Ce e anti-psihiatria

Dacă R D Laing, Thomas Szasz și David Cooper s-ar fi întâlnit în același timp cu cineva care susținea că e Iisus Hristos, Szasz ar fi spus pur și simplu că omul respectiv e un mincinos. David Cooper ar fi zis ”Și ce dacă?”. R D Laing ar fi deschis o sticlă de vin, s-ar fi îndreptat spre pian și ar fi sugerat să cânte și să se veselească, atât cât mai era încă vreme. (Adrian Laing)

 

de Matei Iagher, doctorand în Istoria Medicinii la University College London

 

E imposibil să zici ce e anti-psihiatria fără să spui mai întâi ce e psihiatria. Este cea din urmă doar o ramură a medicinii, cea care se ocupă cu bolile minții, ale sufletului, ale eluzivului psyche pe care îl are încastrat în însuși cuvîntul care ar trebui s-o definească? Sau este mai degrabă un mecanism de control prin care societatea să-i poată marginaliza, exclude, încarcera pe aceia dintre membrii ei care se comportă ciudat, bizar, straniu, care aud voci, văd lucruri pe care alții nu le văd și care, prin comportamentul, gândurile și fanteziile lor sunt buni pentru a fi încarcerați și eventual tratați din belșug cu pastile, electroșocuri, comă insulinică și alte forme de tortură fizică sau psihică?

Răspunsul nu e ușor de dat, mai ales că e la rândul lui dependent de alte întrebări care duc, amețitor, într-un vârtej de întrebări filozofice, medicale, sociologice și politice. Ce e aia boală psihică? Ce înseamnă tratament? E oare necesar ca tratamentul așa- ziselor boli psihice să se desfășoare într-un spital sau într-o clinică (i.e. într-un context medical)? Ce înseamnă să fii psihiatru? Și ce înseamnă să fii pacient până la urmă? În ce măsură sunt definițiile conceptelor de “boală” și “tratament” legate de un sistem politic, de o anume ordine socială? În ce măsură e medicina însăși tributară unor regimuri de putere și unor asumpții ne-examinate? Ce-i aia minte, fie aia “sănătoasă” a lui average Joe, sau aia “bolnavă” a unui schizofrenic? Ce înseamnă să fii schizofrenic în condițiile în care schizofrenia e o afecțiune așa- zis ”funcțională”, cu alte cuvinte o boală fără o evidentă bază anatomică, a cărei patologie nu e legată (cel puțin deocamdată) de vreun țesut, de vreo bucată de trup, ca bunăoară răceala sau cancerul?

Genul acesta de întrebări (și încercarea de a organiza o practică terapeutică în jurul lor) stă la baza a ceea ce se numea în anii 60 și 70 ”anti-psihiatrie”. Cu toate că termenul a ajuns să fie folosit într- un sens larg pentru a desemna o varietate de critici ale psihiatriei și ale conceptului de boală mintală, de la invectiva libertariană a lui Thomas Szasz¹ la psihiatria democratică a lui Franco Basaglia și pînă la studiile lui Michel Foucault, e important de subliniat contextul său inițial în opera câtorva psihiatri englezi și în special în jurul operei lui David Cooper. În sine, termenul nu e nou în istoria psihiatriei. Ce era nou în schimb era felul sistematic în care o serie de tineri psihiatri căutau să dinamiteze elementele de bază ale propriei discipline: conceptul de boală psihică și structura instituțională a spitalului sau a clinicii de boli mintale. În același timp, ideea unei critici a psihiatriei e indisolubil legată (cel puțin în Anglia) de o critică mai amplă și deseori stângistă a întregului establishment: familie, societate, educație, etc. E suficient să te uiți spre exemplu la un filmuleț făcut de BBC în 1968 despre nou fondata Anti- Universitate din Shoreditch, ca sa-ți dai seama care erau mizele unei asemenea critici pentru cineva ca David Cooper, unul din corifeii anti-psihiatriei din Anglia în anii 60 (apare de la minutul 2:30):

Împreună cu deja celebrul R.D. Laing, Cooper avea să inaugureze în anii 60 un stil de psihiatrie radical diferit de ceea ce exista până atunci în Anglia, trăgându-și seva din existențialismul lui Jaspers, din Sartre, Marx, psihanaliză cât și din counterculture– ul contemporan. În 1964, cei doi au publicat împreună un lung studiu despre filozofia lui Sartre (intitulat Reason and Violence). În prefața cărții, Sartre părea surprins de faptul ca i-a înțeles cineva Critica rațiunii dialectice și se declara sedus de grija constantă a celor doi de a construi o abordare existențialistă față de bolile mintale. Scria Sartre: ”Cred ca și voi că nu putem înțelege problemele psihice din afară, pe baza unui determinism pozitivist, nici să le reconstruim printr-o combinație de concepte care rămân exterioare suferinței trăite.”²

Este imposibil de rezumat aici ceea ce însemna în realitate perspectiva existențialistă la care făcea aluzie Sartre. În sens minimal, o atare poziție presupunea un anume interes în relaționarea cu celălalt (în cazul de față pacientul) și o deschidere față de felul în care pacientul însuși vedea lumea. În The Divided Self (1959), cartea care l-a făcut celebru, Laing scria de pildă:

Sarcina fenomenologiei existențiale constă din a articula ”lumea” celuilalt și modul său de a fi în ea. Dintru început, ideea mea proprie despre extensia sau întinderea ființei omenești poate să nu coincidă cu a sa, sau cu a altor psihiatri. Eu, de exemplu, văd fiecare om ca finit, ca pe o ființă care are un început și care va avea un sfârșit. S-a născut și urmează să moară. Până atunci are un corp care îl ancorează în acest timp și în acest loc. Afirmațiile acestea le consider aplicabile la fiecare ființă umană. Nu mă aștept să trebuiască să le re-verific de fiecare dată când întâlnesc pe cineva. În realitate, ele nu pot fi nici probate nici falsificate. Am avut un pacient ale cărui noțiuni despre orizonturile ființei sale se extindeau dincolo de un timp și un loc: ”în fapt” și nu doar ”în imaginație” acesta susținea că nu e legat de vreun timp sau de vreun loc. Nu l-am considerat psihotic și nu aș fi putut să-i demonstrez că nu are dreptate și dacă aș fi vrut.³

Ca să poată să înțeleagă situația existențială a pacientului, psihiatrul trebuie să fie capabil să tragă din propriile ”potențialități psihotice” dar și să-ți dea seama că de cele mai multe ori, această situație îi va rămâne străină. Ceea ce trebuie înțeles (sau mai degrabă recunoscut) după Laing, e disperarea profundă în care trăiește cel care suferă de schizofrenie: ”trebuie să fim gata recunoaștem întotdeauna felul său distinct de a fi, diferența, separația, singurătatea și disperarea lui.”⁴

În același timp, încă din The Divided Self, Laing începuse sa-și pună problema felului în care schizofrenia ar putea reprezenta o cale de acces către o realitate superioară celei de toate zilele: ”e foarte posibil ca mintea crăpată a schizofrenicului să lase să pătrundă o lumină care nu ajunge la mințile multora din cei sănătoși ale căror minți sunt inchise.”⁵ Misticismul lui Laing se va accentua de-a lungul anilor 60, culminând într-o viziune a schizofreniei ca un stadiu într-un proces natural de inițiere într-o regiune de ”hyper-sănătate” și către o regiune de ”timp eonic…înapoi în uterul tuturor lucrilor (perioada de dinainte de naștere)”⁶.

La începutul anilor 60, Laing, Cooper, Aaron Esterton și Russell Lee au început să țină un seminar la clinica Tavistiock în care discutau influența familiei în patogeneza schizofreniei. Laing și Esterton au publicat împreună o parte din cercetarea înreprinsă atunci într-o carte intitulată Sanity, Madness and the Family (1964). Ideea de bază era să arate felul în care comunicarea din familiile de schizofrenici era marcată de o serie de strategii verbale implicite (spre exemplu double bind), care de regulă puneau pacientul într-o situație fără ieșire. Schizofrenia era ea însăși o modalitate pentru pacient de a încerca să trăiască într- o situație de netrăit. Asta nu era desigur același lucru cu a spune că schizofrenia era o într-adevăr o boală, sau că familia era cauza numărul unu în patogeneza ei.

Cooper avea să preia și el această concepție socială a schizofreniei în cartea care a dat a dat numele întregii mișcări: Psychiatry and Anti- Psychiatry (1967). Potrivit lui, ceea ce trebuia înțeles în primul rând era că schizofrenia ”nu este ceva ce se întâmplă în interiorul unei persoane ci ceva ce se întâmplă la intersecția dintre persoane”⁷. Cu alte cuvinte, problema schizofreniei era o problemă socială și nu una medicală sau era o problemă medicală doar în măsura în care mediul social din interiorul spitalului unde pacientul era trimis ”spre vindecare” nu făcea decât să reproducă mediul familial de acasă cu rezultate dezastroase: pacientul avea de ales între ”iadul de acasă și iadul deloc diferit al clinicii în care era internat.”⁸ Soluția lui Cooper era să creeze o ”situație anti- psihiatrică” în însăși interiorul spitalului. Ce vroia să zică prin „anti- psihiatrică” nu era nicidecum evident, mai ales că termenul nu era definit nicăieri. Situația la care se referea însă era creerea unei ”comunități terapeutice”, a unui loc în care cei care sufereau de schizofrenie să poată scăpa din ghearele ”inexorabilului proces de invalidare care continuă să-i macine în afară”.

Între 1961 și 1966, Cooper a avut ocazia sa-și testeze ideile în spitalul Shenley din nordul Londrei, într-un pavilion denumit ”Vila 21”. Lipsa de documente primare face dificilă reconstrucția vieții de zi cu zi din Vila 21.⁹ Ceea ce e însă clar este că ceea ce se petrecea acolo era probabil o formă mai temperată a experimentelor puse la cale de Laing & co. la Kingsley Hall și aiurea după 1965. Scopul de bază al comunității era după Cooper acela de oferi un spațiu în care fiecare să-și poată dezvolta spațiul interior, de a creea o ”comunitate de libertăți”, lipsită de restricții și de lacăte. La început, vila 21 găzduia 19 pacienți cu o medie de vârstă de vreo douăzeci de ani. Pacienții erau liberi să se scoale când vroiau dimineața. Dacă voiau să-și spele vasele, erau liberi să o facă. Daca nu, puteau (cum adesea se întîmpla) să le lase să putrezească în chiuvetă. Dacă vroiau să arunce gunoaie pe jos sau să spargă geamuri, erau de asemenea liberi să o facă. Dacă vroiau medicamente, puteau să le ceară, deși unii dintre ei erau obligați să le ia dacă întreaga comunitate decidea în favoarea lor (ca în cazul unui pacient descoperit ca se juca cu niște fire electrice și un lighean cu apă). Asistenții medicali erau aleși în așa fel încât să fie receptivi la noua ideologie permisivă, care stipula și eliminarea treptată a distincției dintre personal și pacienți (asistenții nu purtau uniforme, puteau ieși cu pacienții la băut, puteau să-i invite acasă, etc.).

În 1967, la un an după ce părăsise Vila 21, Cooper scria retrospectiv că ideea din spatele comunității terapeutice era de a avea un loc în care să poți s-o iei razna complet și apoi să fii ajutat să te recompui: ”one needs to be allowed to go to pieces and one needs to be helped to come together again.” Ca și pentru Laing, psihoza putea fi o ocazie pentru o dezvoltare superioară, pentru o moarte și o renaștere simbolică într- o stare mai avansată, analogă călatoriilor supra- și submundane ale șamanilor. Pentru Cooper, oricine are această posibilitate (cel puțin parțial) a unei morți și renașteri simbolice fie prin contemplație estetică, fie prin droguri, fie prin nebunie. Psihiatria (sau mai degraba anti- psihiatria) e cea care ar putea în ultimă instanță să ajute la inventarea unei ”discipline a dezintegrării” în măsura în care ar reuși să se elibereze de strategiile de invalidare pe care continuă să le perpetueze.

Cât de departe putea fi împins experimentul psihozei libere avea să fie probat în zecile de comunități terapeutice fondate în Anglia și în America, ca cele ale Asociației Philadelphia, fondată de Laing în 1965 și care continuă să opereze și astăzi. În 1965, Laing s-a mutat în Kingsley Hall, o casă din estul Londrei care pentru următorii 5 ani avea să devină epicentrul revoluției anti-psihiatrice inaugurate la Vila 21. Alături de Laing, în primii ani mai locuiau în casă și David Cooper, Aaron Esterson și câțiva psihiatri americani. Pe lângă aceștia, oricine era liber ”sa-și depună dosarul” și, în măsura în care era acceptat de ceilalți rezidenți, să li se alăture. În casă nu existau reguli, iar rolurile nu erau împărțite între bolnavi și doctori. Fiecare putea să se manifeste după cum îl tăia capul. Laing era maestru de ceremonii la masa de seară, deschizând sticle de vin, cântând la pian și purtând discuții până în zori. Uneori, întreaga casă se transforma într-un veritabil pandemoniu, cu țipete, cu crize psihotice, cu unul dintre pacienți mergând cu o pasăre pe cap sau cu Mary Barnes, poate cea mai cunoscută dintre rezidenți, dansând goală și mânjită de fecale pe acoperiș. Totul s-a terminat în 1970, când sub presiunea vecinilor și a scandalului perpetuu, proprietarii au refuzat să mai inchirieze casa. Altele aveau să fie inaugurate după aceea.

Cu toate acestea, ceva părea iremediabil pierdut. Anti-psihiatria (în măsura în care existase vreodată ca ceva mai mult decât un concept vag în mintea lui Cooper) avea să se dizove mai mult sau mai puțin total din lipsă de fonduri, din lipsa unui regim instituțional și a unui suport teoretic. În 1978, în cartea sa The Language of Madness, Cooper avea să renege termenul ca pe un soi de ”anti-teză bâjbâită” (groping anti-thesis), pe care propunea de data asta s-o înlocuiască cu ce numea mai nou ”non- psihiatrie”¹⁰. Scopul non-psihiatriei era să difuzeze nebunia în societate, în chip de sursă subversivă de creativitate și spontaneitate. Misiunea non-psihiatrului era de a precipita căderea regimului burghez și de a revoluționa societatea. Pentru Cooper din 78, salvarea individului nu mai era posibilă decât printr-o salvare (radical de stânga) a întregii societăți: ”nu există probleme personale, numai probleme politice.”

De partea sa, Laing avea să se dezică și el de anti-psihiatrie, susținând că era invenția lui Cooper și că în ceea ce-l privea, agenda lui nu includea nici marxismul, nici stângismul și nici revoluția proletariatului.¹¹ În autobiografia sa, Laing mărturisea însă că era perfect de acord cu teza anti-psihiatrică după care funcția majoră a psihiatriei in societate era aceea a unui mecanism de excluziune a celor indezirabili.¹² În același timp, recunoștea că în absența psihiatriei orice societate ar găsi alte mecanisme de excludere a celor pe care îi consideră indezirabili. În ultimă instanță nu îi era evident cum ar putea fi schimbată această stare de fapt sau cine în afară de psihiatri ar putea să se ocupe mai bine, mai eficient, mai puțin barbar de cei aflați în suferință.