Ce e și nu e squattingul

5

Un amic care locuiește în subsolul unei case de pe lîngă Piața Gemeni mi-a spus că proprietarii clădirii vin cam o dată pe an în România, pentru cîteva săptămîni; în rest, casa e goală. În București, în special în centru, sunt probabil multe astfel de locuri semi-abandonate dar păstrate acolo, să fie. Ocuparea lor prin squatting, ca proiect, e inconsistentă. În schimb, o lege care să-i oblige pe proprietari să dea spațiul în folosință ar fi mai mult decît binevenită.

 

de Dan Sociu

De ce e squattingul în București inconsistent? Pentru că București nu e Berlinul anilor 90. Situația de acolo era cu totul alta – existau în Est un număr de clădiri abandonate de cei care emigraseră în Vest. Erau ca niște corăbii părăsite în larg – legea maritimă spunea (nu știu dacă mai e cazul și azi) că primul care le găsește le poate ocupa. În anii 2000, squaturile s-au transformat în Houseprojekts, un fel de cuiburi de anarhiști sponsorizate de stat (și unele de firme ca Ikea). Am fost într-un HP de-ăsta – era ocupat în mare parte de tineri studenți din provincie, care își trăiau la Berlin cei trei-patru ani de stîngism, după care urmau să se întoarcă în orășelele lor și să lucreze pentru Mercedes. Printre ei, se mai strecurau și vagabonzi internaționali, care se alăturau celorlalți sîmbăta la ședințele ideologice, unde se prefăceau că scandează cu furie lozinci anti-kapitalismus; unul dintre ei, care fugise din motive infracționale din Anglia, îmi spunea că se dă implicat ca să nu-l dea nemții afară (avea nevastă și copil), dar îi disprețuiește. Anarhiștii de stat erau organizați rigid ierarhic, nu primeau pe oricine și îi dădeau afară pe cei care nu le conveneau ideologic; cereau chirie, prea mare pentru condițiile pe care le ofereau; nu se ajutau unii pe alții cu cărbuni pentru sobe, erau zgîrciți și suspicioși; o dată pe săptămînă venea o dubiță de stat și le aducea fructe și legume; cei mai mulți erau cocoloșiți, din familii bune, care îi scoteau din belelele cu poliția, dacă era cazul; unii primeau și ajutor social, peste 500 de euro.

Erau locuri în Berlin unde trăiau și marginali adevărați,  (și erau chiar la marginea orașului) în rulote sau adăposturi improvizate, dar squaturile erau în general locurile de joacă ale mic-burghezilor. Squattingul în sine e o activitate mic-burgheză. Un tînăr dintr-o familie mai prăpădită (sau dintr-o țară mai prăpădită) nu se simte atît de sigur pe el încît să intre unde vrea el și să se instaleze; se teme de poliție, pentru că pe el n-are cine să-l scoată din belele. Sunt și de-ăștia în squaturi, dar vin mai tîrziu și nu stau mult; primii, cei care înfig steagul, sunt de obicei middle-class. Capitala squattingul european a fost multă vreme Geneva, unul dintre cele mai scumpe orașe din lume – cine își permite să trăiască acolo, chiar și în varianta boemă, nomadă, cum îi spun cei de pe Carol 53, confiscînd astfel un cuvînt care acoperă o cu totul altă realitate decît și-o închipuie ei. Toți termenii pe care îi folosesc C53, cum au spus și F. I. A. *, sunt găunoși. Nu înțeleg de ce n-ar fi destul să spună că au închiriat un spațiu unde fac artă și activism. De fapt, înțeleg – e o poză; îi face mai artiști.

Revenind la inconsistența proiectului de squatting în București – mai util ar fi să cerem măsuri legale pentru utilizarea spațiilor nefolosite. Pentru chiriașii de orice fel, nu numai pentru artiști sau activiști. Nu știu cum s-ar putea detecta aceste spații, singura metodă pare a fi turnătoria. Cine aude de case sau apartamente (sau altfel de spații – e în centrul vechi sediul unei bănci sau nu știu ce ar trebui să fie acolo, dar nu se întîmplă nimic înăuntru de ani de zile) care zac cu lunile nefolosite, să spună.

Apar, bineînțeles, probleme filozofice legate de proprietate/posesiune, spații publice, drepturile sacre ale proprietarilor etc.  Dar avem acum un guvern de stînga, nu-i așa, și nu cred că n-ar înțelege o astfel de idee. Nu ne așteptăm de la ei să facă locuințe ieftine pentru oamenii muncii, dar măcar să le ușureze viața cumva.

* O mică notă de subsol pentru Mihai C., Arnold Schlahter, Veda Popovici – d.p.d.v. marxist, desființarea proprietății e inutilă dacă nu se face în toată lumea deodată; cînd socialismul se instaurează doar în cîteva locuri, rămîne competiția și lupta pentru putere cu celelalte tipuri de societăți; ba chiar aceasta se accentuează, ceea ce duce la intensificarea exploatării muncitorilor prin capitalismul de stat; cum e imposibil să se instaureze socialismul pretutindeni, lupta cu proprietatea ca atare e un cal mort; ce rămîne valabilă e deconstrucția statutului simbolic, religios, al proprietății; importantă în cazul reglementărilor spațiilor nefolosite de care vorbeam mai sus – prima reacție a fetișiștilor proprietății ar fi: e casa mea, o las goală cît vreau.


5 comentarii

  1. …acelaşi lucru s-a întîmplat în satele săseşti, în anii ’90. acum, întrebarea e, sîntem la fel de îngăduitori cînd vine vorba de ţigani, sau ne plac doar squatterii middle class, albi, educaţi, cu proiect, artistic sau nu?!

  2. La urma urmei poate sa nu stea nimeni acolo daca mie, ca proprietar, imi da mana sa pastrez imobilul fara sa-l valorific, bunul simt sau legea trebuie sa ma oblige sa-l intretin impotriva paraginii, eventual sa-i pun paza.

    O astfel de lege ar trebui mai degraba sa faca parte din legislatia legata de patrimoniu, Carol 53 se afla intr-o zona veche si valoroasa a Bucurestiului, din pacate la noi legislatia respectiva e apa de ploaie.

  3. Multi tigani din centrul istoric si nu numai de acolo, practica squattingul si nimeni nu-i deranjeaza. Asa ca avem aceasta forma de manifestare si la noi, culmea si ei sunt un fel de anarhisti insa am impresia ca nu sunt constienti de asta…

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger