Documentarele de mediu nu trebuie să fie doar statement-uri militante sau incursiuni informative printre roiurile de albine aflate în colaps sau în laboratoarele științifice care cercetează independent legătura dintre cancer și organismele modificate genetic. Ele pot fi și experiențe subiective, cu tente artistice și fanteziste, menite să deconecteze spectatorul și să-i ofere perspective experimentale asupra relației cu natura.
Asta crede Benjamin Ribout, directorul Pelicam IFF, un festival despre mediu și oameni organizat în Tulcea, la încheierea celei de-a doua ediții. Am făcut o selecție dintre filmele care ne-au plăcut în cadrul festivalului, filme care frizează conștientizarea și responsabilizarea, dar și relația fetișizată cu mediul.
În fața Centrului Cultural Jean Bart din Tulcea, una dintre gazdele proiecțiilor Pelicam IFF, o doamnă între două vârste îl mustrează pe directorul festivalului pentru că a ales să încheie ediția cu documentarul Sfâșitul Timpului. O producție a regizorului canadian Peter Mettler care explorează percepția omului asupra timpului într-o călătorie metafizică ce are ca pit stop-uri acceleratorul de particule de la Cern, fluxurile de lavă din Hawaii, un Detroit decăzut sau o înmormântare hindusă lângă locul în care s-a iluminat Buddha. „Doamna mi-a spus că n-a putut intra în acest film, că i se pare plictisitor și nu vede în ce direcție vrea să meargă regizorul”, spune Benjamin Ribout. „În schimb, i-au plăcut foarte mult filmele militante, în care s-a simțit informată”. Mai exact, a preferat O lume însetată, regizat de fotograful Yann-Arthus Bertrand, care prezintă viața de zi cu zi a oamenilor văduviți de apă sau a celor care se chinuie s-o găsească, s-o purifice și s-o distribuie nevoiașilor.
„Fiecare își face propria experiență cu filmele. Eu le iau ca un ansamblu”, spune directorul Pelicam. „Evident că sunt probleme majore pe planetă și trebuie denunțate, lumea trebuie informată, dar mai departe cred că rolul unui festival de film este să îți dea o gură de aer, să guști niște ciudățenii care nu ajung pe ecrane. Pentru a le gusta, trebuie să ai o anumită disponibilitate, să ai curiozitatea asta. Nu poți să faci un festival numai cu probleme”.
Marele premiu al celei de-a doua ediții Pelicam a revenit producției La nord de soare (2012), filmul de deschidere al festivalului, care ne-a plăcut și nouă cel mai mult. Realizatorii lui, norvegienii Inge Wegge (25 de ani) și Jørn Ranum (22), sunt doi surferi care iau o pauză de la viața de oraș și de la prieteni pentru a se da cu placa pe valurile înghețate ale unei plaje izolate din Norvegia, aflată la nord de răsăritul soarelui. Filmul lor e o poveste romanțată a doi oameni care își găsesc paradisul, pe care nu vor însă să-l numească pentru că, spun ei, fiecare trebuie să-și găsească singur propriul colț de rai. Petrec acolo nouă luni înfruntând iarna norvegiană și noaptea polară. Se aprovizionează cu mâncare expirată, pe care în mod normal magazinele ar arunca-o și își construiesc o bojdeucă din lemn și alte materiale împinse de valuri către mal. Își improvizează o sobă dintr-un butoi metalic, la care își gătesc și își usucă hainele și echipamentele de surfing și un cărucior cu care transportă, pe toată durata șederii, în jur de trei tone de deșeuri de pe plaja izolată. Înainte să plece, cei doi tineri contactează o firmă de salubrizare, care trimite un elicopter să încarce sacii cu gunoaie.
„Filmul de deschidere e artistic, dar și foarte constructiv. Arată că dacă ai coaie, poți să te bucuri de viață și să faci și lucruri frumoase pentru binele comun”, spune Benjamin Ribout. „Tinerii de azi sunt foarte constrânși de tot felul de lucruri, foarte maturi, societatea nu le lasă posibilitatea de a se deconecta, iar acest film îți arată că se poate. Prin deconectare, relativizezi viața, dar cumva o conștientizezi și mai mult și te face mai implicat și mai bun”.
După această gură de aer, ne mutăm în registrul militant și alarmist al documentarului Cu toții cobai? (2012), al regizorului Jean Paul Jaud, membru al juriului la cea de-a doua ediție Pelicam. Francezul a avut cancer la colon la mijlocul anilor 2000, prilej cu care a aflat de la medici și de la oameni de știință că există dovezi privind legătura dintre mâncare și cancer. „Erbicidele și pesticidele sunt ca niște bombe cu acțiune întârziată pentru toată lumea”, spunea Jaud într-un interviu acordat publicației Huffington Post. Cu toții cobai? combină riscurile asupra sănătății umane impuse de organismele modificate genetic cu cele ale centralelor nucleare, accentul fiind pus pe recentul dezastru radioactiv de la Fukushima.
Dacă guvernele din toată lumea au convenit ca OMG-urile să fie testate în laboratoare pe o perioadă de trei luni, regizorul francez urmărește munca unor oameni de știință de la Universitatea Caen din Franța, unde s-au derulat teste timp de doi ani iar rezultatele au fost înfricoșătoare și foarte controversate. Documentarul prezintă imagini în care șobolanii hrăniți cu porumb transgenic tratat cu pesticidul Roundup își etalează tumorile canceroase atribuite alimentației, dintre care unele ajung la 25% din greutatea corpului. „Lucram la un alt film de-al meu, Severn, viața copiilor noștri, pentru care am filmat o secvență cu profesorul Seralini (n.r. – Gilles-Eric Seralini a fost autorul principal al experimentului pe șobolani)”, ne spune Jean Paul Jaud. „În seara în care turnam, [Seralini] mi-a zis la hotel că vrea să-mi împărătșească un secret. Începuse de patru luni un experiment cu OMG-uri și ceea ce descoperea depășea orice ne-am fi putut imagina, așa că ar fi dorit ca eu să realizez un film. Condiția era să lucrez în cel mai mare secret. Pentru ca acest studiu să poată fi publicat și validat, era necesar ca cercetătorii să lucreze în secret și să nu fie influențați din exterior. A fost cazul unui cercetător ungur care a făcut un studiu similar cu circa 10 ani în urmă privitor la pesticide și OMG-uri, însă nu l-a făcut în secret. Monsanto a aflat și a declanșat un proces împotriva cercetătorului și a studiului, iar acesta nu a mai putut fi publicat”.
Filmul prezintă și asocierea dintre pesticidele folosite în agricultură și boli, ilustrând, printre altele, rușinea țăranilor francezi de a-și recunoaște impotența sexuală, pe care o atribuie muncii cu substanțele chimice, și face o paralelă cu dezastrul nuclear din Japonia și cu pericolele impuse de reactoare. Un specialist se plimbă cu un aparat de măsurat radiațiile în vecinătatea accidentului, arată că nivelul de radiații se situează mult peste limită și lansează un îndemn: oamenii trebuie să se mute. În viziunea lui Jean Paul Jaud, OMG-urile și centralele nucleare au trei trăsături comune: ambele produc daune ireversibile ; ambele sunt probleme globale; iar contaminarea pe care o generează este de lungă durată, ea păstrându-se în organismul uman și fiind transmisă generațiilor următoare.
În același registru se plasează și documentarul Despre miere și nu numai (2012), scris și regizat de suedezul Markus Imhoof, care analizează biologia și comportamentul social al albinelor amenințate cu declinul și modul în care sunt exploatate în era agriculturii industriale. Mesajul lui are la bază afirmația lui Albert Einstein cum că dacă albinele ar dispărea de pe glob, omenirea ar mai avea doar patru ani de trăit. Albinele sunt responsabile pentru două treimi din resursele alimentare ale lumii. Regizorul se trage dintr-o familie care se ocupă de mai multe generații cu apicultura, într-un mod mai mult sau mai puțin tradițional, iar documentarul său înfățișează contrastul dintre tradiția familială și tehnicile folosite în agricultura modernă, unde micile zburătoare sunt transportate dintr-o parte în alta pentru a poleniza culturi uriașe. Cool trivia: 50.000 de albine formează un singur organism cu aproape 500 de miliarde de celule nervoase, în timp ce creierul uman este format din 100 de miliarde.
Un alt film care ne-a impresionat și care se situează, de această dată, într-un registru antropologic, este Satul alfat la sfârșitul lumii (2012), în regia lui Sarah Gavron și David Katznelson. Documentarul prezintă viața dintr-un sat de inuiți, Niaqornat, din nord-vestul Groenlandei, o comunitate de pescari și vânători de balene și urși polari cu doar 59 de locuitori. Majoritatea lor sunt înrudiți, excepția făcând-o un nou-venit al cărui job e să meargă din casă-n casă și să adune rahatul vecinilor, ca apoi să-l arunce în mare. Comunitatea se confruntă cu un deficit de fete, pește, locuri de muncă și urși polari. Locuitorii sunt din ce în ce mai puțini, vechile lor tradiții sunt pe moarte, iar rata sinuciderilor e în creștere. Dacă populația satului ar fi scăzut sub 50, exista riscul ca întreaga comunitate să fie relocată spre cel mai apropiat oraș, alături de cel al blocării surselor de aprovizionare.
Înainte, inuiții din Niaqornat depindeau în mare măsură de fabrica de pește de pe insulă, care a fost închisă. Oamenii au luat însă atitudine și au obținut redeschiderea ei sub administrarea lor cooperativă. La final aflăm că au fost deschise în total cinci fabrici prin intermediul cooperativei KNT, înființată în 2011. În centrul vieții austere și liniștite din sat se află Lars, singurul adolescent de pe insulă care nu vrea să vâneze și care are o relație ambiguă cu părinții lui: tatăl său nu îl recunoaște și nu au vorbit niciodată despre asta, iar mama l-a lăsat în grija bunicilor, care nu voiau ca nepotul lor să crească cu un singur părinte. La final, Lars se mută într-un loc mai bun, unde vrea să învețe și să cunoască, în sfârșit, fete. Un moment tragicomic din timpul documentarului se leagă de Brigitte Bardot, cunoscută și ca activistă înflăcărată pentru drepturile animalelor. Una dintre femeile în vârstă de pe insulă o are pe actriță în albumul ei de fotografii, însă mai mult ca un reminder al celor care se opun stilului de viață al inuiților, bazat pe exploatarea responsabilă a resurselor animale.
Dacă aveți ocazia, trebuie să vedeți neapărat și Vântorii de fructe (2012), regizat de Yung Chang, care ne prezintă o altă lume, exotică și bizară, cea a fetișiștilor de fructe. De la aceștia aflăm că există o varietate inimaginabilă de fructe și întâlniri ocazionale în care acestea sunt degustate asemenea vinului. Printre protagoniștii documentarului se numără actorul american Bill Pullman, care deși și-a pierdut simțul mirosului, îl are foarte dezvoltat pe cel al gustului și care încearcă pe durata filmului să pună de-o livadă cu fructe administrată de comunitate. Apoi mai trebuie să vedeți În căutarea inspirației (2012) al lui Mathieu Le Lay, care ilustrează munca și filosofia lui Alexander Deschaumes, un fotograf care se rupe de realitate și caută locuri și ipostaze ascunse și bizare ale naturii, lăsând loc imaginarului și captând imagini surprinse parcă pe altă planetă. Și, nu în ultimul rând, urmăriți și documentarul Roșia Montană, un loc la marginea prăpastiei (2012), în regia lui Fabian Daub. Un film care nu se situează într-un registru militant, cum ne-am aștepta, ci încearcă într-un stil no comment să opună precaritatea și rezistența localnicilor rămași în Roșia Montană, de unde nici preotul maghiar, care ține uneori slujbe fără urmă de enoriași, nu vrea să plece, puterii financiare și promisiunilor făcute de RMGC.
La Quête d’Inspiration – Alexandre Deschaumes • Photographies éthérées | Official Trailer from Mathieu Le Lay on Vimeo.
În total, între 14 și 16 iunie, Pelicam International Film Festival a rulat, în Piaţa Civică şi în Centrul Cultural Jean Bart din Tulcea, 15 lungmetraje din ţări ca Germania, Franţa, Norvegia, Danemarca, Polonia, Elveţia, Canada şi Anglia, filme premiate la alte festivaluri de renume şi realizate de regizori celebri a căror carieră a fost premiată în cadrul festivalului internaţional de film de la Berlin, Cannes sau chiar la Oscar. Li s-au alăturat un calup de scurt metraje și sesiuni de workshopuri, dintre care le putem aminti pe cele ale britanicului Keith Partridge, care filmează în condiții extreme (și despre care vom avea un material săptămâna viitoare), și francezului Stephan Siohan, realizator de web-documentare (cu care am avut un mic interviu), precum și pe cel de organizare comunitară al Asociației Vira. Potrivit organizatorilor, ediția din acest an a atras în jur de 50 de voluntari dintre adolescenții din Tulcea, iar festivalul aflat încă în fașă a fidelizat, în mod neașteptat, circa 20 de persoane de peste 50 de ani care vin să vadă toate filmele. Restul spectatorilor sunt în marea lor majoritate tineri. Mai multe despre ediția din acest an puteți afla pe site-ul festivalului.