Când mi-a zis prietena mea jurnalistă în Austria că vrea să facă un reportaj la Deveselu, m-am gândit prima dată la glumele despre cum îi așteaptă românii pe americani și la reportajele de la Pro TV despre oltenii care învață engleza în așteptarea americanilor. Se pare, însă, că austriecii vor să înțeleagă de ce România a “îmbrățișat” NATO cu braţele aşa deschise și ce zic țăranii despre baza militară americană din satul lor. Am mers și eu la Deveselu să văd ce părere au oltenii de acolo despre construirea scutului anti-rachetă.
Prietena mea mi-a zis, încă de pe drum, că vrea tare mult să evite stereotipul despre țăranii est-europeni cu vaca la poartă, care se deplasează cu căruța și care îi așteaptă pe americani. Așa că a închis un ochi la faptul că păștea o vacă fix în dreptul plăcuței pe care scria “Deveselu” și care anunța intrarea în sat. În stânga, departe, pr câmp, era unitatea militară, greu de zărit de la drum, dar care a schimbat viața satului. Nu obținusem acordul pentru un interviu acolo, oricât am stat on hold la telefon, ascultând Obladi Oblada și așteptând să ni se facă legătura cu comandantul.
Cum am ajuns în sat, am dat peste vreo trei femei care îngrijeau grădinița din jurul unei statui. Erau localnice și au stat cu plăcere de vorbă cu noi, spunându-ne că au “o părere bună” despre baza militară și că oricum sunt obișnuite cu parașutiștii care cad din cer. Mai încolo vorbim cu o femeie care era în poarta casei și care ne aduce cu picioarele pe pământ: problemele din Deveselu sunt problemele din orice sat din România – pleacă tinerii. “Și mai pleacă, și mai rămân, da’ mai mulți pleacă. Păi unde să se ducă? Eu am doi băieți care n-au unde să se ducă – unul a plecat în Anglia”, spune doamna, dar este întreruptă de domnul viceprimar care coboară dintr-o mașină în dreptul nostru și vine direct spre noi să se prezinte și să afle cine suntem. Apoi se oferă politicos să ne pună la dispoziţie toate datele și informațiile de care avem nevoie, ca să nu mai apară doar lucruri rele în presă; doar nu există pădure fără uscăciuni şi avem și noi cu ce ne lăuda.
Primarul Ion Aliman ne oferă o întrevedere de câteva minute care, spre bucuria lui, îi oferă ocazia de a rememora vremurile bune când era comandant pe navă de pasageri și făcea drumul România – Austria. 25 de ani l-a făcut și știe Viena ca-n palmă – Prater, Stephansdom, Schonbrun – îi zice prietenei mele austriece. Austria însă e o amintire frumoasă, pe când America e un vis nesperat pentru domnul primar care are două steaguri în birou – român și american. “Noi suntem pregătiți” – explică primarul steagul american.
Unitatea militară din Deveselu a fost construită în anii 1953 – 1955 de către trupele sovietice, aici funcționând trei unități – antiaeriană, de aviație și de artilerie. A fost închisă în 2002, iar în 2011 s-a luat hotărârea ca scutul anti-rachetă să fie montat în Deveselu. “Decizia s-a luat la București, iar locuitorii au primit-o cu mare entuziasm. Acuma, că mai sunt unu-doi cârcotași care nu vor dezvoltarea zonei…”, spune Ion Aliman, care susţine că beneficiile n-au întârziat să apară. În 2013, s-au alocat aproximativ 3 milioane de euro pentru proiecte de alimentare cu apă, pentru canalizare, stație de epurare și modernizarea drumurilor. “Nu se pot întâmpla decât lucruri bune care ne pot avantaja din punct de vedere al infrastructurii, al locurilor de muncă. Acuma știți și dumneavoastră că nimic nu e pe gratis pe lumea asta, iar apărarea se plătește foarte scump. Avem și noi militari prin teatrele de operațiuni prin lume, dar faptul că s-a montat scutul anti-rachetă în comuna Deveselu va fi un lucru de bun augur”, spune primarul satului cu tradiție militară, care încheie întrevederea într-o notă apăsătoare: “Având în vedere conjunctura internațională, sper să termine scutul cât mai repede”.
La școala din sat nu o găsim pe directoare, dar secretara este convinsă de domnul viceprimar, cu un compliment, să stea de vorbă cu noi, să ne spună cum construiesc americanii o grădiniță și ce frumoasă o să fie. Doamna secretară repetă, mai mult sau mai puțin, ce i se spune, adaugă cuvinte lăudăroase la adresa americanilor și mai zice și de entuziasmul copiilor, după care încheie cu o notă proprie: “eu nu sunt chiar așa… după americanii ăștia, îi fac pe copii să viseze cine știe ce”, dar este întreruptă de domnul viceprimar.
Ajungem și în cartierul Aviatorilor, un cartier complet separat de sat, care a fost construit de sovietici în anii 50 pentru piloți; acum locuiesc și italieni printre cei cinci piloți care au mai rămas la Deveselu, din cei 60 câți au fost. Cum treci de poartă, dai de clădirea abandonată a fostului magazin. Probabil iarna ar fi mai dezolant, dar copacii înfloriți și soarele blând de primăvară mai dreg peisajul. În mijlocul cartierului care, privit de sus, are forma unui avion, se află chiar un avion, un MIG 21 cu care au zburat piloții din armata română. E pus pe un piedestal și trezește nostalgii locuitorilor. Îi găsim acasă pe fostul colonel Octavian Marghescu, care ne povestește despre experiența lui din grupa de pregătire de doborâre a unei ținte reale în poligonul de la Astrahan, din Uniunea Sovietică. El locuiește din 83 în cartier. “Dintr-un regiment de frunte al aviației române s-a transformat într-un depozit de vechituri militare expirate și mi se pare normal să devină un punct strategic în defensiva noastră”, spune pilotul care își amintește cu plăcere de vremurile bune. Cât despre socializarea cu cei de peste ocean, îl întrebăm dacă s-a întâlnit cu americanii până acum. “Negativ”, spune pilotul care crede că “ei n-au treabă cu noi, noi n-avem treabă cu ei”.
La un alt bloc ne întâlnim și cu o soție de pilot care locuiește în cartier de 30 de ani. Mai în glumă, mai în serios ne spune că nu-i place să dea interviuri, dar nici să-l supere pe domnul viceprimar care a chemat-o. “Viața de soție de pilot este foarte stresantă, să stai acasă cu doi copii mici și să aștepți – or mai veni, n-or mai veni…”, spune femeia care are și amintiri frumoase de pe vremea când în cartier erau doar cadre militare și trăiau împreună ca o familie. “Ne distram de parcă ar fi fost ultima zi de liniște, dar, până la urmă a fost bine, copiii au crescut mari”, mai spune soția de pilot. “Eu am o părere foarte bună despre scutul anti-rachetă, am înțeles necesitatea acestui scut, nu ne este frică și chiar sunt mândră”, adaugă femeia.
În sat e deja vremea de adus vacile acasă. O bătrână stă pe băncuța din fața casei și intră în vorbă cu noi. Ea nu e chiar încântată de venirea americanilor, că și așa nu-i angajează pe tinerii din sat, că trebuie să aibă măcar liceu, iar de beneficiile rapide nici atât. “Da, e bună canalizarea pentru ăștia tineri, eu din ce să plătesc?“, spune bătrâna.
Cum în sat n-am găsit niciun american, am plecat în Caracal să-i căutăm. Nu dăm de ei nici aici, dar îl găsim pe proprietarul hotelului unde stau americanii când vin în Oltenia. Un hotel micuț, central, într-o clădire veche, reabilitată chiar de manager, într-un stil al hotelurilor de pe Valea Prahovei. Ne invită înăuntru și ne povestește despre relația lui cu americanii care au început să se cazeze în hotelul lui încă din 2012. A avut hotelul plin de americani, printre care și amirali și generali. “Nemții, italienii sunt mai pretențioși, dar ei sunt mai ca noi, mai cu un șpriț, poate s-au adaptat…”, spune managerul care e în tratative să închiriere hotelul americanilor pe 30 de luni. Se pare că vin tot mai mulți şi chiar cu o seară în urmă s-a întâlnit cu unul dintre ei la “market”. Patronul spune că venirea americanilor e bună, evident pentru el, dar și pentru oraș. Mai crește piața imobiliară, cel puțin. Dar despre NATO nu mai e așa sigur că e un lucru bun. “Pentru oamenii care nu gândesc profund, NATO e bun, dar eu gândesc profund…”, spune managerul.
În Piața Civică, unde se aude Smiley la boxele amplasate de Primărie, oamenii au ieșit cu copiii să se joace printre betoane. Doi tineri bugetari sunt complet neimpresionați de scutul anti-rachetă, despre care spun că nu le aduce nimic, în afară de poate niște notorietate.
Florin, ospătar la un restaurant din centru, nu știe ce să spună de scutul anti-rachetă, dacă e bun sau rău. “E bine, dar ni-i punem în cap pe ruși“, spune el, care ne povestește că atunci când au venit americanii au crescut prețurile la apartamente. “Cum să dai atâta pe un apartament, doar nu suntem Slatina”, încearcă el o glumă locală. Florin zice că vin americani pe la restaurant și că se înțelege cu ei în engleză. Nici nu s-ar opune să schimbe meniul pentru ei, dacă vor. Dar la prea multă socializare nu se așteaptă: “Ei stau acolo la ei”.
La o scară de bloc, trei bătrâni stau la vorbă pe băncuță. “Fac jucării pentru copii, dar îl necăjesc pe Putin”, spune unul dintre ei despre americanii de la Deveselu. “Suntem în NATO, suntem de-ai lor”, îi răspunde altul.
Fotografii de Mihai Stoica