Cartierele Bucureştiului: Militari, un copil lacom din beton

3

Ai putea spune că e un cartier ca oricare altul, dar poate citeşte şi Vlad şi află că, spre deosebire de Pajura (un cartier de 6 blocuri), Militari chiar este un cartier. Ba chiar unul destul de mare. Şi mai rău, se tot extinde cu noul complex Militari Residence. În acest mirific cartier găseşti cam orice. Eu locuiesc aici de 30 de ani şi am văzut cam tot ce era de văzut în cartier, cu bune şi rele. Dar hai să vedem mai întâi ce e bine şi ce e rău aici, în acest cartier pur românesc, care trăieşte în permanenţă un paradox. Duce o luptă continuă cu binele şi răul, la fel că Iona. Şi uneori o ia pe arătură rău de tot.

 

15

 

Text şi foto de Marcel State

 

Oamenii

Avem în Militari şi chinezi, negri şi arabi şi tot ce ai putea gândi. Chiar şi turcul de la brutărie se simte acasă acum. Pe unii îi remarci din obişnuită, după haine, pe alţii însă trebuie să-i descoperi. E o lume pestriţă, colorată şi cartierul ăsta are grijă de toţi. Le dă şi apă plată şi sifon la automat. Le face legătura cu A1 şi le oferă şcoli destule, cu grădiniţe şi terenuri de fotbal şi săli noi-nouţe de sport.

Paradoxul e că, pentru toate astea, au fost sacrificate toate spaţiile libere posibile, copiii fiind la propriu înconjuraţi de betoane. Şcolile astea cu de toate arată ca Bastilia de la Perla sau, mai bine zis, ca Rahova. Dezumanizează. Cartierul ăsta se transformă, se extinde, e ca un copil în creştere, mereu flămând, vrea mereu tot mai multe. De la metrou uşor, adică linia de tramvai 41, până la parcuri de distracţie, mall-uri, pieţe şi mai toate mărcile posibile de supermarket. Până şi DD, s-a mutat aici din sediul lui pompos din Romană, tocmai la fostul Cesarom. Şi cu toată creşterea asta a lui, arată hidos, diform, şi mai ales devine, la propriu, beton.

 

16

 

9

 

13

 

Locurile
Iniţial au fost interesante, acum dispar şi orice urmă de spaţiu verde este înghiţită. Se construieşte oriunde, oricum, fără milă, fără cap. Doar pentru că cineva a apucat să pună mâna pe un teren, va construi. Ce contează că blocul e înconjurat beton în jur, ca să poată deveni totul o mare parcare, ce contează că blocul cel nou e pe intersecţia a trei străzi cu sens unic şi nu mai ai unde face o altă parcare? Legea o cere, tu o faci blocând riveranii.

Cel mai nou exemplu văzut este Politehnica, unde se construieşte o nouă clădire, în loc să restaureze şi să consolideze unele mai vechi, care zac în ruină. Aşa că au defrişat ceva copaci, au mai ras câteva tone de pământ şi se apucă de distracţie. Chiar acum, când citiţi asta, se toarnă fundaţia. Cred că primarii acestui sector ar trebui premiaţi cu câteva zeci de tone de Zmeure de Aur, pentru cele mai proaste proiecte arhitecturale şi urbanistice. Aceiaşi primari care au decopertat de două ori pasajul Lujerului, cu tot parcul din zona Plaza, pentru că uitaseră să pună nu ş’ ce material la renovare.

Acest cartier, cu bune şi rele, are însă şi povești interesante. Are, de exemplu prima fabrică de Coca-cola din ţară. A fost ani buni un motiv de mândrie printre localnici. Mai nou, e depozit şi fabrica s-a mutat la Ploieşti. Până şi mall-ul Plaza are poveştile lui, dintre care cea mai cunoscut[ rămâne cea din primul clip Bug Mafia cu Loredana. Şi nici al doilea clip nu a ieşit prea departe de aici, e fix lângă Chiajna , colţ cu Giuleşti-Sârbi. Unde cântă Loredana, totul prinde viaţă, pentru că, după ultimul lor clip, şi biserica aia părăsită din câmp se reconstruieşte.

 

4

 

7

 

5

 

Poveştile

 

Am crescut aici pe o stradă care iniţial, în anii comunismului, se numea Conductei. Am văzut trasoare de la balcon şi am fost transferat de urgenţă la bunici, cu Revoluţia. Până la bunicii mei, aveam de trecut de două posturi de Miliţie, unul se afla în paragină acum la Nufărul/Miniprix, ascuns cumva de curioşi, iar unul la benzinăria de la km 36 de pe A1, şi au fost mereu un motiv de ură pentru tata.

Tot de A1, mai precis de centura de sub podul de la Carrefour, mă leagă o poveste cu un accident de maşină, unde un anume domn, pe numele lui Matei Corvinul, care conducea o maşină de pază, a intrat în spatele meu. Suficient cât să mergem la secţia de Poliţie 21, ca să facem formalităţile. Primul poliţist a fost suficient de taciturn, aşa că la 4 a.m. aflăm că accidentul era pe raza comunei Chiajna şi că trebuia să mergem acolo. Aşa că eu, Matei Corvinul şi încă un văr de al meu plecăm de nebuni în spartul nopţii să căutăm o altă secţie de poliţie. Matei Corvinul aleargă zdravăn, eu după el, varu-miu cu numere de provincie în spate. Îmi dau seama că am trecut cu 100 km / oră de un post de poliţie şi totuşi singurul oprit e vărul meu, pentru că aici discriminarea funcţionează. Pe Matei Corvinul l-am cules din vişinul secţiei de poliţie, pentru că el găsise postul înaintea noastră. 

 

1

 

2

 

Şcoala a fost mereu la 5 minute de mine, nu trebuia decât să traversez strada. Din două şcoli aflate în faţa blocului nu puteam alege decât una. În şcoală am aflat de primele discriminări. Pe undeva prin clasa a treia sau a patra, fosta învăţătoare, d-na Curpan, a decis că poate împărţi clasa în proşti, buni şi cei mai buni. La propriu. A scris asta cu cretă pe primele bănci din faţa catedrei şi apoi a chemat şi restul învăţătoarelor să vadă. În curtea şcolii unde am învăţat şi mi-am julit genunchii, erau o bârnă de sport, câteva terenuri de baschet şi vreo două sălcii, lângă o baltă permanentă, unde făceam din frunze bărcuţe. Acum totul e din beton şi gazon sintetic. Şi nici câinii care m-au atacat şi m-au pus la pământ nu mai sunt.

Ştiu că unora s-ar putea să nu le pice bine povestea asta, dar într-o seară am constatat că mi-am uitat adidaşii în clasă, în bancă. Şi cum nu stăteam deloc departe, m-am dus să-i recuperez. Nu mai ştiu cum am ajuns în şcoală şi am reuşit să îmi găsesc adidaşii, dar ştiu că atunci când am vrut să părăsesc incinta, am fost înconjurat şi pus la pământ de o haită de 4-5 câini maidanezi, ţinuţi de paznici probabil şi probabil că da,voi trăi toată viaţa cu această teamă. Am scăpat cu viaţă, pentru că am urlat din toată inima şi paznicul a reuşit să mă salveze la timp. Dar ţinând cont că un copil a murit sfâşiat de câini şi încă este pus la îndoială acest lucru, nu prea văd povestea mea credibilă. Şi nu doar câinii au fost marele meu coşmar.

Puţini ştiu că în cartier există un cimitir, nici prea mare, nici prea mic. Şi cum în comunism, locurile de joacă nu existau şi eram mereu pe afară, în faţa blocului, în micul parc, câţiva copii mai mari au găsit o bucată dintr-un craniu cu care să joace fotbal. Şi uite aşa m-am ales cu un coşmar de toată frumuseţea o bună parte din copilărie.

O altă discriminare resimţită în cartier a fost într-o vară când, venit de la bunici, blond şi bine bronzat, am fost trimis să cumpăr un pepene din piaţă. Doar că nenea ăla de acolo m-a făcut ţigan şi m-a trimis la origini, ba chiar a vrut să mă bată, eu neînţelegând, pe bună dreptate, de vreme ce aveam şi banii, de ce sunt trimis la plimbare.

 

11

 

Poveştile de cartier sunt frumoase, mai ales când blocul este jefuit a treia oară de un administrator. Şi chiar dacă s-a întâmplat acum doi ani, nu este la fel de tragic ca în anii ’80, când unul dintre proprietari, rămas fără casă şi cu datorii, a ucis administratorul. Însă cutia de scrisori, spartă, singură, din mijloc, care îţi sare în ochi cu mesajul “hoţilor, vrem banii”, este un mesaj psihologic destul de bun. Dar bănuiesc că şi asta sună a clişeu. Cel mai haios rămâne însă metroul de la Gorjului (restricţiile lor prosteşti mă opresc să fotografiez, dar vă asigur că au zidit două căi de circulaţie şi te obligă, deşi puteau face o arcadă, să ocoleşti că nebunul pe sub scări), unde se vede clar, zidul care blochează calea corectă de acces.

Povestea cu nebunii din cartier sigur o să vă placă. Pentru că da, după toate relele, există şi toleranţă. Aici intervine umanitatea, surprinzătoare. Să despicăm un pic. În bloc, pe acelaşi palier cu mine, lângă uşa liftului (care din motive clare a fost sudată), locuia o familie normală, soţ, soţie şi o fetiţă. Lucrurile au mers prost, iar soţul, poreclit Mutulică, îşi bătea regulat consoarta. Atât de regulat şi de violent, încât toată copilăria mea a fost marcată de certurile şi bătăile lor. Şi mai ales de momentele în care ea ceda cu totul şi ieşea urlând, ţipând şi înjurând cu toată puterea în stradă.

O bună perioadă ea era trimisă deci la spital, unde se calma, primea sedative şi tot aşa. Apoi o trimiteau din nou acasă, după câteva luni. Cumva, fetiţa a reuşit să scape de acolo şi au rămas doar ei doi. Şi certurile şi scandalurile au continuat. Şi au fost geamuri sparte, uşi sparte, ghenă spartă, becuri sparte, şi multă furie. Şi cabluri de telefon, internet şi TV tăiate şi bătăi cu vecinii, pentru că ea, în furia şi neputinţa ei, încerca să se răzbune, lovind chiar într-o zi mai multe mămici din faţa blocului.

Evident, consorţii au reacţionat la fel de prosteşte şi i-au aplicat o corecţie. Fiecare dintre ei. Pentru că între ei şi ea există câteva internări şi multe reclamaţii la poliţie, deci sunt acoperiţi. Ba chiar şi două doamne drăguţe de la nou înfiinţată biserica “Martorii lu’ Iehova” au aflat pe propria piele ce înseamnă să nu suni aiurea la uşă. Eu le-am explicat martorilor situaţia şi i-am avertizat că sunt într-un loc mai periculos, dar pe când discutăm asta, s-a deschis uşa şi au început înjurăturile. Ceva cu credinţă, hoaşte şi târfe, într-o combinaţie siropoasă. Şi uite aşa scumpele bunicuţe şi-au amintit că au concurat alături de Maricica Puica la sărituri garduri, adică scări, din trei în trei, pe puţin. Şi nici nu a mai venit vreunul de atunci. El a murit de câţiva ani. Ea supravieţuieşte cu ajutorul fiicei.

 

10

 

8

 

000

 

14

 

De la blocurile de nefamilişti de lângă WestGate, de la narcomanii dintre Moineşti şi Valea Lungă, de la clanurile de ţigani care au acaparat cartierul şi apoi s-au mutat discret în Chiajna, nu înainte de a-şi schimba sediul luxos, în care patrulau non stop limuzine negre, cu primăria, după ce bineînţeles au contractat afacerea de hinghereală a maşinilor, de la autostopiştii de la metroul Păcii sau de la autogara Militari care, deşi privatizată, are aceleaşi autobuze de acum 30 de ani, de la fetiţele dulci care se înşirau odinioară pe strada Dâmboviţei şi le admira o ţară întreagă, văzute din tramvaiul 41, frecvent oferite ca material de ştiri şi nu numai, de la şuieratul trenurilor care se aud în Gara de Nord atunci când e multă linişte, de la mică cascadă de pe Lacul Morii, făcută de staţia de apă, până la Marele Dormitor (Drumul Taberei ).

De la Teatrul Masca, cu gardul sau “a l’amour” copiat după franţuji, de la fosta Apaca, unde Roman era un mic Eros şi unde acum e un ditamai Business Park (se construieşte al treilea birou turn lângă Afi) până la dealurile de săniuş ale Politehnicii, cu noul maraton Gerar, până la înfrăţirea gard în gard cu Regia şi viaţa de noapte şi ultimul parc de distracţii deschis aici , Divertiland, sau piscina lu’ Gabi Szabo sau patiseria Elan, care începe să capete acum patina timpului, cartierul trăieşte, creşte, respiră, şi moare în fiecare zi puţin câte puţin. Ca şi mine de altfel, cartierul nu mai e la fel, cu sau fără voia lui, se transformă şi nu cred că se va opri foarte curând.

 

6

 

3

 

Din aceeaşi serie, puteţi citi:

Cartierele Bucureştiului: Calea Moşilor, strada cu cele mai multe case de amanet din Bucureşti

Centrul vechi: Jurnal dintr-o altă lume

FOTO Crângași, cartierul vesel cu memorie scurtă

Sălăjanu’ e o entitate

Locuiesc între Victoria Socialismului și Timpuri Noi

Baicului. Un cartier modest și liniștit, fără trancane

Drumul Taberei, cartierul evitat de prieteni


3 comentarii

  1. hmmm… Si eu am stat in Militari vreo 30 si de ani.. Ai uitat sa spui ca actualul Teatru Masca era de fapt cinema Pacea unde am vazut toate filmele clasice ale copilariei (Razboiul Stelelor, Imperiul Contraataca, prima serie din anii 70 cu Omul Paianjen, etc) Vis a vis de Teatrul Masca se afla gradinita si orfelinatul (o mai avea aceeasi destinatie ???). Ai uitat sa spui ca toata zona Uverturii (partea cu teatrul Masca)era cartier de case darimat in anii 80 pentru a se construi actualele blocuri. Nu ai pomenit nimic de azilul de batrini de la Apusului, de “canal”, de caminele de nefamilisti de la Cimpoiului (linga M-uri). De faptul ca in anii 80 (lucru verficabil – si ajuns legenda urbana) au fost scoase sinele de tranvai de pe Iuliu Maniu (capatul la tramvai era la Pacii) si puse la loc dupa citeva luni pentru ca “uitasera” niste garnituri de tramvai la depou. Ulteriro sinele au fost scoase din nou. De faptul ca Iuliu Maniu a fost in anii 90 blocat vreo 3 ani ca sa schimbe reteaua de apa. Ca de la Pacii pina la intrarea pe A1 erau castani (ramasitele lor se mai vad si astazi) din 3 in 3 metri. De liceul Industrial nr. 8 in care in 1989 erau doar 4 fete (!!!) in clasa a noua :)).

    Si multe altele…

    • Salut, nu am uitat. dar am tinut sa ma incadrez intr-un spatiu in asa fel incat sa nu ma lungesc prea mult cartierul fiind totusi destul de mare. Spre surprinderea mea nu stiu de vreun camin de batrani la Apusului, stiu doar de unul pana in Apusului, cu nume de sfant. Nu am uitat de canal, de aia am si mentionat cascada de la stejar. Centrul Oferlinat, a functionat pana acum cativa ani, cred ca vreo 5, acum este un fel de policlinica. Nu am pomenit de liceul nr 8, dar am pomenit de WestGate, care este lipit de caminele de nefamilisti de acolo si face nota contrastanta cu birourile. Poate o sa mai fac un al doilea articol, la cat de mare este cartierul, sigur am omis ceva.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger