David Berman e un poet şi cîntăreţ american, membru al trupei de indie-rock Silver Jews. Berman scrie, ca şi poeţii pe care i-am publicat aici săptămînile trecute, pe aceeaşi linie neo-romantică, poezie de atmosferă, misterioasă, cu elemente fantastice şi psihedelice, care aminteşte, dacă e să dăm o referinţă cinematografică (şi în cazul poeziei americane contemporane, influenţate de cultura pop, aceste referinţe sunt justificate) de filmul-cult Donnie Darko, deşi textele de mai jos au apărut înaintea acestuia.
Tulsa
O femeie, Tina, bea gin în asfinţit
în spatele unor draperii ce înrămează
cîmpia cu iarbă uscată şi dealurile cu mandarini
ale ţinutului ei natal. O poliţă de asigurare
e prinsă de calculator.
Draperiile sînt purpurii.
Bărbatul cu care vrea să se mărite e-un tip rezervat
ca un iaz întunecat de preerie. Pictează furtuni radio
în pivniţă, lîngă un glob al planetei Marte,
şi are părul şi pantofii ca sîngele de bivol.
Firma lui administrează cimitirul local.
Printre aleile egale, mormintele sînt împrăştiate
ca nişte bucăţi dintr-o piatră uriaşă, explodată.
În fiecare an, copacii din jur se umplu de grauri,
graurii par conduşi din umbră de o Carte a Morţii.
Iar ea, o manichiuristă îndrăgostită de intimitatea
muncii sale, ţine oamenii de mînă pentru bani.
Cizelează extremităţile petroliştilor şi ale bancherilor.
Însă bărbatul ăsta, tipul cu care-ar vrea
să se mărite,-i ciudat. Şi ea se întreabă, Care-i faza cu oamenii
tăcuţi, ne pot citi gîndurile? Şi chiar atunci un gîndac
aterizează pe una dintre draperii.
Draperia purpurie din dreapta.
Stînga mea, dreapta ei.
Imaginînd înfrîngerea
M-a trezit în zori,
valijoara i se culcuşise la picioare
ca un cîine mic, maroniu.
M-am ridicat şi m-am uitat pe fereastră
la zăpada care cădea peste pîlcul de stejari.
Într-o mînă ţinea un bilet de autobuz.
Apoi a dus ceva negru la gură,
m-am gîndit că e o prună, dar era un inhalator.
Mi-am căutat sub pat bomboanele mentolate
şi ea m-a întrebat dacă m-am gîndit vreodată la cancer.
Da, i-am spus, dar numai ca la un copac îndepărtat
de pe o culme, atît de îndepărtată, că nu mai contează.
Şi presupun că un suflet mort se uită înapoi
la acel copac, lăsat mult în urmă, atît de în urmă
că nu mai contează, nu mai mult decît amintirea somnului
sau a apei.
Deşi, ca să crezi aşa ceva, m-am gîndit,
trebuie să accepţi mai întîi premiza
că ea chiar mă trezise în zori.
traducere de Cătălin Lazurca şi Dan Sociu
Puteți citi și: