Ce înveți când îți lași jobul sau școala și te faci voluntar în Iordania

8

Am fost două luni voluntară în Amman, Iordania, într-un centru pentru copii cu nevoi speciale. Am avut 29 de colegi români, cu vârste cuprinse între 19 și 30 de ani, care și-au lăsat acasă profesiile de inginer, arhitect, învățător sau statutul de student și pentru universul mut sau acompaniat de sunete în arabă al unor copii cu sindrom Down, autism și alte deficiențe motorii, de auz sau de vorbire. Am fost împărțiți în cinci centre, în care ne petreceam cinci ore pe zi.

 

emilia

de Delia Marinescu

 

În acest timp, încercam să facem un copil cu autism să reacționeze când e strigat pe nume, să învețe să meargă un copil cu paralizie cerebrală, să învețe culorile în arabă (odată cu noi) un copil cu sindromul down, să facă poze un copil hiperactiv, să țeasă, să arunce cu mingea, să cânte în limba română, să danseze sau doar să ne privească în ochi. Am primit drept mulțumire scrisori și bilețele în arabă, cadouri create de copii și ne-am străduit să ne oprim de multe ori lacrimile în fața lor. Ce ne-au învățat copiii din Iordania o să împărtășim, o să le arătăm și altor copii din România sau din orice țară, o să le povestim părinților și bunicilor, șoferilor care ne iau la autostop, șefilor, profesorilor sau colegilor de cămin. O să le povestim copiilor noștri, care sperăm să fie sănătoși.

În ultimele zile când împachetam să ne întoarcem acasă, mi-am întrebat câțiva colegi care sunt experiențele trăite în centrele de copii, care le cântăresc cel mai greu în bagaje. Iată ce mi-au răspuns:

Cristina, 30 de ani, studentă anul III la Pictură

„Cel mai emoționant moment a fost pe final când i-am condus pe copii la autobuz. Era pentru ultima dată când făceam gestul ăsta în cadrul unui program de lucru și Elena Moise, una dintre voluntare, a condus și ea băiețelul de care avea grijă la autobuz. A urcat în autobuz și se așezase lângă el pe scaun și nu putea să se mai desprindă de acolo. Când a venit o profesoară și a trebuit să-i dea locul, s-a dat la o parte, a coborât și a rămas uitându-se spre autobuz cu ochii în lacrimi. În momentul în care m-am uitat la copilașul de care avusese grijă, m-a răvășit total și am izbucnit în lacrimi când am văzut că el, copil cu autism, de 3 ani, avea fix aceeași privire ca a ei și ochii în lacrimi. Ca și cum el ar fi simțit că este ultima zi și că se desparte de ea și mi s-a părut extraordinar că un copil cu autism, care teoretic nu este capabil să rezoneze emoțional cu altcineva, a simțit conexiunea asta atât de puternică. Mă uitam la ea, mă uitam la el și aveau aceeași expresie, aceleași lacrimi în ochi și mi se părea că e o prostie absolut tot ce mi s-a zis despre autism înainte.”

Raluca, 30 de ani, arhitect

„M-a impresionat un copil normal, de 4 ani, care era venit din Siria și în prima lună, în fiecare zi, plângea la ora 9.30, când se duceau la micul dejun. Când ieșeau din sala de clasă, pe hol îl vedea pe șofer și știa că șoferul îl aduce la școală și plângea că vrea să-l ducă acasă, la mama lui. Plângea și zicea „mama, mama”. Ți se rupea inima când plângea copilul ăla. După 4 săptămâni de plâns așa la oră fixă, într-o zi a început să plângă și mai tare. Am întrebat profesoarele de ce și mi-au zis că băiețelul trebuie să se întoarcă în Siria și de fapt, el plângea pentru că în Siria (venise cu o săptămână înainte să înceapă școala) explodase o bombă la grădinița lui. Copilul a rămas traumatizat și a plâns întruna și părinții au trebuit să plece din Siria să vină în Iordania. Iar acum el era traumatizat și îi era frică de faptul că  n-o s-o mai vadă pe mama lui. Eu nu înțelegeam ce-mi zicea în arabă, în timp ce plângea, dar el, de fapt, spunea „mama, n-o s-o mai văd pe mama, vreau la mama”. După a 5-a săptămână, băiețelul chiar a plecat înapoi în Siria, nu a mai venit la centru.”

Emilia, 22 de ani, absolventă de Kinetoterapie:

„Era un băiat care avea paralizie cerebrală din naștere, acum are vreo 20-22 de ani. Are un mers foarte diform, iar eu lucram cu el programul de la kinetoterapie. Am învățat câteva cuvinte în arabă, cât să-i dau câteva indicații. Și la sfârșit, după ce am terminat exercițiile, mi-a zis un „șukran”(mulțumesc) foarte timid și în același timp se vedea cât de mult a însemnat pentru el că am stat acolo 20 de minute și am lucrat cu el. A fost prima dată când am realizat importanța cuvântului „mulțumesc”. M-am bucurat foarte mult.”

Bianca, 23 de ani, masterandă la Psihologie

„Pe mine m-a impresionat cel mai mult Maen, un copil de 9 ani, cu care am învățat în paralel cífrele și limba arabă. Avea deficiențe mari de auz, avea probleme la ambele urechi, dar părinții și-au permis să-i cumpere un singur aparat. Avea un aparat foarte sofisticat, care se prindea de păr și am întrebat de ce nu mai are încă unul sau de ce nu i se face o operație. Am aflat că o operație costă aproximativ 21 000 de euro, iar părinții nu-și permit să facă operația asta. Din cauza asta nici un aude corect, nici nu poate vorbi corect, are un retard în dezvoltare. Din cauza banilor.”

Andrei, 28 de ani, învățător

„Eram pe picior de plecare și la un moment dat unul dintre elevi, un băiat de 18 ani cu sindromul Down s-a pus pe burtă. Nu știam ce se întâmplă cu el, pentru că toți ascultau, nu făceau chestii din astea. Și a stat pe burtă așa, m-am dus la el împreună cu profesorul, l-am ridicat și am încercat să-l punem pe picioare. Era cam palid și am adus un scaun. Și când l-am așezat, s-a făcut galben cum e pământul. M-am speriat. A început să scoată spume, să dea ochii peste cap și să tremure. După vreo 4-5 minute, a zis ceva  în arabă, iar apoi și-a revenit și l-am dus la autobuz.”

Radu, 19 ani, absolvent liceu arte plastice

„M-a impresionat povestea lui Waleed, un băiețel de 10 ani, care s-a lovit la cap când avea 4 ani, iar părinții și-au dat seama doar peste 5 ani, când copilul a început să-și piardă memoria. Acum învață unele lucruri de la început. Mă gândesc la părinți, cât au suferit și cât s-au învinovățit.”

Valentin, cadru didactic universitar

„În prima săptămână, am mers la pregătire pentru jocurile paralimpice. Pe un perete erau atârnate o mulțime de medalii din Atena, Coreea etc. Copiii se pregăteau într-o clasă. La început, săreau doar câte 5 centimetri, aproape pe loc. Ce m-a impresionat a fost faptul că, de la sărit foarte puțin, unii ajung la performanță internațională. Într-o zi am fost la un centru unde se adunau copii de la toate școlile pentru copii cu nevoi speciale, care se antrenau pentru jocurile paralimpice. Copiii alergau și la un moment dat, unul dintre ei a căzut pe jos. Profesorii se strădauiau să scoată timp bun și le tot ziceau „asra, asra” („mai repede”). Dar pe copii nu-i interesa, se întorceau și se uitau înapoi după ceilalți, care au căzut. Au ideea de performanță, dar nu cea de competitiție. Aleargă, dar dacă trebuie să ajute, ajută. Ceea ce înseamnă sportul adevărat.  Asta m-a impresionat, nu mă așteptam să văd așa ceva.”

robert finMartiana, 25 ani,  absolventă de Jurnalism

„Când eram mică, bunica avea război și țesea covoare. Și aici, în centrul unde am fost voluntară, am găsit atelier de țesut și mi-am petrecut acolo vreo două săptămâni. Am învățat să țes sau să repar ce strică copiii, unde greșesc, să-i ajut să corecteze. La început, era o fată care nu schița niciun gest, stătea retrasă în colțul ei, iar când am început să lucrez cu ea, a început să reacționeze și să vină și ea la mine. Cu ea am învățat să dezțes. Asta era partea cea mai grea, că trebuia să schimbe și din pedale și să treacă cu suveica în același timp. Și am descoperit o tehnică cu trei oameni: unul ținea de ață, unul apăsa pe pedale, iar celălalt trăgea ața și mergea repede. Era așa o bucurie, iar o fată care înainte nu zâmbea niciodată, acum zâmbea.”

Robert, 21 ani, student anul III la Istorie

„Cel mai mult m-a impresionat un băiețel de 6 ani, cu paralizie cerebrală, care învăța să meargă cu walker-ul. M-a frapat determinarea pe care o are un omuleț de 1 metru și m-a făcut să mă gândesc la mine, la cum ar trebui să fiu eu, care sunt sănătos și în putere și ce determinare are copilul ăla. La o vârstă chiar fragedă, el muncește și nu se plânge. E un model pentru mine.”

Eu am primit indirect cel mai dur răspuns de la Husein, un copil de 10 ani cu Asperger, care nu a vorbit niciodată până la vârsta de 8 ani, iar la moartea bunicii a avut o criză de nervi și a început să plângă. Părinții s-au speriat, pentru că era prima dată când plângea și scotea niște sunete ciudate, și l-au întrebat ce are, dacă îi e sete sau foame. În acel moment, băiețelul de 8 ani, care fusese plimbat la cei mai mari specialiști și niciunul nu descoperise cauza muțeniei lui, a vorbit pentru prima dată și i-a spus coerent mamei: „A murit bunica și voi mă întrebați dacă mi-e foame?” Mai târziu, copilul a spus că el a refuzat să vorbească pentru că auzea câte banalități și lucruri inutile spun oamenii.

_______

În Iordania am fost voluntari prin programul SEV (Serviciul European de Voluntariat) al Comisiei Europene. Proiectul la care am participat s-a numit „Silver Bracelets”, implementat de ONG-urile Art Fusion România și Youth Achievement Forum din Iordania.

 

Puteți citi și:

Cum e la școală pentru copiii refugiaților sirieni

”Eu pot schimba lumea altfel – schimbându-mă pe mine”

După un an în Ghana: Expresia ”toți oamenii sunt la fel” a căpătat, pentru mine, semnificație reală


8 comentarii

  1. Voluntariat?!? Stiu ca e una din cele mai urate si mizere capitale din lume, fiind o tara puternic polarizata financiar ca toate platatiile americane, dar totusi iordanienii sunt extrem de bogati! Cum dracu sa apeleze la VOLUNTARI straini sa se ocupe de handicapatii lor? WTF? Nu le e rusine deloc?!?

    • 1.Iordanienii nu sunt nici pe departe ”extrem de bogati”- nici macar cei bogati! 2.Ammanul este un oras fascinant, departe de ”urat si mizer”, daca stii sa vezi cu sufletul!
      3.Noi ca voluntari nu am luat locul profesorilor, care isi faceau treaba foarte bine.
      4.Am fost trimisi printr-un program european, iar organizatia de Iordania nu a facut decat sa apeleze la un sistem deja pus la punct, finanat de UE!
      5. Iti recomand un stagiu de voluntariat. ORIUNDE. Vei invata sa nu mai apleci atat de usor urechea la barfe de pe net, pe care sa le transformi ulterior in argumente pentru un rusinos ”Nu le e rusine deloc?!”

  2. În spatele oricărui sistem sunt oameni. Oricum ar fi o ţară, bogată, săracă, sau orice altă etichetă i s-ar lipi, ea este suma unor oameni. Şi oamenii au suferinţe. A ajuta un om aflat în suferinţă, a crea o relaţionare, este un gest care lasă un semn în inimile celor care se implică precum şi a celor care au primit ajutorul. Relaţionarea dintre o persoană care ajută şi cea ajutată este o acţiune VIE care poate fi doar simţită. Ea nu face parte din tiparul rece şi calculat al minţii logice, de aceea nici nu poate fi înţeles cu mintea logică.
    Aceste relatări pot fi sucite şi răsucite de mintea logică, într-o argumentaţie infinită, într-un joc de raţionamente care se sprijină pe altele până la infinit dar ca să înţelegi cu-adevărat, trebuie să ieşi din acest joc raţional nebun şi să simţi emoţia care este în spate. Textele scrise sunt ca şi desenele de la psiholog: Unii văd în ele îngeri, alţii demoni, iar unii nu văd nimic, doar nişte linii.
    Eu cred că o asemenea experienţă într-o ţară arabă înzeceşte valoarea ei. Tocmai pentru că bariera care o ridică limba şi cultura trebuie spartă. Neputând folosi limbajul pentru comunicare, eşti forţat să simţi mai mult. Să umplii golul minţii logice care stă sub spectrul limbajului, cu simţăminte. De fapt aceasta este adevărata relaţionare: schimbul de simţire, de emoţie. Schimbul de argumente logice nu este o relaţionare ci doar o luptă de tipare.
    Felicit participanţii la acest proiect, pentru că făcând asta ei sunt un exemplu pentru alţii, care văzându-i vor putea alege ei înşişi dacă să urmeze o astfel de acţiune sau nu. Pentru că singura învăţătură reală este cea acumulată sau transmisă prin exemplul personal. Restul sunt doar cunoştinşe, şiruri de cuvinte…

  3. In Romania avem moastele de saruta coliva si sarmale la hramuri…apoi mai avem grija sa ne vaitam de saracie.
    Asemenea oameni de inalta tinuta morala si umana bine fac ca ajuta pe cei ce trebuiesc ajutati.

  4. Pingback: Link-urile săptămânii #1 | Eu scrie

Reply To Thomas Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger