Casele vieţilor noastre

0

Pentru cei mai mulţi dintre noi, “acasă” a însemnat, de-a lungul timpului, multe locuri: case părinteşti, cămine studenţeşti, garsoniere închiriate, apartamente cumpărate, case împărţite cu prieteni, cuiburi ale intimităţii sau squat-uri.

 

18

 

Pentru câteva luni sau pentru câteva decenii, toate aceste spaţii s-au lăsat impregnate cu poveştile, cu obiceiurile şi ritmurile noastre: ne-au aşteptat când veneam rupţi de oboseală, ne-au ascultat tăcute avalanşele de râs şi răcnetele de furie, s-au îmbibat cu mirosul mâncărurilor preferate şi au răsunat în acordurile muzicilor care ne-au obsedat.

Pornind de la Casele vieţilor noastre, o antologie recent publicată de Editura Humanitas, vă invităm să scormoniţi prin memorie şi să vă faceţi hărţile propriilor case în care aţi locuit de-a lungul anilor.

Volumul apărut la Humanitas aduce laolaltă istorii ale caselor care au devenit “acasă” pentru Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu şi Victor Ieronim Stoichiţă. În cele ce urmează, vă invităm să citiţi textul semnat de celebra traducătoare Antoaneta Ralian (foto sus), care, ajunsă la 90 de ani, se întoarce pe calea memoriei în casa copilăriei.

 

Casele prin care m-am perindat

de Antoaneta Ralian

Roman era un orăşel vechi moldovenesc şi patriarhal. Cel puţin aşa îl văd acum. Am spus mereu că memoria e un cosmetician iscusit, care îmbracă într-o aură idilică cele mai banale aspecte. Era un orăşel impregnat de istorie, ridicat de Roman Vodă prin secolul al XIV-lea, dărâmat de Matei Corvin şi restaurat de Ştefan cel Mare, rămas de atunci idolul şi patronul oraşului. Multe case boiereşti (printre care şi locuinţa familiei Celibidache), cu arhitectură fin de siècle şi interioare art nouveau, coexistând în paşnică armonie cu o pletoră de prăvălii evreieşti. Numeroase străzi cu nume dacice – Petrodava, Smirodava, Sucedava – te duc cu gândul la migraţii de popoare.

(…)

Bunicul fabrica limonadă galbenă de lămâie şi limonadă roşie dezmeură, în sticle închise ermetic cu o bombiţă tot de sticlă, pe care, când deschideai băutura, o apăsai cu degetul mare şi o trimiteai la fund, de unde era readusă automat în vârf, când recipientele, spălate mecanic, erau reumplute. Eu le stârneam invidia colegelor pentru că aveam o sumedenie de bombiţe de sticlă, cu care făceam troc. Bunicul fabrica şi blocuri de gheaţă (încă nu se născuseră frigiderele). Mai avea şi trei trăsuri (trăsuri mari, nu căruţe) şi trei cai cu care se distribuiau sticlele de apă sau de limonadă şi calupurile de gheaţă, în oraş şi în satele învecinate, şi cu care se aduceau înapoi lăzile cu sticle goale. În felul lui, bunicul meu era un personaj: luptase, cu grad de tânăr caporal, în Războiul de Independenţă din ’77, lucru de care era extrem de mândru şi se pare că-i intoxica pe toţi din jur cu poveştile isprăvilor lui de pe front; ajunsese să se creadă un soi de erou. Purta mustăţi şi barbişon à la Alexandru Ioan Cuza, şi îi intrase în cap că seamănă cu acesta.

20În 1888, clădise casa din Roman, de fapt casele, pentru că erau trei corpuri de locuinţe, într- o curte foarte mare, în care funcţiona şi fabrica. Aceasta era flancată, de o parte şi de  alta, de câte o casă, cu faţada la strada Sucedava și în care locuiau nişte rude ale bunicului. Dar casa principală, casa copilăriei mele, era retrasă de la stradă, plantată mai spre mijlocul curţii, şi avea în faţă o mică grădină. Aşa cum am spus, fusese clădită în 1888, şi anul, cu cei trei de 8 în cifre de aur (exact ca medalionul din fruntea scenei Ateneului Român, construit în acelaşi an), trona sus, deasupra unui celebru fronton, alcătuit din şase geamuri lungi, colorate roşu, galben şi albastru, tricolorul fiind repetat de două ori, pe întreaga lăţime a faţadei. Este ceea ce numesc  eu funarism avant la lettre. Fireşte că azi consider un kitsch pueril acest puseu naţionalistal „ex- caporalului de la ’77“, dar pe atunci, când soarele îşi filtra razele prin geamurile tricolore, pe podeaua de mozaic din vestibul se proiecta un caleidoscop de culori mirifice, un joc de fascicule multicolore care mă fascina.

(…)

Şi acum, casa propriu-zisă (renovată, canalizată şi redecorată de părinţii mei). De la poarta gardului care separa clădirea şi grădina de curte, pornea o fâşie lată de dale de piatră albă până la uşa de intrare – numită „uşa din faţă“ şi dominată de un segment al frontonului tricolor. În stânga cărării de piatră, se înălţa un salcâm, bătrân şi el, care primăvara părea un candelabru cu o sută de braţe de care atârnau ciorchini de flori rozalii. Sub salcâm se găseau o masă de tablă verde şi o bancă de lemn tot verde, cu spetează, care au avut un rol important în copilăria mea. În dreapta cărării se înşirau straturile de flori care alcătuiau „grădiniţa“: petunii, hortensii, gura- leului, garofiţe şi, mai ales, florile preferate ale mamei: regina- nopţii, care străluceau argintii seara, în bătaia lunii, şi răspândeau un parfum îmbătător.

Înainte de a pătrunde în interiorul casei, trebuie să vorbesc despre rolul capital al mesei şi băncii verzi. Casa noastră era vecină, gard în gard, cu cea mai importantă şcoală primară de fete din oraş. Cum eu nu mă jucam cu alţi copii – eram ferită, ca o floare de seră, de tovărăşia altor copii –, mi se scurgea inima când le auzeam pe fetiţe jucându- se şi zburdând în recreaţii. Tânjeam să merg şi eu la şcoală, să iau parte la jocurile lor. Nu ştiam că, odată cu intrarea la şcoală se spulberă epoca de aur a inocenţei şi păşeşti pragul responsabilităţilor şi obligativităţilor care se ţin lanţ din clasa întâi şi până la senectute. Mama, convinsă de pre cocitatea mea, m- a dat la şcoală la şase ani. Şi pentru că se temea ca decalajul de vârstă dintre mine şi celelalte eleve – o diferenţă de un an contează – să nu mă pună în inferioritate, în vara care a premers intrării mele la şcoală m-a învăţat să scriu şi să citesc. Lecţiile aveau loc, zi de zi, pe banca verde, la masa verde de sub salcâmul înflorit. Am început cu vocalele A, E, I, O, U– „măgăruşul eşti chiar tu“ şi am învăţat pe rând literele mari şi literele mici ale alfabetului. De pe banca verde a început lansarea mea în lumea literelor. Scriam cu un creion de plumb pe o plăcuţă neagră de ardezie, încadrată într- un chenar de lemn, şi apoi îmi ştergeam creaţiile cu un burete ud. Cred că, pentru copiii internetizaţi de azi, acestea par scule din epoca de piatră sau de plumb (până şi penarul se numea „plumbieră“). Şi tot la masa verde avea loc, zilnic, unul dintre tabieturile casei, numit faivoclocul: la ora cinci, servi toarea aducea cafelele negre, aromate, pentru părinţii mei, cafele tari, servite în ceşcuţe mici, elegante, nu în căni de ceai ca azi, însoţite de chiseaua cu dulceaţă şi de prăjiturelele de casă făcute de mama.

Şi acum, în sfârşit, să pătrundem în interior. Întâi intrăm în vestibul – numit „antreţel“ –, cel cu podeaua de mozaic pe care dansau razele colorate. Din antreţel se intra, printr- un glasvand, într- un hol mare, lung de nouă metri, numit „antreu“. Antreul avea şi funcţia de cameră de zi, şi de sală de joc de cărţi. Părinţii mei aveau un cerc de prieteni cu care jucau seara pocher şi rummy, prin rotaţie, la câte unul din ei.  Jucau pe sume simbolice, pentru distracţie. Pe peretele din dreapta antreului se deschideau uşile a trei camere: dormitorul părinţilor, camera mea (fostă a fratelui meu, cu 14 ani mai mare decât mine, care, când eu eram în anii preşcolari, studia la Paris, iar după studii s-a instalat la Bucureşti) şi a treia cameră, „salonul“. Dormitorul părinţilor avea o mobilă grea, bătrânească, dintr-un lemn gălbui, pistruiat, şi două atracţii: masa de toaletă a mamei, populată cu tot felul de cutiuţe şi sticluţe misterioase şi cu un pulverizator pântecos, cu pompă, de care atârna un pompon şi din care mă stropeam, ilicit, cu colonie franţuzească.

image descriptionA doua atracţie era un dulap imens, cu oglinzi încastrate în uşi şi cu un sertar mare la bază, în care, printre lenjerie înmiresmată de săculeţe cu lavandă, se găsea pachetul de scrisori pe care şi le trimiseseră părinţii mei în timpul lungii lor logodne, tata locuind la Roman, şi mama la Galaţi (se cunoscuseră printr-o peţitoare interurbană). Scrisori romantice, în limba germană (nu ştiu de ce apelau la acest snobism), cu citate din Goethe şi din Lessing – se întreceau să se epateze unul pe celălalt. Tata studiase la Înalta Academie Comercială – Hoch Handelsakademie– din Leipzig, numit „Lipsca“, şi mama îşi făcuse educaţia la un pension german de maici. Iar eu, care de la doi ani avusesem o bonă nemţoaică, Fräulein Hermine, stăteam trântită pe jos, pe covor, şi citeam cu nesaţ scrisorile lor de dragoste.

În camera mea, dormeam pe ceea ce se numea un „studio“ – o canapea lată, cu o ladă mare de lemn la cap, în care, peste zi,] se depozitau aşternuturile, şi cu o latură înaltă de lemn la perete, cu firide în care ţineam cărţile de căpătâi şi o lampă de noapte cu abajur roz, care răspândea o lumină difuză, trandafirie. Pe peretele de deasupra studioului atârnau, încadrate în rame aurii, cele patru coroane împletite din frunze de stejar, pe care le dobândisem în cei patru ani de şcoală primară. Mama mi le înrămase şi eu aveam impresia că sunt cununile de lauri ale împăraţilor romani.

A treia uşă dădea în „salon“, camera cea mai elegantă: canapea şi fotolii Biedermeier, un bufet uriaş, cu geamuri, în care mama îşi păstra serviciile de masă din porţelan Rosenthal, paharele Baccarat şi casetele cu tacâmuri de argint. Într- un colţ, o măsuţă de marmură albă, cu picioare arcuite, aurii, pe care se sprijinea o oglindă veneţiană înaltă până în tavan, încadrată într- o ramă aurită foarte uvrajată, terminată în vârf cu o coroană traforată. Pe măsuţa de marmură, obiectul la care ţineam eu cel mai mult: o casetă de bijuterii, rococo, de bronz auriu sculptat, cu picioruşe crăcănate şi intarsii azurii de lapislazuli şi verzui de jad, căptuşită înăuntru cu catifea purpurie.  În timpul războiului, când mama a fost nevoită să vândă mobila scumpă şi toate obiectele de preţ ca să avem ce mânca, la despărţirea de această casetă am suferit teribil. În alt colţ al salonului se găsea inamicul meu numărul unu: un pian Steinway negru, lăcuit, cu o coadă lungă ca de dragon, care-mi rânjea ironic cu clapele lui albe. Eram obligată să fac zilnic exerciţii, game, acorduri; aveam o profesoară de pian grasă şi antipatică, şi nici un dram de talent.

În capătul antreului lung de nouă metri, se găseau baia, cu o cadă de metal cu picioare şi un cazan foarte înalt, în care ardea un foc veşnic, ca în iad, pentru apă caldă; apoi camera servitoarei şi bucătăria spaţioasă, cu o plită maiestuoasă şi un cuptor miraculos, numit „rolă“, din care mama scotea cele mai delicioase prăjituri. Din bucătărie, pe „uşa din dos“, se ieşea în curte, spre bucătăria de vară.

 

Puteţi accesa şi:

VIDEO Un secol cu Antoaneta Ralian


Leave A Reply