„Casa Ioana”, căminul victimelor violenței domestice, un proiect al unui britanic stabilit la București

0

Ian Tilling a înființat și conduce „Casa Ioana” din București, o asociație care oferă victimelor violenței domestice un nou început. Britanicul trecut de 60 de ani a descoperit România în ’90 la televizor, unde se vorbea despre copiii orfani. Cum avea deja o asociație caritabilă destinată copiilor, nu a stat pe gânduri, a umplut o dubă cu mâncare, scutece și alte ajutoare și a pornit spre București.

Interviu de Roxana Bucată (articol publicat pe NewMinorities.com, un proiect destinat minorităților din București)

În viața lui anterioară, așa cum îi spune chiar el, Ian a fost ofițer de poliție. Anii ’90 l-au prins spre sfârșitul carierei. Când a ajuns prima dată în România, a stat o lună, timp în care a lucrat cu mai mulți copii orfani dintr-un sat aflat la 40 de kilometri de București. Copiii aveau grave dizabilități fizice și psihice. „Ce am descoperit atunci a fost că sistemul crea copii cu dizabilități. Erau îngrijiți în spitale după ce erau abandonați de părinți la naștere, apoi stăteau în aceste orfelinate în care nu primeau atenție, nu erau stimulați”, spune Ian. „Li se acopereau nevoile de bază, nimic în plus, foarte puțin tratament. Copiii de care aveam noi grijă, la un an și jumătate erau în continuare hrăniți cu biberonul și nu ieșeau afară. Am avut realizări uimitoare cu acești copii în doar o lună – i-am scos afară, le-am dat hrană solidă, voiau să exploreze, să interacționeze. Atunci am decis că aici aș vrea să-mi construiesc a doua jumătate a vieții”.

În 1992, britanicul s-a stabilit permanent în București, unde continuase să vină în mod regulat chiar și până atunci. În anul anterior, adusese în România 100 de camioane cu ajutoare, 300 de oameni și un sfert de milion de lire sterline distribuite la 15 instituții, alese de Ministerul de Interne. „Viața noastră la început, în România, era foarte grea din cauza corupției, oriunde ne întorceam ni se cereau bani. Ceea ce nu puteam face”, își amintește Ian. „Colaborarea noastră cu statul n-a mai continuat”.

Prin organizația caritabilă pe care o avea, fostul polițist a derulat numeroase proiecte pentru grupuri vulnerabile. După unul în Ferentari, unde înființase o școală de calculatoare pentru adulți cu dizabilități fizice, un internat pentru copii cu dizabilități grave și un centru socio-medical pentru familiile rome din zonă, Ian a deschis, în 1997, primul adăpost de noapte din țară pentru oameni străzii. „Am mers în zone unde știam că sunt oameni fără adăpost. În vreo opt săptămâni, am strâns 20 de bărbați fără adăpost și i-am întrebat ce e un adăpost de noapte. Ei au zis: ‘voi sunteți experții’. Nu, nu, voi sunteți experții, le-am zis, voi trăiți viața asta. Ne-au spus ce vor. Împreună, am curățat casa, am decorat-o, vopsit-o, am luat mobilă și s-au mutat. Ei și-au făcut regulile. Primele două – fără fumat și fără alcool. Eu am râs de ele, eram sigur că o să fie încălcate imediat. Dar a fost foarte interesant cum au respectat regulile pentru că voiau un loc sigur unde să stea. Le-am dat responsabilități, le-am zis că e casa lor, trebuie să aibă grijă de ea. A funcționat”.

La acea vreme, vârsta medie a oamenilor străzii era de 52 de ani. Pe măsură ce numărul lor a crescut și a cuprins și femei și oameni în vârstă, și adăpostul din Bucureștii Noi s-a extins. Ulterior, organizația lui Ian a început să lucreze și cu familii care rămâneau pe străzi. „Ne confruntam cu o situație aberantă – mame și tați veneau la noi pentru că autoritățile le ofereau adăpost doar dacă își lăsau copiii în grija direcțiilor de protecție a copiilor. Sistemul distrugea familii exact când aveau nevoie să fie împreună. Atunci am decis să ne ocupăm de familii. Dar cum principala cauză a familiștilor fără adăpost este violența domestică, am început să lucrăm cu femei singure și familii. Iar acum lucrăm numai cu femei și copii, victime ale violenței domestice. Facem asta din 2000”.

„Casa Ioana” înseamnă, de fapt, două case – una pe șoseaua Olteniței și una la o adresă confidențială. În total, sunt locuri pentru 75-80 de persoane fără adăpost și victime ale violenței în familie, iar casele funcționează la capacitate maximă mereu. „Dacă vedem fenomenul persoanelor fără adăpost ca pe un proces, nu ca pe un eveniment, mergem înapoi, rezolvăm tot ce a mers greșit și a generat fenomentul, apoi creăm capacitatea și puterea omului de a se îngriji singur și de a-și îngriji familia și, dacă se mai confruntă cu o criză pe viitor, să poată să o rezolve. Asta durează, în general, cam un an, asta e perioada în care pot sta aici, unii stau puțin mai mult, că au nevoie. Oamenii au de-a face cu situații complexe, nu e o singură problemă pe care trebuie să o soluționeze, sunt mai multe lucruri care n-au mers bine în viața lor și trebuie să le rezolvăm pe toate ca să poată să stea pe picioarele lor din nou”.

Celor care vin la „Casa Ioana” li se face, inițial, o evaluare a nevoilor imediate – haine, mâncare, medicamente etc. După care, se lucrează „la comun” la un plan de repunere pe picioare a beneficiarilor. Sunt întrebați ce își doresc să obțină la capătul șederii la Casa Ioana, se stabilesc niște obiective, apoi încep să lucreze la proiectul lor. De cele mai multe ori, ei muncesc să obțină un loc de muncă sau o casă, nu așteaptă să li se întâmple. Ian spune că modelul s-a dovedit de succes și că peste 80% dintre persoanele care stau în „Casa Ioana” reușesc să plece pe picioarele lor. „Pentru noi, succes e cineva care s-a întors la muncă, are un contract de muncă, face contribuții, e asigurat, își găsește o locuință permanentă, care nu înseamnă pentru totdeauna, ci stabilă, cu forme legale. Ceea ce e greu de realizat în București. Avem totuși o rată de succes de pste 80% în fiecare an. Ceea ce e enorm. Suntem pe bună dreptate foarte mândri de asta și eu călătoresc în toată Europa să povestesc despre asta. Bravo mie, haha”, glumește el.

„Toată lumea știe că sistemul e defect, dar continuă”

Domeniul serviciilor sociale în care Ian lucrează de peste 20 de ani în România s-a schimbat de-a lungul timpului. La început, lipsa reglementărilor i-a permis să inoveze și să experimenteze, dar și să învețe din greșeli. Implementarea reglementărilor a fost, bineînțeles, o etapă necesară, dar în România s-a făcut prost. A fost importat sistemul francez fără să se țină seama de particularități și au rezultat multe contradicții. Una dintre consecințe a fost că majoritatea furnizorilor de servicii sociale nu mai puteau obține acreditare. Printre aceștia se numărau școli, spitale, instituții de sănătate psihică, autorități locale. „Dacă ești în sectorul public, plătești amenda și mergi mai departe, dar ONG-urile erau închise. Era o abordare de sus în jos. Autoritățile pretindeau că știau mai bine, că știau exact de ce avea nevoie o mamă abuzată sau o familie fără casă. Acum se schimbă, abordarea e de jos în sus, chiar și ONG-urile au un cuvânt mai puternic de spus, pentru că avem experiența. Lucrăm împreună, nu pentru ei”.

Politicile publice din domeniu afectează metoda de la „Casa Ioana”. Dacă Ian și echipa lui lucrează împreună cu beneficiarii și îi ajută să se descurce singuri, statul îi face dependenți de sistem. În prezent, statul obligă „Casa Ioana” să ofere două mese pe zi beneficiarilor, deși organizația face eforturi ca aceștia să se susțină singuri. „Toată lumea știe că sistemul e defect, dar continuă. Lucrurile s-au mai îmbunătățit, clar s-au îmbunătățit, trebuie să fii orb să mergi prin București și să nu vezi îmbunătățirile. Totuși, suntem tot cei mai săraci din Europa. Sărăcia rurală e enormă, foarte puțin se face pentru ei. Sistemul de sănătate, toată lumea știe că nu e gratuit, educația în România e groaznică, cum ieșim geniile care suntem e peste puterea mea de înțelegere. E o formă arhaică de educație, toată lumea știe că e rea, dar continuă”.

Ian Tilling s-a stabilit singur în București. În Marea Britanie, tocmai se despărțise de soția lui și își pierduse unul din cei patru fii într-un accident înainte de mutarea în România. Aici a cunoscut-o pe Cristina, colegă de muncă, cu care s-a căsătorit în urmă cu 18 ani. Între timp, Cristina a acceptat un job la Bruxelles, are naționalitate belgiană, iar Ian face naveta București-Bruxelles. „Am un cap românesc pe care îl las aici când plec și îl iau înapoi când mă întorc. E singurul fel de a supraviețui, trebuie să fii român ca să poți supraviețui. Când sunt aici, sunt complet aici, complet integrat. Am prieteni români, am și prieteni expați, dar mă învârt în cercurile localnicilor, nu mă duc în restaurante fancy, prefer barurile locale. Plaja mea preferată e 2 Mai. Sunt acceptat ca român. Sunt localnic-alizat”.

Când a ajuns în București, diferența culturală l-a șocat. “Am ajuns la 1 noaptea, iar primul loc pe care l-am găsit unde să stăm a fost Athenee Palace Hilton, nu era grozav ca acum. Nu erau magazine. Drumuri imense, fără trafic. Îmi aduc aminte că am făcut o fotografie într-o marți după-amiaza în mijlocul bulevardului Magheru și nu erau mai mult de 3-4 mașini în fotografie. Totul era gri, sumbru, erau cozi lungi”, își amintește Ian, care era recunoscut ca fiind străin pentru că purta blugi. În toată șederea lui în România nu s-a simțit niciodată discriminat: „Sunt oameni cărora nu le plac străinii, sunt și oameni în țara mea cărora nu le plac străinii. Mereu am fost bine primit aici. Oamenii, în general, sunt empatici cu străinii și vor să ajute. Nu am avut nicio animozitate niciodată, dimpotrivă, cred că străinii sunt îndrăgiți aici, mai mult decât în UK, din păcate”.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger