să adorm, ceea ce s-a întâmplat într-un târziu, după ce-am înghițit la-ntâmplare câteva pastile găsite pe frigider. Cine știe cât am delirat așa.

Când s-a întors, Maria m-a găsit chircit de frig, ținând ceva strâns sub bărbie și picioarele, mai jos de genunchi, ieșite amândouă de sub acea plapumă imaginară. Era veselă. Adusese mâncare în caserole, DVD-uri noi și, de cum se descălță, se apucă să facă ceai și să-mi cânte. În grabă, după ce mă mângâie pe frunte și pe obraji, lăsându-se în genunchi la marginea canapelei îmi vârî un termometru la subțioară și mă sărută pe tălpile înghețate. Își dădu jos puloverul de lână fină, fusta lungă, tăiată ușor oblic jos, lăsând la vedere un tors zgribulit, strâns în bretelele celui mai simplu sutien din lume și un fund mic, cu fesele ca două pere mălăiețe ținute cu codița în jos. Îmbrăcă un tricou negru care-i ajungea până la coapse și, destul de îndemânos, își rulă ciorapii maro și-i îndesă între perna de șezut și mânerul fotoliului de forma și culoarea canapelei, apoi veni să mă verifice.

Se prefăcea că uitase, dar, de fapt, încerca să nu se arate afectată că la muncă făcuseră mișto de ea pentru faza cu ușa. Venise acasă și reluase cu același devotament îngrijirea străinului care eram eu. Am încercat să o ating, dar nu-mi puteam mișca mâinile.

Poker. Black Glass – în pregătire la editura Cartea Românească.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger