Câteva lucruri pe care le-am învăţat mutându-mă la ţară

23

La începutul verii trecute, după 12 ani de Bucureşti, m-am mutat la ţară, undeva la vreo 25 de kilometri de Bucureşti. În primă instanţă, schimbarea asta părea să fie exclusiv benefică şi lipsită de dificultăţi, atâta vreme cât entuziasmul descoperirilor părea să fie o resursă nelimitată. Am sărbătorit intens plecarea din oraş, cu muncă, plimbări prin natură şi printre munţi de gunoi, am învăţat extrem de multe lucruri şi, una peste alta, m-am responsabilizat într-un fel pe care oraşul mai greu ţi-l oferă, întreţinându-te în postura de copil mare, care primeşte lucrurile de-a gata.

 

DSCN0876

 

Treptat însă, fiind un om sociabil şi obişnuit cu viaţa dinamică, am înţeles pe propria piele ce înseamnă să locuieşti într-o aşezare unde nu se întâmplă nimic; nimic, în afară de bâlciul anual, care să sudeze comunitatea în jurul vreunui eveniment social, cultural sau civic. Mutarea la ţară e mult mai mult decât o schimbare de decor — îţi schimbă rutinele şi reflexele, te pune în postura să-ţi (re)descoperi abilităţi şi neajunsuri, îţi pune la încercare prejudecăţile şi, în cele din urmă, te transformă într-o “struţocămilă” de oraş adaptată la viaţa satului. Am sintetizat intervalul ăsta bogat în experienţe în câteva poveşti, cam lungi, e drept, în care sper să găsiţi motive fie să faceţi pasul decisiv şi să lăsaţi asfaltul pe verdeaţă, fie să vă întoarceţi cu mai multă pasiune spre oraşul pe care cu toţi iubim să-l urâm.

 

Cum am devenit propriul fast-food

 

DSCN8287

 

În comuna unde locuiesc, singura șaormerie a dat faliment acum vreo lună, după o lungă agonie în care ghiuleaua de carne unsuroasă s-a învârtit în gol, fără s-atragă vreun client. Au mai rămas două patiserii cu covridogi contrafăcuți, dintre care la una lucrează, rătăcit cine știe cum, un sud-american, și restaurantul Saga (La Bădărău). Singurul fast-food, o încăpere minusculă cu mâncăruri obosite și smiley face-uri care te-mbie la șnițele și piure, s-a deschis recent, iar în cea mai mare parte a zilei e pustiu.

Nu există cofetărie, iar singurele prăjituri se pot cumpăra de la magazinul Godac, vizazi de vitrina unde dormitează mereu congelată jumătate de cap de porc, protejată de cupola de sticlă pe care stă un porcușor roz de pluș. Pungile magazinului au drept logo tot un porcușor jovial, care-ți zâmbește ca un șmecher mândru de treaba făcută, de parcă ar vrea să-ți dea impresia că e de datoria lui să fie mâncat, că doar așa şi-ar atinge misiunea. Vizavi de capul de porc cu gene înghețate, sunt singurele prăjituri, între care tronează niște dreptunghiuri cremoase, solide, ca niște bucăți de BCA dulce, pe care stă scris ”D.D.”, cu litere caligrafiate, caramelii. E prăjitura dedicată lui Dan Diaconescu și costă 5,5 lei.

Mai trebuie spus că aici nu există magazine non-stop. Cel mai insomniac butic închide la miezul nopții, iar după aia nu mai poți găsi decât cu greu o bodegă de unde o fată somnoroasă, care mai picotește în spatele tejghelei, îți poate da bere sau țigări. În rest, noaptea rămâne noapte, așa cum se întindea ea înainte ca orașele să facă tot posibilul ca să ne țină treji: nu se muncește, nici măcar nu se petrece, nu se electrizează străzile în străluciri de plasme și neoane, iar în afară de Mega Image, nicio firmă nu luminează. Cifra de afaceri a economiei nocturne tinde aici spre zero. La mine pe stradă, singurul hot spot luminat și noaptea e biserica, un fel de mare navă extraterestră gata să se ridice la miezul nopții, când în jur totul e ascuns în beznă.

Dacă vrei să mergi la piață, trebuie să aștepți ziua de duminică. În fiecare săptămână, într-o curte ca vai de ea se adună sute de țărani de prin satele apropiate, înșirându-și fiecare, după algorimti cine știe când calculați, ceea ce dau la schimb. Lapte, ouă, capete de vițel, ouă de prepeliță, prepelițe vii, iepurași pufoși în cuști de sârmă, otravă de șoareci, fețe de pernă, scânduri, legume proaspete și mormane de fructe, miere și țuică, cazane de țuică și saltele de pat. Imediat la intrare, micul dejun sfârâie de pe la 6 dimineața, cu mititei și cârnați, alternați nu de guri de cafea, ci de gâturi de țuică ori vin, care ”topesc” grăsimile. Vara, la celălalt capăt se opresc căruțași, familii de țigani care trăiesc mereu pe drum, sub coviltire – îi vezi mereu pe bărbații cu bicele-n mână cum pleznesc încet calul, să tragă mai departe patul în care încă mai dorm nevasta și copiii. Toamna, se stabilește aici pentru o săptămână bâlciul, iar băieții se adună toţi la mingea de box, tinerii se mai suie timid în roțile senzațiilor tari, iar grătarele sfârâie sub atenta supraveghere a polițiștilor detașați masiv la epicentrul distracției.

Într-un astfel de context, devii, vrei, nu vrei, propriul bucătar. Nu ai de ales, indiferent cât de tare te-ar bântui pofta dresată în viața de oraș, care dă comenzi la pizzerii, te trimite la shaormeria din colț ori printre rafturile de supermarket non-stop, unde vânzătorii își schimbă ritmurile circadiene pentru ca noi să ne putem aproviziona oricând, oricunde. Obligatoriu organizat, mereu cu resurse calculate din vreme, am tot încercat, învârtindu-mă prin bucătărie, să simulez varietatea urbană, ba jucându-mă de-a fast food-ul, cu burgeri improvizați și pizze coapte în cuptor, ba tatonând departamentul ”ca la mama acasă” ori o improvizând o clasică rețetă chinezească românească.  Vara e simplu, doar grădina e plină de legume şi fructe care ajung direct în farfurie, însă iarna la ţară trebuie pregătită din timp, pentru că rafturile nu sunt pline de pepeni egipteni, brocoli olandezi sau ananaşi iordanieni, care să întreţină iluzia unui unic anotimp al abundenţei. Aşa am învăţat să fac gemuri, dulceţuri, compoturi, murături şi zacuscă, cu telefoane la mame atotgătitoare şi Google deschis în apropierea cratiţei.

 

Plictiseala e o invenţie a lumii unde primeşti totul de-a gata

 

CAM00740

 

Aţi trecut, probabil, de multe ori prin sate şi aţi  văzut oamenii strânşi la porţi, în special femei care-şi fac bine treaba de „presă” locală sau oameni care privesc pur şi simplu maşinile în trecere sau îi „scanează” pe ceilalţi. Pentru mulţi dintre ei, orice element nou, o maşină pe care n-au mai văzut-o sau o figură nouă, sunt ştiri. Şi asta pentru că la ţară, ritmul întâmplărilor şi al propagării noutăţii e foarte lent; la prima vedere, nu se întâmplă chiar nimic. Doar dacă te aşezi o vreme într-un astfel de loc, afli că un tânăr corporatist născut în sat s-a sinucis din cauza soţiei infidele, că s-au început lucrările de canalizare ori că vecinul a prins în sfârşit dihorul care-i devora porumbeii. Dar dacă nu eşti racordat la reţeaua de poveşti ale comunităţii, ai impresia, cum mi s-a întâmplat de multe ori, plimbându-mă pe străzi, că dacă în lume s-ar petrece lucruri măreţe sau catastrofe, s-ar putea să nu aflu niciodată de ele de aici. În vremea protestelor din toamnă, când făceam naveta spre Piaţa Universităţii, acasă mă întâmpina mereu aceeaşi linişte, aceiaşi oameni care-şi văd de treabă, indiferent cât s-ar da peste cap societatea civilă a oraşelor, indiferent ce s-ar fi întâmplat în Siria. În ultima vreme, doar telenovelele Biancăi Drăguşanu mai tulbură liniştea, astfel încât, când se întâlnesc la magazinul din colţ, unde vânzătoarele privesc hipnotic reluările cu Bianca pe ecranul TV, toată lumea o înjură revoltată şi-i comentează apariţiile de prost-gust.

Pentru cineva ca mine, obişnuit cu viaţă socială intensă, mutarea la ţară a presupus o adaptare mai grea. Singurul eveniment cultural consemnat în istoria recentă a comunei e un campionat de skandenberg rătăcit, iar singurul loc unde se adună tinerii din zonă e un club de bowling, dintr-un bar ticsit de plasme şi păcănele. Clubul ăsta e, de altfel, singurul unde vin şi fete – în rest, barurile din zonă sunt spaţii dedicat bărbăteşti. Deşi zilnic centrul e plin de tineri, care vin la şcoală şi la liceu, nu există vreun loc unde să poată avea vreun tip de activitate, în afară de parcul unde, vara, se adună pe bănci grupuri tăcute, care comunică printr-o muzică a spartului de seminţe. Primul semn al faptului nu eşti de-al locului e tocmai abaterea de la obiceiul ăsta, în urma căruia rămân mereu covoare de coji, pungi şi doze de suc goale, de parcă toţi acei care le consumau tocmai au fost supţi de vreo ventuză extraterestră. Tot vara, când cel mai frumos lucru e să te urci pe bicicletă şi să mergi la întâmplare, îi poţi găsi pe tineri la scăldat în Argeş, printre excavatoarele care muşcă fără oprire din fundul râului, lăsând să le curgă bale de mâl şi pietriş. Însă nici aici, în căldura stinsă cu apă rece, în care nu mai trăieşte însă niciun peşte, nu ajunge vreo femeie, atâta vreme cât şi scalda e o joacă a bărbaţilor. Cum munca fizică nu mai e tentantă pentru mulţi din generaţiile tinere născute şi crescute la ţară, iar dacă aţi fost vreodată la sapă la porumb, vă puteţi da seama de ce, în centru, lângă Mega Image, a răsărit acum ceva vreme un alt simbol al urbanizării: sala de forţă. Acolo, prin geamurile care reproduc la scară mică lifestyle-ul occidental încastrat în blocuri de sticlă, îi vezi seara pe bărbaţii tineri din zonă, care trag zelos de fiare şi pedalează la biciclete ergonomice, aleargă pe bandă şi se privesc unii pe alţii, pipăindu-şi muşchii. Cei mai mulţi dintre ei au extirpat din viaţa cotidiană munca în gospodărie, în favoarea altor aspiraţii, aşa că îşi concentrează energia în fiecare nouă finisare a pectoralilor; de altfel, dacă-i vezi pe stradă, ai avea impresia că bărbaţii zonei descind cu toţii din familia gladiatorilor.

La ţară, nu te mai vizitează la fel de des prietenii şi nici nu-ţi poţi face prea uşor prieteni noi, deşi toată lumea e prietenoasă. Iarna, în special, când timpul se dilată între pereţii încălziţi, e sezonul introspecţiei şi al auto-disciplinării, în care ai şansa să-ţi regăseşti în tihnă o mulţime de plăceri, să citeşti, să te joci, să discuţi, sau să descoperi că poţi face o mulţime de alte lucruri. Poţi chiar să-ţi faci propriul karaoke fără să-ţi bată vecinii în calorifer sau poţi să te apuci de scris poveşti pentru copii. Ai parte însă şi de momente în care apare nostalgia pentru pulsul oraşului, pentru plimbări noaptea pe străzile luminate, unde poţi deschide multe uşi, pentru zarva a sute de oameni care vorbesc în acelaşi timp, în vreo sală sau galerie, pentru diversitatea accesibilă oricând. În felul ăsta, am învăţat cum ne modelează oraşul, în ce fel ne eliberează şi în ce fel ne condiţionează, ce dă la schimb liniştea şi ce ia. În felul ăsta, am început să-mi descopăr resurse de care nu ştiam, să mă bucur mai mult de prieteni şi întâmplări, să înţeleg că, atunci când plictiseala îşi face simţită apariţia, e doar un semn al slăbiciunii pe care ţi-o imprimă viaţa într-un loc unde aproape totul, de la hrană, la distracţie, vine de-a gata. Încet-încet, am început să prind din zbor felul în care anotimpurile îţi segmentează timpul şi activităţile într-un mod cu totul diferit decât în inima oraşului. Acum însă, cum nu e tocmai simplu să-ţi duci viaţa într-un loc unde nu ai prieteni, ci doar cunoştinţe, nu mai visăm decât să testăm terenul şi să deschidem grădina din spatele curţii pentru oamenii locului: să ne jucăm de-a cinemaul în aer liber şi de-a „Bolintin’s Got Talent,” invitându-i pe vecini să facă un jam session la peturi, găleţi, fiare şi alte obiecte numai bune de scos ritmul din oameni.

 

La sapă, nu la sală

 

DSCN8222

 

Dacă înainte să mă mut la ţară, de fiecare dată când mergeam prin pieţe, aveam tendinţa cârcotaşă de a crede că preţurile sunt prea mari, acum, de fiecare dată când mai văd vreun orăşean care se tocmeşte pentru 1 leu cu ţăranii, simt un fel de revoltă. După ce am îngrijit o parcelă de pământ modestă, de la săpat şi plivit, până la plantat şi întreţinut, după ce am declarat război buruienilor şi am învăţat cum se face compostul, am înţeles că, din confortul oraşelor, preţul acestei munci este de cele mai multe ori prost evaluat. După ce mânuieşti cazmaua şi grebla, furca ori sapa, muşchii îţi vibrează mai ceva ca la aerobic, iar durerile de spate nu sunt un mit. Iar dacă în ceea ce mă priveşte, subzistenţa nu depinde de lucrul în grădină, însă în cazul multor ţărani din zonă, ecuaţia arată diferit: de dimineaţa până seara, robotesc prin curţi şi pe câmpuri, cu o energie de care prea puţini orăşeni mai dau dovadă. Doar jucând rolul lor pentru o vreme, îţi poţi aminti ce înseamnă munca fizică şi resorturile ei, atâta timp cât, pentru mulţi din oamenii oraşelor, efortuil fizic este strict asociat cu sportul.

Când stai aplecat deasupra straturilor, focalizând bulgării de pământ cu universurile lor microscopice, mai ales dacă soarele te loveşte puternic, munca de felul ăsta are toate şansele să devină un fel de meditaţie activă. Mintea se goleşte de spam-ul care nu-i dădea pace, concentrându-se strict asupra lumii concrete care i se deschide înaintea ochilor, iar la final, când buruienilor sunt smulse sau răsadurile plantate, când brazdele arată bine şi în ele citeşti şansa recoltei, recompensa vine de la sine. De când m-am mutat la ţară, nu mai am probleme cu somnul, stările depresive s-au rărit semnificativ (cu excepţia iernii, când lipseşte activitatea afară), energia vitală s-a regenerat la rândul ei simţitor, iar forma fizică a avut parte de un upgrade, atâta vreme cât mişcarea s-a integrat perfect firesc în activităţile de zi cu zi, fără să mai necesite timpi speciali. Aşa am început să înţeleg mai direct ce voia să spună Desmond Morris, care face o paralelă între oamenii oraşelor şi animalele de la zoo; că, pe măsură ce te reapropii de ritmul naturii, care necesită un anume fel de activitate fizică şi o altfel de conexiune cu mediul, începi să-ţi pierzi din stresul unui animal în cuşcă şi să nu mai cauţi frenetic remedii pentru plictisul internalizat.

În afară însă de versiunea boemă a vieţii la ţară, oamenii locului n-o duc deloc uşor, atâta vreme cât locurile de muncă sunt extrem de puţine, iar cei mai mulţi, în special tinerii, fac zilnic naveta la Bucureşti, unde-şi câştigă pâinea. Când mergi cu microbuzul, le auzi poveştile despre munca pe şantier, în raioanele hipermarketurilor de la periferia oraşului, despre viaţa în bucătăria restaurantelor unde se opresc TIR-iştii sau istoriile despre anii petrecuţi în străinătate. De altfel, dacă te plimbi pe străzile Bolintinului, cele mai multe case sunt înalte şi ţanţoşe, termopanizate şi înconjurate de garduri cu plexiglas, au în faţă peluze unde tronează lampioane solare şi berze de plastic, iar pe frontoane mai tronează păuni şi cerbi heraldici. Multe dintre ele sunt ridicate cu banii trimişi de cei plecaţi la muncă-n alte ţări, iar luxul lor ascunde preţul plătit prin înstrăinare. Vecinul meu  şi soţia lui, amândoi romi, muncesc de ani buni în Spania, la cules de măsline – nu e o treabă uşoară, iar femeia a pierdut până acum câteva sarcini, din cauza efortului depus. Cu toate astea, îi motivează faptul că banii strânşi îi vor ajuta să-şi ridice, în cele din urmă, casa mult visată, aflată acum doar pe hârtie: la început au cumpărat o parte din teren, apoi şi-au înălţat o locuinţă provizorie, şi-au cumpărat materiale pentru casa definitivă şi tot aşa. Le place în Spania, mai ales când merg să facă baie la Ocean, în cele câteva zile libere, însă toată munca lor are sens doar în contul vieţii viitoare, pe care şi-o proiectează numai acasă, între rude şi prieteni.

 

Pe drum: În microbuz nu se pot face revoluţii

 

DSCN8230

 

Când ne-am mutat la ţară, nici eu, nici prietenul meu nu aveam carnet de conducere, aşa că am făcut o vreme naveta – o experienţă despre care s-ar putea scrie romane-fluviu şi regiza seriale întregi, cu drame, suspans şi scene comice cât cuprinde. Ţin să precizez că postura de navetistă nu mi-era străină: am făcut grădiniţa la ţară, unde mergeam zilnic cu mama, îmbarcate în autobuzul pârâit, am bătut drumul Bucureşti-Olteniţa de sute de ori cu ia-mă nene, autobuze şi microbuze, dar niciodată cu trenul, care era odată legendar pentru mizerie şi viteză redusă, ajungând chiar la ştiri în urma unui control, la care fusese depistat un singur plătitor de bilet. În fine, naveta de la Bucureşti la ţară seamănă nespus de mult cu naveta spre oricare alt satelit din jurul capitalei: piaţa e acaparată de câteva firme de transport, care de cele mai multe ori îi tratează pe călători ca pe sacii de cartofi. Maşinile sunt încărcate peste capacitatea lor, oamenii stau lipiţi unii de alţii, claie peste grămadă, sufocându-se vara şi aburind colectiv geamurile pe timpul iernii. Teoretic, şoferii nu au voie să ia călători în picioare, însă n-am prins pe cineva să respecte regula asta decât atunci când erau controale severe ale poliţiei anunţate pe traseu; în astfel de cazuri, oamenii merg fiecare pe scaunul lui sau sunt rugaţi să se prefacă aşezaţi, ca să treacă pericolul.

În primă instanţă, după multe drumuri în care abia reuşeam să respir, am încercat să trezesc spiritul critic al comunităţii stabilite temporar în maşină. Într-o seară, după ce şoferul a încărcat microbuzul până la refuz, a pornit cu uşa deschisă, iar un copil a fost cât pe-aci să cadă din mers. „Opreşte, domnule, nu vezi că zboară pasagerii?” îi spun, doar ca el să-mi explice că vina e a călătorilor, care nu s-au mişcat destul de repede, în condiţiile în care poliţia poate apărea dintr-o clipă-n alta. Încerc să-l lămuresc că responsabilitatea e a lui, însă n-apuc să termin vreun argument, pentru că ceilalţi călători au sărit într-un cor uniform: „Dacă nu-ţi convine, ia-ţi maşină mică! După ce că domnu’ şofer e bun şi ne ia pe toţi, mai faci gură?”. Scenariul ăsta s-a repetat în mai multe rânduri, inclusiv într-o noapte când un bărbat a alunecat din maşină, tot din mers, fiind prins în ultima clipă de ceilalţi, pentru ca la final, tribunalul improvizat al pasagerilor să-l declare tot pe el vinovat de neglijenţă.

Mi-a luat ceva să-mi dau seama că, în condiţiile în care sistemul de transport e atât de prost gândit (deşi nu cred că şi-a bătut cineva capul cu gândirea), negocierea directă dintre oameni, şoferii atotputernici sclavagiţi de patroni zgârciţi şi poliţie e singura formă de compensare. Revoluţiile nu-şi au loc în mediile astea dense ca o pâslă, în care oamenii trataţi ca nişte saci de cartofi nu doar că nu-şi pun problema drepturilor de consumatori, ba chiar devin avocaţii celor care-i încarcă în maşini ca atare. Mi-a fost greu să accept genul ăsta de solidaritate, pe care n-am reuşit s-o tulbur, dar am depăşit problema devenind un copilot de încredere după ce prietenul meu a devenit şofer.

Străzile de la ţară le-am bătut însă cu tot ce-am avut la dispoziţie: cu piciorul, cu bicicleta, cu trotineta, cu maşina şi, cel mai plăcut dintre toate, cu căruţa. Nimic nu se compară cu dimineaţa la ţară, când te aşezi în şaua bicicletei şi porneşti pe drum, unde moşuleţii pedalează relaxaţi, iar femeile, indiferent de vârstă, pun în mişcare bicicletele încărcate cu plase, salutându-te de sub basmale şi făcându-ţi cu mâna ivită din capoatele de casă ori din halatele de baie, purtate pe stradă. Bicicletele nu se opresc niciodată, nici măcar pe ger, când siluetele înhăimurate dau din greu la pedale, pentru că aici utilitatea acestui mijloc de transport e înţeleasă pe deplin. Cel mai bine am cunoscut străzile şi oamenii lor însă din căruţa condusă de nea Ghiţă şi trasă de iapa Mugurina, care mergea la pas plescăind, în timp ce nea Ghiţă îi saluta pe toţi care-i ieşeau în cale, spunându-ne în câteva cuvinte povestea lor: „Asta era jmecheră mare pe vremea lu’ împuşcatu’,” “Ăsta a fost omu’ dracu’, d-asta a ajuns în scaun cu rotile,” “Ăsta-i băiat bun, da’ stă pe banii lu’ mă-sa şi se-ngraşă.” Cu aceeaşi căruţă, nea Ghiţă îşi întreţine familia, ajutându-i pe oameni la cărat şi ducând periodic peturi la reciclat.

Una peste alta, primele anotimpuri petrecute la ţară au adus cu ele provocări şi semnele adaptării, pe care le-am primit cu deschidere şi curiozitatea de a afla cu adevărat din ele cum sunt, ce-mi doresc, ce-mi lipseşte şi ce-mi prisoseşte. Nu m-aş întoarce deocamdată pentru nimic în lume la oraş, dar aş începe cu toate forţele o campanie pentru a convinge oameni tineri să migreze încet spre astfel de comunităţi, unde, împreună cu tinerii de la ţară, să poată schimba pe alocuri clişeul întemeiat cum că la ţară nu se întâmplă nimic pentru aceşti oameni.

 


Puteţi citi şi:

Downshifting. După doi ani

Downshifting. Anul 2

Downshifting. După 365 de zile


23 de comentarii

  1. iti multumesc pentru ce ai scris,ce ai trait, pentru exemplu !
    adevarul este ca tinerii de la tara sunt cam orbiti de viitorul orasenesc care secere din cale rurarul,si saracii nu fac nici una nici alta se impart cum pot..si rezulta o comunitate rurala obosita dupa ore de job satanist si batranei muncitori individual si barfitori comunitar :))

    infine,o primavara placuta !

    • Captain Planet on

      Multumesc tare mult pentru ganduri, o primavara placuta si dvs.! Va tin la curent, sper ca intr-o buna zi sa-i pot cunoaste intr-adevar pe oamenii mai tineri din zona s, impreuna, sa putem face si alte lucruri in afara de muschi si spart seminte. Toate bune!

    • Captain Planet on

      Nu ma supar, George, doar ca, pana si pentru mine, care am crescut si trait 18 ani intr-un mic oras (Oltenita), Bolintin e departe de ideea de oras. In fine, poate ca e cu numele si cu Mega Image, dar in realitate, ma simt ca la tara. Multumesc pentru ganduri, toate bune!

        • Haaaa! Stiam eu ca e Bolintin Vale. Da, e oras 😀 Eu m-am mutat in Ogrezeni acum 10 ani (impreuna cu ai mei, intre timp a trebuit sa revin in oras).

          Ogrezeniul e putin mai hardcore, pentru ca e comuna, are un singur bloc de 2 etaje si o scara si o farmacie cu 4-5 chestii. Si nu are gaze. Toti au sobe. Cei mai rasariti au centrale pe lemne (plus sobe). Iti dai seama cum stau oropsitii din acel bloc.

          Odata, cand eram pe microbuz, i-am zis soferului ca n-are cum sa fie oras, cu 5-6 blocuri, cate au ei. Si s-a uitat urat la mine si a zis “13!”.

          Targul de Sf. Dumitru e magic. Uneori, daca prinzi momentul bun, vezi cum le mai cad mobile alora care se dau in “ciocan”. Bine, nu stiu daca mai e asta valabil acum, in era smart-urilor.

          Oricum, e o zona frumoasa, e o schimbare frumoasa si te sustin. Si eu imi doresc sa ma mut inapoi undeva la tara. Mai ales ca adolescenta mi-a fost o mostra de liniste bineprimita.

  2. Foarte frumos scris. Felicitari! Si eu m-am mutat din Bucuresti, acum 3 ani. Daca nu ar trebui sa merg la serviciu in fiecare zi, m-as muta departe, intr-un sat uitat de lume… Ceea ce le spun prietenilor mei, chiar si acum, este ca nu mi-am dat seama cat zgomot este in oras pana nu m-am mutat si am “auzit”… linistea 🙂 Pentru mine, cel mai placut este sa imi beau cafeaua dimineata, afara (chiar daca e frig). Sotul meu este foarte mandru de rosiile pe care le ingrijeste ca pe niste copilasi toata vara si de pomisorii pe care i-am plantat in curte… curte mica, ca langa Bucuresti… dar este peticul nostru de iarba 🙂

  3. Am o mare admiratie, Andra, pentru faptul ca ai reusit sa faci pasul asta si nu oricum ci acum, cand a devenit mult mai complicat. Imi aduc aminte cum de-a lungul anilor 2000 majoritatea tinerilor activi asta voiau sa realizeze: corporatistii si cei cu meserii liberale voiau undeva la marginea Bucurestilor, de unde sa vina cu masina zilnic pentru job-ul fulltime, iar cei cu meserii intelectuale voiau undeva mai departe si mai “autentic”, de unde sa fie viabili din pdv economic ca freelanceri. Apoi a venit criza si toate agentiile, firmele etc. exact asta au taiat – activitatea “pe proiect”, cu freelanceri. In ce ma priveste, visam sa cumpar pamant la Horezu si sa initiez “pe fonduri” o mica pensiune pe care sa bazez o mica retea de turism cultural cu specific (post-)bizantin in Valcea. Ideea presupun ca e inca viabila – pamantul probabil ca ramane relativ accesibil si acum, creditele insa ma astept sa fie mult mai greu de obtinut. Pana la urma eu am plecat undeva unde experienta urbana a devenit extrem de pozitiva; cu exceptia catorva artisti plastici care chiar aveau nevoie de spatiu, restul cunostintelor la care ma refeream la inceput continua si acum sa traisca la bloc in Bucuresti sau, eventual, intr-un bloc nou intr-un proiect imobiliar suburban.

    Frumos descrise ritmurile vietii la tara. Crescut la tara fiind, o anumita nostalgie pentru ele o sa-mi ramana pe veci, si nu e exclus ca odata ajuns la varsta a doua sa-mi schimb prioritatile.

  4. Este interesant cum oamenii de la tara nu scriu mesaje pe diferite retele de socializare si inca exista cu drame si bucurii (probabil sunt prea ocupati cu fericirea). Eu am avut bucuria (putin spus)de a-mi trai o parte din copilarie la tara (sunt din Sibiu – cautati pe google :)). Fericirea acelor ani este o parte din mine si tot ce imi doresc este acel ritm binecuvantat de a face lucrurile la timpul lor. Sper sa am puterea si sa dau dovada de perseverenta pentru a-mi atinge scopul, unul nobil: vreau sa traiesc din nou (7 din 7)!

    Cu stima,

  5. Felicitari pentru curaj 🙂
    Satul romanesc are nevoie de oameni cu viziune care sa il indrepte in directia corecta, oameni care au trait si experimentat stilul de viata vestic si au inteles ca acesta este total viciat.
    Satul trebuie reasezat ca o comunitatea autonoma si sustenabila, o comunitate care sa nu mai depinda foarte mult de oras (locuri de munca).
    Succes!

  6. M-am mutat la tara(dar la tara pe bune,la sat) linga Branesti acum 6 ani. A fost visul nostru, al sotului meu si al meu sa fugim de mizeria de oras, sa ne crestem ciinii in curtea noastra, sa ne vedem copilul cum invata sa mearga si cum cade in iarba, nu pe betoane, el sa-si ude iarba din curte cu furtunul(i-a mai trecut entuziasmul cind si-a dat seama ce inseamna sa uzi cu furtunul 1200 mp, dar asa-s orasenii astia 🙂 ), eu sa-mi pun capsuni si rosii in gradina si sa mincam vara din fructele si legumele mele. Ne-am implinit visul si am fost fericiti pina acum un an jumate cind sotul meu s-a imbolnavit si s-a stins cum se aprinde si se stinge de repede un foc de paie. Am ramas eu si fiul nostru de cinci ani si jumatate sa continuam sa ne traim visul. Desi nu mai sintem, fizic, intregi, in fiecare zi punem umarul la cladit pe mai departe visul. Caci, pina la urma, cu totii sintem o suma de vise, de noi si numai de noi depinde implinirea lor. Ca final, vreau sa-mi vind afacerea din Bucuresti si sa ma apuc de gradinarit ecologic in mod serios. In ciuda nenorocirii prin care am trecut, eu si fiul meu ne bucuram sa ne traim viata la tara cu, desigur, toate inlesnirile vietii de oras. Pina n-o veni vremea de studii mai inalte, nici ca ne vom mai intoarce in oras…

  7. Salutare.
    Am citit cu mare atentie si admiratie tot ce ai scris in articol si comentariile pe baza lui. Eu locuiesc in Bucuresti de 10 ani si vreau sa ma mut la tara, am o oferta de servici acolo bunicel, dar ideea ca nu ai ce face, unde sa te plimbi si asa mai departe ma face sa aleg capitala cu toate relele. Dar cele scrise aici imi dau un impuls sa aleg VIATA.
    MULTUMESC TUTUROR.

  8. Inainte comunitatea satului se coagula in jurul bisericii. Care la tine in text lipseste cu desavarsire. E posibil sa fie asa si in realitate. Satul e clar ca nu mai ce-a fost.

  9. Foarte frumos povestit. Din ce vad asa rapid pe google street view, Bolintin Vale nu e chiar sat uitat de lume, sunt ceva magazine si e relativ aproape de Bucuresti. Un downshifting pe bune ar fi intr-un sat putin mai departe de orase. Cred a atunci s-ar schimba placa.

  10. Oricine isi poate da seama ca ai un anumit talent de a scrie dar zic sa o lasi mai moale cu ‘talentul’, Bolintin Vale arata mult prea bine, din povestea ta zici ca esti in nush’ ce sat uitat de lume iar tu, un Bucurestean te-ai adaptat si simti cu adevarat pulsul vietii grele dar frumoase de la tara. Liniste-te si pune in lumina tot adevarul, spune oamenilor tot adevarul despre localitate. Sa fii sanatos !

  11. Bolintinul, la prima vedere, pare rupt dintr-o comedie tragica, totusi e departe de a fi primitiv sau necivilizat. Si eu locuiesc uneori acolo fiind atras de natura si autenticitatea oamenilor simpli. Anul asta am descoperit cateva lucruri interesante aici, de ex. un vast teren de fotbal bine intretinut, unde oricine poate alerga, chiar si descult. Are iarba bine intretinuta. Nu am unde sa fac asta in Bucuresti. Au un cerc de istorie unde pasionatii merg si isi povestesc, intr-un ton colocvial, tot felul de chestii interesante, legate de aceasta zona. Au o revista proprie, culturala, nu can-can, Sud se numeste. Internetul este de mare viteza si sunt chiar mai multe firme rivale. Poti sa iti comanzi si pizza acasa, nu-i rau.

    • Captain Planet on

      Ciprian, îţi mulţumesc tare mult pentru mesaj – sunt veşti grozave :). Terenul de fotbal l-am testat, la fel şi toate drumurile, pădurile şi satele din apropiere, unde mergem foarte des în mici explorări de oameni şi natură. Însă, din păcate, Bolintinul e absolut abandonat şi distrus sub o administraţie execrabilă. Nu ştiu dacă eşti la curent cu realmente tragicele lucrări de canalizare, care au desfigurat locul ăsta în ultimii 2 ani – aş putea scrie un tratat despre asta şi despre cum afectează viaţa de zi cu zi a locuitorilor. De asemenea, Bolintinul e înconjurat de munţi de gunoaie absolut odioşi nimeni nu ia măsuri, iar singurul târg săptămânal din zonă e complet părăginit, astfel încât, pe ploaie, oamenii de acolo înoată în noroi. Etc. Etc. Sunt multe de făcut, însă fără susţinerea unui primar gospodar, e imposibil. M-aş bucura mult dacă mi-ai putea da un contact al cercului de povestitori de care spui, mi-ar face mare plăcere să-i întâlnesc. De asemenea, voi căuta şi revista de care vorbeşti – până acum, eşti singurul om care mi-a pomenit de ea. Toate bune şi poate ne vedem la Bolintin! 🙂

Leave A Reply