Căsătoria sau uniunea liberă? Au trăit fericiți până la adânci bătrâneţi cu acte sau fără?

9

“Când afirm că sunt promariaj am în vedere căsătoria din dragoste dintre un bărbat şi o femeie într-o ţară occidentală, aflaţi la o vârstă matură biologic, emoţional şi mintal, care îşi doresc un copil împreună, au un mare capital de încredere reciprocă şi şi-au negociat foarte bine poziţiile”, spune Laura Albulescu, redactor-șef al Editurii Art. “Cu ce devin mai puternice promisiunile de fidelitate și de respect reciproc în fața unui primar? Drepturile și obligațiile față de celălalt sunt chestii profund intime și cu strictă legătură cu structura internă a individului”, spune oengista Irina Zamfirescu. Vă invităm la dezbatere.

de Ionuț Dulămiță

În mod tradițional, familia și căsătoria sunt considerate valori fundamentale ale civilizației occidentale și creștine. Biserica spune că singurul context adecvat pentru consumarea actelor sexuale este căsătoria între un bărbat și o femeie, cu intenția de a procreea. Cu toate acestea, un studiu realizat toamna trecută la nivel european arată că tinerii români cu vârste între 18 și 34 de ani se clasează pe locul al treilea într-un clasament al persoanelor care locuiesc cu un partener, dar fără a trece prin fața altarului sau a-și oficializa iubirea în fața primarului, cu toată hârțogăraia aferentă – preferă „traiul consensual”, în alte cuvinte, care poate lua și forme legale în baza unor contracte semnate la notar din motive financiare. Femeile sunt mai predispuse la acest mod de convețuire fără tras de clopote și birocratizare excesivă, mai arăta statistica Eurostat – peste 55% dintre româncele majore, dar cu vârsta sub 35 de ani, locuiesc în acest mod cu un partener de viață, în vreme ce procentul la bărbații din aceeași categorie de vârstă este de 42%, scorul României fiind depășit doar de Finlanda și Suedia. La nivel european, 48% dintre femeile cu vârste cuprinse între 18 și 34 de ani și 36% dintre bărbații din același segment de vârstă locuiesc cu un partener de viață fără a fi căsătoriți.

Cu toate acestea, Raluca Popescu, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, scria anul trecut în Dilema Veche că, în comparație cu ceilalți europeni, la nivel general ataşamentul românilor faţă de familie a rămas foarte ridicat – familia ocupând primul loc în ierarhia de valori și generând cel mai mare grad de satisfacție. „România are una dintre cele mai ridicate rate ale căsătoriilor din Europa, fiind în creştere în ultimii ani, şi ale vârstelor tinere la încheierea căsătoriei şi la naşterea copiilor(…) Oamenii căsătoriţi sunt consideraţi mai fericiţi de peste două treimi din populaţie. Modelul relaţiilor de cuplu şi al căsătoriei fericite este cel romantic, în care iubirea rămîne, aproape pentru toţi românii, cea mai importantă”. Cercetătoarea a prezentat însă și modelele alternative la căsătorie – „uniunile consensuale” –, menționând că, deși răspândirea lor este destul de scăzută la nivel național, comparativ cu Europa Occidentală – în Danemarca, una din cinci familii este de acest tip –, ponderea lor este mai ridicată decât în unele ţări estice (Polonia, Cehia, Slovacia, Lituania) sau mediteraneene (Italia, Spania, Grecia, Portugalia).

Persoanele care trăiesc în uniune consensuală sunt în general persoane tinere și se împart în două categorii, potrivit Ralucăi Popescu: cei care trăiesc în uniuni consensuale din motive pragmatice (aproximativ două treimi) – au un nivel de educație și un standard de viață scăzute, provenind în mare parte din mediul rural – și cei pentru care uniunea consensuală reprezintă o alegere de ordin valoric – au un nivel de educaţie ridicat, o poziţie mai bună pe piaţa muncii, o situaţie materială prosperă şi provin mai degrabă din oraşele mari. „Valorile şi atitudinile familiale ale primilor sunt conservatoare şi materialiste, iar ale celorlalţi flexibile, egalitariste, postmaterialiste”. Laura Albulescu, redactor-șef al Editurii Art, pe care o puteți citi mai jos și care încă mai crede în instituția căsătoriei, a observat că familia și căsătoria au dobândit o reputaţie destul de proastă în rândul tinerilor educaţi din România. Unii dintre aceștia văd în căsătorie o imixtiune a statului în „afacerile intime” ale individului și acuză dizgrația socială a comunității față de dragostea care nu trece prin fața primarului, după cum puteți citi mai jos în textul oengistei Irina Zamfirescu.

Vă invităm să citiți mai departe argumentele celor doi invitați – pro, respectiv contra căsătorie. Voi ce preferați: o căsătorie tradițională, un contract semnat cu partenerul în fața unui notar sau o uniune liberă fără forme legale?

 

DA

de Laura Albulescu, redactor-șef al Editurii Art și traducătoare

Ştiu, adepţii „uniunii libere” sunt mai numeroşi decât cei care jură cu mâna pe Biblie că-şi vor fi credincioşi unul altuia toată viaţa. Argumentele lor au de-a face cu „libertatea”, cum atestă şi eufemismul ales pentru a edulcora prea violentul şi blamabilul „concubinaj”. Din motive evidente, opiniile despre căsătorie abundă. Toată lumea lasă impresia că ştie despre ce vorba, statul şi Biserica au păreri foarte ferme despre acest subiect. Problema este că discursurile pro şi contra căsătoriei sunt de cele mai multe ori provinciale, stereotipe şi, nu de puţine ori, caricaturale. Vulgata antimariaj ne e familiară tuturor: viaţa matrimonială ajunge să fie lovită, iremediabil şi invariabil, e o plictiseală atroce, sex o dată pe săptămână, îndeobşte duminica, amant/amantă by default (doar adulterul e trăit ca amor fati – în România, cel puţin, ţi se atribuie din oficiu), certuri domestice stupide care te uzează până la depresie ş.a.m.d.

Căsătoria şi familia au o reputaţie destul de proastă în rândul tinerilor educaţi. Începând cu anii 60, psihiatria şi sociologia au văzut în familie un loc al conflictelor şi al dereglărilor, feministele radicale nu au mai prididit să facă din ea un instrument de exploatare a femeii şi a copiilor. Eu zic că nu poate fi atât de rău. Cred în căsătorie atît ca instituţie, cât şi în calitatea ei de contract civil. Nu toate sunt reuşite, evident, dar nici inteligenţa şi frumuseţea nu sunt distribuite democratic. Nu toate femeile sunt Penelope, la fel cum nici toţi bărbaţii nu sunt Ulise. Dar măcar putem încerca.

Pe piaţa globală maritală, lucrurile sunt ceva mai complicate şi mai puţin evidente decât par la prima vedere. Recomand, dintr-o bibliografie destul de vastă, volumul lui Göran Therborn, Between Sex and Power. Family in the World (1900-2000). Aici puteţi afla, de pildă, că rata cea mai mare de divorţ înregistrată vreodată (cam 50%) e de găsit în rândurile populaţiei musulmane din Malaiezia, că diviziunea muncii domestice în China contemporană e mai echilibrată pe sexe decât în Statele Unite sau că două sau trei decenii de la jumătatea secolului XX au fost perioada de glorie a căsătoriei şi a sexualităţii intramaritale din istoria modernă a Occidentului. Este evident că s-a petrecut o revoluţie în comportamentul social şi personal imposibil de ignorat. În 1960, 70% dintre femeile americane cu vârste între 20 şi 24 de ani erau căsătorite, în timp ce în 2000 procentul ajunge la 23%; numărul britanicilor care aleg uniunea liberă în defavoarea căsătoriei s-a triplat între 1979 şi 1988.

De ce să optezi pentru un angajament pe viaţă cu care te alegi după cinci-zece minute de birocraţie dezolantă la Starea Civilă?

În primul rând, opresiunea nu e atât de mare: există oricând varianta divorţului şi există şi viaţă după divorţ. Apoi, copiii proveniţii dintr-o relaţie extramaritală nu trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile. Psihologii şi sociologii ştiu de ce. În plus, şomajul matrimonial, pe scurt, celibatul, nu e tocmai vesel. S-ar spune că cel mai mult în acest caz suferă femeile care îşi aud bătând ceasul biologic ca acel crocodil din Peter Pan, fiind astfel mult mai dispuse să facă marele pas. Dar, în mod surprinzător, cercetările din domeniul sănătăţii mintale au arătat că adevăraţii câştigători în urma căsătoriilor sunt bărbaţii: bărbaţii singuri au fecvente căderi nervoase şi depresii şi sunt de două ori mai predispuşi să comită un act suicidar decât cei căsătoriţi, în timp ce cele mai vesele cohorte de femei le veţi întâlni în rândul celor care nu s-au căsătorit niciodată. „Cu cât o femeie este mai independentă economic, cu atât mai puţin atrăgătoare i se pare căsătoria”, afirma, cu îngrijorare, un demograf de la Princeton în 1986. Şi când te gândeşti că demografii secolului al XVIII-lea susţineau că numărul căsătoriilor varia anual invers proporţional cu preţul porumbului!

Am întrebat recent un prieten (divorţat, cu doi copii) dacă are să-mi transmită ceva  memorabil, de genul unui aforism, despre mariaj, în afară de previzibilul elogiu masculin al poligamiei. Răspunsul lui, cu un oarecare iz scandinav, m-a pus pe gânduri: căsătoria ar trebui gândită şi trăită ca un contract pe o perioadă determinată. Dacă merge, e prelungit, dacă nu, nu. Nu e o idee tocmai rea, mi-am zis. De ce nu ar fi ca un contract de drepturi de autor? Ai avea o perioadă de încredinţare exclusivă şi, dacă vrei să-ţi cedezi în continuare exclusivitatea sentimentală şi erotică, şi nici una dintre părţi nu-l denunţă într-un termen convenit, se prelungeşte, başca faptul că ai drept de preempţiune în faţa altor pretendenţi.   Apoi mi-am amintit că pe vremuri exista logodna. Acum e desuetă şi aproape nimeni nu mai fecventează acest preview nupţial. Păcat, pentru că e foarte romantică.

Simt nevoia să-mi precizez poziţia: când afirm că sunt promariaj am în vedere căsătoria din dragoste dintre un bărbat şi o femeie într-o ţară occidentală (nu Iran, nu India), aflaţi la o vârstă matură biologic şi, mai ales, emoţional şi mintal (oi avea idei preconcepute, dar nu cred în varianta „dragostea din liceu” şi nu sunt convinsă de şansele de reuşită ale unei căsătorii în primii ani de facultate) care îşi doresc un copil împreună, au un mare capital de încredere reciprocă şi şi-au negociat foarte bine poziţiile. În viziunea mea, femeia căsătorită nu trebuie neapărat să facă mâncare sau să-i calce cămaşa consortului, excepţie făcând cazurile în care aceste lucruri lumeşti o fac extrem de fericită. Vestea proastă este că sentimentul aşa-zisei „datorii” care o mână pe ea în luptă când performează aceste îndeletniciri de una singură şi bombănind nu este decât interiorizarea unei ordini patriarhale (şi a dominaţiei masculine, să nu se supere feministele) şi se cheamă exploatarea femeii de câtre femeie. Vestea bună este că aceste lucruri sunt negociabile. Nu trebuie să fie ca-n reclama „Nelule, Nelule, ajută-mă că am foarte multă treabă”. Şi el poate la fel de bine să le facă, uneori chiar mai bine. Prototipul acestui gen de bărbat nu este o lebădă neagră (în sensul logicienilor, nu al filmului). Nu zic că e foarte la îndemână, ce-i drept, dar există. În orice caz, eu cunosc un astfel de exemplar. Deci se poate.

 

Salvați pădurea! Stop certificatelor de căsătorie

de Irina Zamfirescu, oengist

Prima formă de manipulare vine din cărțile de basme și snoave – Cenușăreasa, Albă ca Zăpada și o serie de alte domnițe sfârșesc cu prinții arondați chefuind la nunțile lor. Insă nicio povestire nu revine cu sequel-ul celor doi însurăței – un fel de După 20 de ani. Dragostea se consumă pasional și inocent înaintea acestei petreceri, după care totul se sintetizează în « și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți ». Deci fericirea începe cu 3 zile de beție și nu se sfârșește niciodată.

Romantismul nerecunoscut de stat este concubinaj. Dragostea care nu trece prin fața primarului a aruncat multe cupluri în dizgrația socială a comunității. Statul, prin reprezentanţii lui în colectivitățile locale, trebuie să consimtă la iubirea dintre doi indivizi. Întotdeauna am văzut asta ca pe o imixtiune a statului în « afacerile intime » ale individului. Însă vremurile se schimbă, iar contractele pică și ele într-o desuetitudine firească și în acord cu trecerea timpului.

Întrebarea recurentă De ce se căsătoresc oamenii? în majoritatea dintre cazuri capătă cvasi-unicul răspunul Pentru că se iubesc. Acesta pare, în cel mai bun caz, un sofism. Avem o premisă – iubirea oamenilor și concluzia implacabilă – căsătoria. Lipsește o premisă. Ce se întamplă cu iubirea astfel încât aceasta nu poate fi consumată decât în cadrul unei căsnicii? Mi-e greu să aduc în discuție cifrele – câte cupluri sfârșesc divorțate. Este un subiect delicat și total ineficient în economia unei argumentații la nivel teoretic. Pe mine mă intereseaza acel aspect al vieții care face ca iubirea să se împlinească în mod implacabil și nemijlocit prin căsnicie. Și, aș plusa – ce aduce în plus un cadru legiferat unei relații interumane?

Aduc în discuție o altă fractură în “logica socială” – a fost sesizată o scădere a nașterilor. Poporul român se stinge, deci trebuie să încurajăm constituirea familiilor. Statul român decide ca fiecare familie nou constituită să primească 200 de euro. În ce măsură statul este informat cu privire la procesul de reproducere la oameni? Spermadozoidul și ovulul nu au cunoștință de vizita posesorilor lor pe la starea civilă. Ei își fac treaba cu sau fără document. Această măsură a statului îmi pare discriminatorie și reprobabila. Mai mult, pentru aceia pentru care căsnicia este recunoașterea gingașă a unei iubiri nemuritoare ar fi trebuit să le repugnă teribil ideea chitanței în valoare de 200 de euro semnată de stat pentru serviciul iubirii birocratizate.

Teoria dreptului stipulează – orice formă de contract induce drepturi și obligații. Certificatul de căsnicie este o formă de contract între doi indivizi care decid iubirea veșnică. Din nou, îmi lipsesc niște elemente care să îmi valideze argumentul asumării acestor obligații în fața statului. Cu ce devin mai puternice promisiunile de fidelitate și de respect reciproc în fața unui primar? Drepturile și obligațiile față de celălalt își au originea în alteritate, sunt chestii profund intime și cu strictă legătură cu structura internă a individului.

Mai nou, există uniunea consensuală. Și aici găsesc elementele lipsă și singurele care explică o formă contractuală de conviețuire amoroasă între doi indivizi. Este vorba despre bani. Într-adevăr, orice existență în comun asumă cheltuieli, fie sub formă de investiții, fie sub formă de risipă. Atunci când romantismul lasă loc cerebralului poți să imaginezi și ziua de după relație și să îți pui problema acestor cheltuieli comune. Este pragmatism– există posibilitatea ca iubirea să se termine. Și la finalul ei, ți-ar prinde bine jumătate din apartament și una dintre mașini. Și de ce pentru toate astea ar trebui să fie musai programată o sâmbătă din viața ta în fața unui oficial al statului, agitația entuziasmată a rudelor și antamarea unui restaurant ce îți va oferi aranjamentul floral la jumătate din prețul pieței ? Să menținem lucrurile la un nivel simplu și decent – contractual, ulterior relației, ți se cuvine cel puțin partea investită în relație. Poate că aceasta este cea mai decentă dintre formele contractuale existente pe piața conviețuirilor. Ceea ce pentru unii este o amenințare gravă pentru instituția fundamentală a societății mie îmi pare recunoașterea fundamentală a libertății umane, sub orice formă și de orice sex.Axioma invariabilă în care argumentațiile pro sau contra căsătoriei par a se propti este că iubirea este strict între doi indivizi și se consuma cel mai lesne în interiorul unei gospodării. Certificatul de căsătorie, oportun pentru un punctaj un pic mai bun în cazul programului Prima Casă, este un document pe care majoritatea cuplurilor îl țin ferecat într-o cutie cu documente importante. Gingășia sau rutina nu țin cont de binecuvântare birocratică, iar dacă iubirea dureaza 3 ani, un divorț îți poate genera insomnii pentru mai mulți ani. Sau poate pentru o viață întreagă.

 

 

Ştiu, adepţii „uniunii libere” sunt mai numeroşi decât cei care jură cu mâna pe Biblie că-şi vor fi credincioşi unul altuia toată viaţa.[1] Argumentele lor au de-a face cu „libertatea”, cum atestă şi eufemismul ales pentru a edulcora prea violentul şi blamabilul „concubinaj”. Din motive evidente, opiniile despre căsătorie abundă. Toată lumea lasă impresia că ştie despre ce vorba, statul şi Biserica au păreri foarte ferme despre acest subiect. Problema este că discursurile pro şi contra căsătoriei sunt de cele mai multe ori provinciale, stereotipe şi, nu de puţine ori, caricaturale. Vulgata antimariaj ne e familiară tuturor: viaţa matrimonială ajunge să fie lovită, iremediabil şi invariabil, e o plictiseală atroce, sex o dată pe săptămână, îndeobşte duminica, amant/amantă by default (doar adulterul e trăit ca amor fati – în România, cel puţin, ţi se atribuie din oficiu), certuri domestice stupide care te uzează până la depresie ş.a.m.d.

Căsătoria şi familia au o reputaţie destul de proastă în rândul tinerilor educaţi. Începând cu anii 60, psihiatria şi sociologia au văzut în familie un loc al conflictelor şi al dereglărilor, feministele radicale nu au mai prididit să facă din ea un instrument de exploatare a femeii şi a copiilor. Eu zic că nu poate fi atât de rău. Cred în căsătorie atît ca instituţie, cât şi în calitatea ei de contract civil. Nu toate sunt reuşite, evident, dar nici inteligenţa şi frumuseţea nu sunt distribuite democratic. Nu toate femeile sunt Penelope, la fel cum nici toţi bărbaţii nu sunt Ulise. Dar măcar putem încerca.

Pe piaţa globală maritală, lucrurile sunt ceva mai complicate şi mai puţin evidente decât par la prima vedere. Recomand, dintr-o bibliografie destul de vastă, volumul lui Göran Therborn, Between Sex and Power. Family in the World (1900-2000). Aici puteţi afla, de pildă, că rata cea mai mare de divorţ înregistrată vreodată (cam 50%) e de găsit în rândurile populaţiei musulmane din Malaiezia, că diviziunea muncii domestice în China contemporană e mai echilibrată pe sexe decât în Statele Unite sau că două sau trei decenii de la jumătatea secolului XX au fost perioada de glorie a căsătoriei şi a sexualităţii intramaritale din istoria modernă a Occidentului. Este evident că s-a petrecut o revoluţie în comportamentul social şi personal imposibil de ignorat. În 1960, 70% dintre femeile americane cu vârste între 20 şi 24 de ani erau căsătorite, în timp ce în 2000 procentul ajunge la 23%; numărul britanicilor care aleg uniunea liberă în defavoarea căsătoriei s-a triplat între 1979 şi 1988.

De ce să optezi pentru un angajament pe viaţă cu care te alegi după cinci-zece minute de birocraţie dezolantă la Starea Civilă?

În primul rând, opresiunea nu e atât de mare: există oricând varianta divorţului şi există şi viaţă după divorţ. Apoi, copiii proveniţii dintr-o relaţie extramaritală nu trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile. Psihologii şi sociologii ştiu de ce. În plus, şomajul matrimonial, pe scurt, celibatul, nu e tocmai vesel. S-ar spune că cel mai mult în acest caz suferă femeile care îşi aud bătând ceasul biologic ca acel crocodil din Peter Pan, fiind astfel mult mai dispuse să facă marele pas. Dar, în mod surprinzător, cercetările din domeniul sănătăţii mintale au arătat că adevăraţii câştigători în urma căsătoriilor sunt bărbaţii: bărbaţii singuri au fecvente căderi nervoase şi depresii şi sunt de două ori mai predispuşi să comită un act suicidar decât cei căsătoriţi, în timp ce cele mai vesele cohorte de femei le veţi întâlni în rândul celor care nu s-au căsătorit niciodată. „Cu cât o femeie este mai independentă economic, cu atât mai puţin atrăgătoare i se pare căsătoria”, afirma, cu îngrijorare, un demograf de la Princeton în 1986. Şi când te gândeşti că demografii secolului al XVIII-lea susţineau că numărul căsătoriilor varia anual invers proporţional cu preţul porumbului!

Am întrebat recent un prieten (divorţat, cu doi copii) dacă are să-mi transmită ceva memorabil, de genul unui aforism, despre mariaj, în afară de previzibilul elogiu masculin al poligamiei. Răspunsul lui, cu un oarecare iz scandinav, m-a pus pe gânduri: căsătoria ar trebui gândită şi trăită ca un contract pe o perioadă determinată. Dacă merge, e prelungit, dacă nu, nu. Nu e o idee tocmai rea, mi-am zis. De ce nu ar fi ca un contract de drepturi de autor? Ai avea o perioadă de încredinţare exclusivă şi, dacă vrei să-ţi cedezi în continuare exclusivitatea sentimentală şi erotică, şi nici una dintre părţi nu-l denunţă într-un termen convenit, se prelungeşte, başca faptul că ai drept de preempţiune în faţa altor pretendenţi. Apoi mi-am amintit că pe vremuri exista logodna. Acum e desuetă şi aproape nimeni nu mai fecventează acest preview nupţial. Păcat, pentru că e foarte romantică.

Simt nevoia să-mi precizez poziţia: când afirm că sunt promariaj am în vedere căsătoria din dragoste dintre un bărbat şi o femeie într-o ţară occidentală (nu Iran, nu India), aflaţi la o vârstă matură biologic şi, mai ales, emoţional şi mintal (oi avea idei preconcepute, dar nu cred în varianta „dragostea din liceu” şi nu sunt convinsă de şansele de reuşită ale unei căsătorii în primii ani de facultate) care îşi doresc un copil împreună, au un mare capital de încredere reciprocă şi şi-au negociat foarte bine poziţiile. În viziunea mea, femeia căsătorită nu trebuie neapărat să facă mâncare sau să-i calce cămaşa consortului, excepţie făcând cazurile în care aceste lucruri lumeşti o fac extrem de fericită. Vestea proastă este că sentimentul aşa-zisei „datorii” care o mână pe ea în luptă când performează aceste îndeletniciri de una singură şi bombănind nu este decât interiorizarea unei ordini patriarhale (şi a dominaţiei masculine, să nu se supere feministele) şi se cheamă exploatarea femeii de câtre femeie. Vestea bună este că aceste lucruri sunt negociabile. Nu trebuie să fie ca-n reclama „Nelule, Nelule, ajută-mă că am foarte multă treabă”. Şi el poate la fel de bine să le facă, uneori chiar mai bine. Prototipul acestui gen de bărbat nu este o lebădă neagră (în sensul logicienilor, nu al filmului). Nu zic că e foarte la îndemână, ce-i drept, dar există. În orice caz, eu cunosc un astfel de exemplar. Deci se poate.


[1] Căutând pe net varianta locală a celebrului „till death do us part”, am ajuns pe un forum creştin ortodox, unde m-am delectat, printre altele, cu comentariul lui Costel (Senior member): „Tare mult mi-a placut ce a spus Sfantul Ioan Gura de Aur: «Este curata nebunie să te juri pe Evanghelie, tocmai cea care interzice juramantul»”.

Tags:



9 comentarii

  1. da….fara de casatorie o sa ne ia dracu pe toti :)))) mai lasati ne cu toate manipularile astea,pline de marketing si prejudecati!!nu mai invatati copiii tot felul de prostii,lasati i sa traiasca liber,pentru ca oricum o fac,chiar daca nu spun,de ce sa se ascunda????

  2. Haideti sa delimitam totusi conceptele. Exista pe de o parte Casatoria cu tot ce implica ea, si libera convietuire cu tot ce NU implica ea. Dar sa le luam incet si pe indelete.

    Sunt total de acord, nu fara un strop de amaraciune, cu doamna Albulescu cand afirma ca: “Căsătoria şi familia au o reputaţie destul de proastă în rândul tinerilor educaţi.” Acest fapt este usor de verificat si cuantificat in vremurile noastre zbuciumate si dornice de experiente noi.

    Nu pot fi insa de acord cu:
    “Certificatul de căsnicie este o formă de contract între doi indivizi care decid iubirea veșnică.”
    “Certificatul de căsătorie, oportun pentru un punctaj un pic mai bun în cazul programului Prima Casă, este un document pe care majoritatea cuplurilor îl țin ferecat într-o cutie cu documente importante.”

    De ce? Pentru ca:

    Libertatea de alegere este un drept inalienabil al fiecaruia, dar nu toti au si puterea (sau intentia) de a-si asuma urmarile deciziilor in cauza. Fiecare alege ce rezoneaza cu sufletul sau si isi asuma tot ce deriva din aceasta.

    Eu sunt un PRO radical in ceea ce ma priveste, in cazul in care nu a reiesit din ce am scris mai sus. Cand imi aleg persoana pe care mi-o doresc alaturi nu o fac pe perioada determinata sau pana la un eveniment extern si incontrolabil care imi va scoate in cale pe cineva “mai bun”. Nu stau cu bagajele (emotional vorbind) facute, gata sa aleg un bailout in ultimul moment care mi-ar aduce un plus de nou, care sa ia forma unui spor de frumusete/capacitate intelectuala/confort material in omul de langa mine. Imi place ca in orice moment sa simt ca acesta este acolo din acelasi motiv ca si mine: asumarea prezentei emotionale/fizice/intelectuale in Intregul Nostru cu tot ce inseamna acest lucru (absolut tot!) pentru o perioada nedeterminata de timp.

    Din acest punct de vedere, consider ca numita Casatorie intervine in momentul propice intrinsec al fiecaruia, in rezonanta cu celelalalt, moment care implica maturitate emotionala. Nu ar trebui sa derive din ratiuni materiale sau presiuni familiale sau orice intre acestea. Este asumarea unei promisiuni liber consimtite a sufletului tau in primul rand sufletului de langa tine, si apoi in fata lui Dumnezeu. Restul sunt ratiuni ce izvorasc din acest fapt. Cineva spunea ca realitatea este doar o problema de perceptie. Fiecare simte acest angajament in portiunea sa a paletei de perspectiva, mergand de la o lipsire de libertate individuala sau rutina oficializata pana la oportunitatea de a “creste” impreuna cu sufletul pe care ti-l doresti aproape pentru o viata intreaga.

    In concluzie, actul fizic in sine, cartonul albastru sau ce culoare mai are in ziua de azi nu este decat un act administrativ si necesar statului sau conventiilor si angajamentelor pecuniare sau civile. Cel ce este absolut esential este angajamentul luat si asumat cu tot ce implica el, angajament de care multi fug, putini si-l iau si cativa si-l asuma.

    Sa fiti iubiti!

  3. Ce zicea tanti contra contractului dintre parti la final e ciudat… vorbeste frumos si in ultimele fraze contrazice tot ce-a zis mai sus… teoretic cu acte sau fara sentimentele sunt aceleasi, deci si in final resentimentele, ura pot fi la fel de mari si in multe cazuri disperate este bine ca sa intervina un mediator neutru- aka statul… cum o face insa poate fi discutabil.

    Pana la urma nu e un contract decat pe o perioada nedeterminata -pana la divort- prin care se rezolva mai simplu ca la notar, se evita hartogaraie testamentara sau prin alte parti; nu se presupune sa fie romantic in sine, dragostea e aceeasi, ala e pt evitarea altor birocratii mai mari. Poti sa te iubesti si fara stat, dar cand vine vorba de mostenirea unor bunuri care au apartinut unui alt cetatean trebuie sa existe niste chestii mai simple pt toti, notarul pt toate cacaturile e mai scump. Teoretic statul verifica simplu ca cetatenele/cetatenii sa nu fie tinute/tinuti cu japca, consimtamantul si martorii sunt ok pt validare… mi se par formalitati marunte facute de-un mediator deseori util atunci cand se ajunge la un divort.

    La fel as putea spune eu maine – ardeti toate testamentele si toate declaratiile ca dragostea traieste si fara ele! Da, traieste, nu zicea nimeni nimic de dragoste… si daca esti destept n-o sa te opresti din iubirea ta din motive puerile cum ar fi – existenta/ inexistenta certificatului de casatorie… nimic nu te leaga/ dezleaga in sentimentele tale si in decizia de a fi undeva cu cineva. Sa nu amestecam lucrurile.

    Motivele stupide care zic de rutina casatoriei sunt puerile, defectele si neajunsurile nu incep sa fie vizibile din cauza unei hartii (decat daca esti tampit) ci din cauza lipsei sentimentelor… si atunci sfarsitul ar fi fost acelasi si in cazul concubinajului si al casatoriei. Cand dragostea se termina doar de o parte este totusi bine sa fie un mediator neutru, neimplicat emotional.

  4. sunt pro casatorie si sunt contra casatorie! in ceata ? va explic de ce…
    sunt contra – o hartie nu schimba nimic in relatie, nu o sa fie nici mai bine nici mai rau dupa casatorie, nu se va schimba nimeni din cei implicati in niciun fel, relatia va ramane exact cum a fost si pana la casatorie, casatoria este privita gresit in Romania de peste 90 % din polulatie! intervine acel efort social a rudelor, prietenilor, vecinilor, colegilor… in ceea ce priveste OBLIGATIVITATEA de a fi casatorit. cunoastem bine situatii la evenimente in familie “si tu cand te mariti /insori sau cand ma chemi la nunta ta?”, sau in bloc “vai ce frumoasa mireasa o sa fii”, sau in randul prietenilor (casatoriti) care promoveaza intens casatoria imediat dupa evenimentul lor 🙂 NU trebuie sa fii casatorit!!! nu este OBLIGATORIU!
    decat daca iti doresti !!! si ai gasit cu cine SIMTI ca poti si vrei sa traiesti la infinit impreuna, de prezenta caruia nu te saturi si dupa 2 si 5 si 10 ani, si te intelegi din jumatate de cuvant, va cunoasteti SI toate partile negative si tot vrei sa fii cu acea persoana, si indiferent ce se intampla – in momentul in care sunteti impreuna in jurul si in interiorul vostru se instaleaza o liniste si pace! este in acelasi timp prietenul tau cel mai bun, si persoana care te motiveaza, si invatatorul si criticul tau. In varianta asta sunt pro casatorie! sunt pro pentru o uniune intre doi oameni care se simt bine impreuna si fara acea hartie si isi doresc sa faca asta doar ca sa aiba inca o amintire frumoasa impreuna! nimic mai mult, nu nunta cu primar, restaurant cu flori la juma’ de pret, nu rude la pachet, nu sa faci avere din banii de la nunta, nu sa ia jumatate din apartament sau o masina …. NU asta e Casatoria!!!! este mai mult o forma legala a unui mix de simturi si stari interioare benefice si identice ca si rezultat final, intre doua persoane! Cele doua aspecte (forma legala si mixul de simturi si stari) nu se exclud una pe alta si nici nu se suplimenteaza, si nici nu sunt alternante….

  5. De ce sa nu gandim si invers: daca “iubirea” e asa de mare, de ce ne e frica de responsabilitate si de un angajament scris?

    Ce efort face cineva pentru mentinerea unei relatii, cand de la inceput porneste cu ideea ca “daca nu-mi mai place de tine, sau daca-mi place alta/altul mai mult, ne despartim”?

    Pentru unii casatoria a cazut in desuetitudine pentru ca la fel s-a intamplat si cu celelalte valori.

  6. Pana la a ma intreba daca exista cuvantul “oengist” (:D) m-am intrebat de ce Irina Zamfirescu observa ca povestile ar trebui sa revina cu un “sequel”…care copil din lume ar vrea sa auda ca iubirea se termina, ca parintii vor divorta dupa 4 ani etc?
    Cind I.Zamfirescu afirma “Axioma invariabilă în care argumentațiile pro sau contra căsătoriei par a se propti este că iubirea este strict între doi indivizi și se consuma cel mai lesne în interiorul unei gospodării” pare a contrazice tot ce spusese mai sus impotriva casatoriei. Deci asa e cu iubirea, oricum o dai, se consuma cel mai lesne prin/in casatorie, nu?

Reply To UfY Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger