Care-i faza cu oamenii tăcuți

0

David Berman e un poet şi cîntăreţ american, membru al trupei de indie-rock Silver Jews. Berman scrie, ca şi poeţii pe care i-am publicat aici săptămînile trecute, pe aceeaşi linie neo-romantică, poezie de atmosferă, misterioasă, cu elemente fantastice şi psihedelice, care aminteşte, dacă e să dăm o referinţă cinematografică (şi în cazul poeziei americane contemporane, influenţate de cultura pop, aceste referinţe sunt justificate) de filmul-cult Donnie Darko, deşi textele de mai jos au apărut înaintea acestuia.

Tulsa

 

O femeie, Tina, bea gin în asfinţit

în spatele unor draperii ce înrămează

cîmpia cu iarbă uscată şi dealurile cu mandarini

ale ţinutului ei natal. O poliţă de asigurare

e prinsă de calculator.

Draperiile sînt purpurii.

Bărbatul cu care vrea să se mărite e-un tip rezervat

ca un iaz întunecat de preerie. Pictează furtuni radio

în pivniţă, lîngă un glob al planetei Marte,

şi are părul şi pantofii ca sîngele de bivol.

Firma lui administrează cimitirul local.

Printre aleile egale, mormintele sînt împrăştiate

ca nişte bucăţi dintr-o piatră uriaşă, explodată.

În fiecare an, copacii din jur se umplu de grauri,

graurii par conduşi din umbră de o Carte a Morţii.

Iar ea, o manichiuristă îndrăgostită de intimitatea

muncii sale, ţine oamenii de mînă pentru bani.

Cizelează extremităţile petroliştilor şi ale bancherilor.

Însă bărbatul ăsta, tipul cu care-ar vrea

să se mărite,-i ciudat. Şi ea se întreabă, Care-i faza cu oamenii

tăcuţi, ne pot citi gîndurile? Şi chiar atunci un gîndac

aterizează pe una dintre draperii.

Draperia purpurie din dreapta.

Stînga mea, dreapta ei.

 

Imaginînd înfrîngerea

 

M-a trezit în zori,

valijoara i se culcuşise la picioare

ca un cîine mic, maroniu.

M-am ridicat şi m-am uitat pe fereastră

la zăpada care cădea peste pîlcul de stejari.

Într-o mînă ţinea un bilet de autobuz.

Apoi a dus ceva negru la gură,

m-am gîndit că e o prună, dar era un inhalator.

Mi-am căutat sub pat bomboanele mentolate

şi ea m-a întrebat dacă m-am gîndit vreodată la cancer.

Da, i-am spus, dar numai ca la un copac îndepărtat

de pe o culme, atît de îndepărtată, că nu mai contează.

Şi presupun că un suflet mort se uită înapoi

la acel copac, lăsat mult în urmă, atît de în urmă

că nu mai contează, nu mai mult decît amintirea somnului

sau a apei.

Deşi, ca să crezi aşa ceva, m-am gîndit,

trebuie să accepţi mai întîi premiza

că ea chiar mă trezise în zori.

 

traducere de Cătălin Lazurca şi Dan Sociu

 

Puteți citi și:

Cineva undeva călătorește furios înspre tine

Niciodată la fel


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger