Echipa noastră de cercetare a bătut Bucureștiul încercând să înțeleagă cât mai bine impactul noilor minorități. Îngropați în stereotipuri, membrii comunităților de migranți stabiliți în București rămân niște cifre și statistici. Contribuția lor la diversitatea culturală este, însă, mult mai extinsă, iar cercetarea noastră scoate la iveală câteva caracteristici necesare pentru a înțelege de ce vin acești oameni în București, de ce rămân și cum își clădesc un trai aici, departe de casă. În plus, în contextul în care Europa este îngrijorată de pericolele migrației, cercetarea noastră arată că migranții reușesc să-și clădească o viață în țara gazdă și se integrează cu succes.
de Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (M.A.I.E). Articol preluat de pe site-ul New Minorities.
Indienii aduc cricket-ul și cele mai bune condimente în București
Se întâmplă frecvent ca România să fi fost aleasă în mod aleator ca țară de relocare sau migrația indienilor să fie legată de sfaturile unor prieteni, fără baza unor cunoștințe proprii prealabile. De asemenea, circumstanțele favorabile dezvoltării unor afaceri sau relații profesionale și mai ales întemeierea unei familii reies a fi elemente ce permanentizează șederea celor mai mulți cetățeni indieni în București.
Marile complexe comerciale sau centrul vechi al orașului se conturează drept spații de întâlnire cu apropiații sau pur și simplu locuri destinate activităților de loisir. Într-un registru similar, grupurile de prieteni în care este petrecut acest timp liber sunt în multe cazuri mixte – indieni, români, dar și alți migranți stabiliți în București. Un exemplu în acest sens este și cricketul, un sport practicat de migranții indieni alături de pakistanezi, englezi, români și chiar australieni. De asemenea, festivalul Namaste este deopotrivă un spațiu de manifestare a etnicității și specificului indian, precum și o oportunitate de relaționare cu ceilalți locuitori ai Bucureștiului.
În privința tradițiilor și practicilor religioase, nu există un loc dedicat de rugăciune, dar există variate forme de a suplini această nevoie. Astfel, migranții indieni își practică religia în altarele pe care le organizează și întocmesc ca acasă, pornind de la fotografiile părinților. De altfel, legăturile cu casa sunt strânse chiar dacă distanța este foarte mare și sunt susținute atât la nivel spiritual, cât și material și pe cale virtuală. Indienii bucureșteni comunică cu familia și prietenii din India prin Skype, Facebook sau Whatsapp, dar pe lângă mesaje și fotografii, trimit spre India și sume de bani. În mod reciproc, primesc pachete care conțin mai mereu amintitele condimente și dulciuri tradiționale sau mâncăruri neperisabile. Mai multe detalii, aici.
Nu doar românii merg în Italia, dar și italienii vin în România
Italienii din București nu formează o comunitate omogenă, ci fac parte din grupuri de persoane structurate în funcție de domeniul profesional și de convingerile socio-politice. Prima categorie este reprezentată de enclave de antreprenori, în general localizate în afara centrului, în zona Băneasa-Otopeni. De obicei sunt comunități închise, de maxim 20-25 de persoane, cu nucleu constant de 10-15 persoane. Includ adesea grupuri de italieni și prieteni ai prietenilor care pot fi de alte naționalități, colegi de birou. Există o deschidere mai mare din partea antreprenorilor pentru crearea de comunităţi în care să fie incluși localnici. Antreprenorii, de regulă, sunt căsătoriți și au familii mixte, copii, locuind împreună în propria casă.
O altă categorie este reprezentată de profesioniști care locuiesc, de asemenea, tot în comunități închise, formate din maxim 15-20 persoane și care au legături formale cu ambasada. Persoanele din zona profesioniști, artiști, expați trăiesc în zona centru-Herăstrău-Rosetti, în apartamente închiriate. Profesioniștii/expații tind să aibă familia-prietenă în România sau sunt familii pendulare, adică un membru al cuplului vizitează regulat România. Expați-commuters sunt persoane care locuiesc singure în România sau persoane care întrețin relații familiale și în România și în Italia.
După stabilirea în afara ţării preţ de mai mult de o generaţie, italienii devin mai puţin italieni.
– antreprenor de origine italiană stabilit în Bucureşti
Există noduri instituționale care agregă comunitatea: Biserica Italiană, Școala Italiană Aldo Moro și Institutul Italian de Cultură. Acestea sunt și spații de socializare. Serile de film organizate de Institutul Italian de Cultură sunt prilej de socializare, Biserica Italiană aduce laolaltă persoane mature și comunitatea de oficiali, Școala Aldo Moro strânge oameni la evenimentele realizate de copii – yard-uri şi există şi Librăria Pavesiana, care organizează evenimente, traduceri și lansări de carte. Mai multe detalii,aici.
Un preparat autentic libanez se găteşte într-un singur restaurant bucureștean
Republica Libaneză are mai puțini libanezi decât Brazilia, iar multe țări au un procent semnificativ de etnici libanezi, veniți în diferite episoade de emigrare. O diasporă atât de consistentă nu avea cum să nu ia în considerare și România. Obișnuiți cu un capitalism laissez-faire ca în Liban, pe care l-au regăsit în România anilor ‘90, libanezii gestionau în 2001 peste 1.400 de afaceri cu peste 10.000 de angajați.
În București, singurele semne vizibile ale comunității libaneze sunt restaurantele cu specific, care nu sunt întodeauna deținute de etnici libanezi. Iar pentru că „geografia influențează mult modul de a găti”, după cum spune un interlocutor, gustul mâncării libaneze din restaurantele din București diferă de cele din Liban, însă și în Liban diferă de la o zonă la alta, în funcție de disponibilitatea ingredientelor proaspete. În plus, restaurantele cu specific libanez din România nu seamănă cu cele din Liban pentru că în Liban sunt așezate în proximitatea unor peisaje naturale specifice. Acestea încearcă totuşi să reproducă experiența libaneză/orientală, fie prin elemente orientale (narghilea, ibric, perne, tablouri), fie prin elemente naturale (plante curgătoare, ghivece cu flori), fie prin unicitatea preparatelor (Lahmeh Bi Ajjince se prepară într-un singur restaurant).
Relația formală a libanezilor cu România, prin instituțiile statului și limba, s-a dezvoltat facil datorită legăturii pe care ambele țări o au cu Franța – franceza este limbă oficială în Liban, iar birocrația română și libaneză sunt construite ambele după modelul francez. Relația cu țara natală este menținută indirect prin cele două școli din București cu predare după sistemul educațional libanez, cu manuale din Liban și în limba arabă și disponibilitatea ingredientelor specifice bucătăriei libaneze în numeroase spații comerciale, dar și direct, vara, când mulți își petrec vacanțele în Liban. Mai multe detalii, aici.
Moldovenii, o minoritate specială
Grupul moldovenilor diferă prin câteva caracteristici de celelalte grupuri minoritare din București. Parcursul istoric comun și apartenența etnică românească a multora dintre locuitorii Republicii Moldova au construit o relație specială cu România. Bursele studențești au fost unele dintre primele rezultate ale acestei relații și cea mai importantă poartă de acces a moldovenilor către România și București începând cu 1992. Migrația tinerilor studenți către București a crescut de la an la an, ceea ce a dus la conturarea unui grup relativ tânăr al moldovenilor bucureșteni.
Cu toate că legislația le permite celor mai mulți moldoveni să obțină relativ ușor cetățenia română, mulți dintre ei preferă să nu o ceară până la terminarea studiilor. Cetățenia ar însemna pierderea burselor și facilităților de locuire și transport acordate cetățenilor moldoveni veniți la studii în România, mult mai valoroase decât un eventual salariu. Din aceste motive, studenții moldoveni preferă să nu se angajeze sau, dacă au noroc, să lucreze la negru până la terminarea studiilor. Limba și accentul moldovenesc pot fi bariere ale socializării noilor veniți în afara grupului. Pentru majoritatea interlocutorilor, acomodarea lingvistică durează până spre finalul perioadei de studii.
Îmi place Bucureştiul pentru toleranță, dar în acelaşi timp tot asta nu-mi place la el: e prea tolerant.
– propietar de pub în Bucureşti din Republica Moldova
După terminarea facultății, obținerea cetățeniei este prioritară pentru găsirea unui job, acțiune relativ ușoară pentru majoritatea interlocutorilor. Noile locuri de muncă duc la slăbirea relațiilor cu alți moldoveni datorită formării unor noi grupuri de prieteni la locul de muncă. Tot în această perioadă scade și implicarea în comunitate, chiar dacă fiecare tânăr păstrează relația cu câțiva prieteni apropiați originari din Republica Moldova. Drumurile spre casă se răresc și ele, locul de muncă limitând plecările spre casă la Crăciun și Paște. Mai multe detalii, aici.
Turcii, istorie veche, minoritate nouă
Au mâncare bună, sunt comercianți pricepuți, nu mănâncă porc și sunt pasionați de fotbal. Cam astea sunt stereotipurile cel mai des întâlnite despre turci. Că au mâncare apreciată de reprezentanții clasei de mijloc, dar și de locuitorii din perimetrele semi-periferice în care sunt localizate autogările cu autocare spre Turcia ar putea sta dovadă numărul mare de restaurante cu specific apărute în ultimii ani. La Idomemoș, primul restaurant turcesc din București (deschis în 1991), în proximitatea unei autogări de la lângă Gara de Nord, au început să facă falafel acum un an de zile pentru că din ce în ce mai mulți oameni începuseră să întrebe de această specialitate pe care românii tind să o asocieze întregului orient musulman. În ciuda acestei flexibilități, spre deosebire de restaurantele cu specific libanez-global, patronate și întreținute de non-etnici libanezi în restaurantele cu specific turcesc din București, participarea etnicilor turci la prepararea câtorva dintre produsele-cheie este considerată o condiție esențială: în perioada cercetării, un astfel de restaurant și-a schimbat specificul pentru că toți cei trei angajați turci nu reușiseră să obțină permisul de muncă în România.
După ce am vizitat România de câteva ori înainte, după 1989 am privit schimbarea sistemului ca o oportunitate de afaceri, aşa că am vândut ce deţineam în Turcia şi am venit în Bucureşti cu câţiva bani şi o pereche de blugi. După 1989 purtând o pereche de blugi puteai să faci avere.
– om de afaceri de origine turcă stabilit în Bucureşti
În București trăiesc, potrivit datelor oficiale, peste 2.000 de cetățeni turci. Date neoficiale situează cifra acestora la peste 12.000 de persoane, cu o concentrare locativă în perimetrul Doamna Ghica – Colentina – Pantelimon (unde există și o moschee cu un centru cultural). O parte dintre ei au venit aici motivați de oportunitățile economice mai bune pe care le oferă România: “După 1989, cu câteva perechi de blugi în România puteai să faci o avere!”. După 2005, antreprenorii s-au orientat către piața imobiliară în special, dar și spre servicii și comerț. O altă parte, studenții, au venit datorită condițiilor permisive de acces în mediul academic. Mai multe detalii, aici.
Chinezii, cea mai închisă comunitate
În perioada de după 1990, chinezii au fost atrași în România de condițiile economice favorabile ce au permis dezvoltarea micilor inițiative comerciale care în timp au luat amploare. Contextul economic, deși fluctuant în ultimii 25 de ani, a rămas un factor decisiv pentru majoritatea celor care aleg să vină în România. Procesul de migrație este facilitat de agenții specializate în acest sens, dar și de imigranții deja stabiliți în București, care se mobilizeză pentru a le oferi ajutor noilor veniți. Prin comparație cu cei veniți în perioada de boom economic 2005 – 2009 (muncitori în construcții și muncitoare în domeniul textil), care au avut o ședere scurtă în România, comercianții ajunși în anii ’90 au dezvoltat afaceri de succes pe termen lung.
Sunt destul de puțini chinezi care își propun să rămână în România definitiv. Există o serie de obstacole care fac ca un membru al minorității să-și lichideze afacerea și bunurile și să se întoarcă în China chiar și după 20 de ani de ședere la noi în țară. Printre cele mai importante din aceste obstacole se numără dificultatea obținerii cetățeniei române și imposibilitatea de a-și putea menține în același timp și cetățenia chineză sau dificultatea învățării limbii române, care îngreunează foarte mult procesul de integrare. Prin urmare, mulți minoritari chinezi păstrează legături strânse cu țara de origine și aleg chiar de foarte multe ori să își trimită copiii (chiar și pe cei născuți în România) la școală în China.
Zonele de agregare locativă sunt în funcție de dezvoltarea complexelor comerciale sau de afaceri: Colentina-Fundeni (Europa), Dobroiești (Dragonul Roșu), Voluntari (China Town) – unde o parte sunt chiar proprietari, cu toate că nu intenționează să rămână în România – și în ultimii ani Băneasa, datorită migranților angajați în multinaționalele de IT și telecomunicații. Mai multe detalii, aici.
Comunitatea britanică, sub semnul provizoratului
Numărul britanicilor care trăiesc în România în momentul de față este neclar (între 2.500 și 4.000), având în vedere că după aderarea României la UE, în 2007, a fost eliminată nevoia acestora de a se înregistra ca rezidenți permanenți sau temporari. Această ambiguitate cantitativă poate fi înțeleasă în contextul temporalității migrației britanicilor la nivelul capitalei României: rezultatele cercetării indică un fel de echilibru instabil, de provizorat al șederii acestora – deși mulți dintre ei trăiesc în București de ani buni, inițial nu au anticipat o durată atât de lungă, iar acum nu exclud posibilitatea unei relocări în viitorul apropiat, chiar și în pofida legăturilor cu prietenii sau a angajamentelor în diverse activități sau proiecte sociale.
Afluxul britanicilor a fost încurajat și de un teren neexploatat pentru planurile și expertiza lor, dar și de o piață ce pune la dispoziție așa-zisele „professional short-cuts”. Momentul sosirii acestor migranți a coincis cu o perioadă de dezvoltare a capitalei foarte prolifică și relativ prietenoasă cu idei noi. Într-un registru similar, interacțiunea cu instituțiile statului nu pare a fi la fel de prietenoasă, cel puțin nu în toate cazurile cercetate, fiind deseori întâlnită o cultură birocratică inflexibilă și devoratoare de timp.
Eu sunt un imigrant. Noi toți suntem imigranți. Iar dacă cineva spune că e expat, mi se pare o lipsă de solidaritate față de niște oameni care sunt în aceeși poziție, dar nu au bani. Eu sunt foarte mândru să spun că sunt imigrant.
– jurnalist britanic stabilit în Bucureşti
Limba română este folosită deseori, dar nu toți au simțit nevoia să o învețe, păstrând acel sentiment de provizorat în ce privește șederea în România. Sunt frugale mențiunile despre întâlniri sau asocieri formale și de cele mai multe ori nu sunt păreri pozitive.
În ce privește viața religioasă, Biserica Anglicană rămâne un punct de reper în special pentru britanicii mai în vârstă ce se întâlnesc la slujba duminicală. Tinerii britanici acordă o altă relevanță acestui aspect, oscilând între agnostici și eclectici, și folosind marile sărbători drept prilej de aprofundare a procesului de integrare prin vizite în familiile prietenilor români.
În discursul lor, ideea de comunitate britanică nu pare să aibă prea multe rădăcini, deși toți au prieteni englezi în București și îi întâlnesc din când în când. Folosesc mai degrabă conceptul de migrant când se descriu pe sine, iar când îl folosesc pe cel de expat, îi recunosc intenția de superioritate și aura de discriminare pozitivă care îl înconjoară. Mai multe detalii, aici.
Trei tipuri de francezi în București
Cei aproximativ 9.000 de francezi care locuiesc în țara noastră, după cum spune liderul Uniunii Francezilor din România, se împart în trei categorii, conform profilului socio-profesional individual.
Prima categorie este formată din expații care lucrează în managementul multi-naționalelor franțuzești ce operează în București și personalul ambasadelor. Aceștia locuiesc temporar în oraș, împreună cu familia, în case închiriate. Interacțiunile cu românii sunt limitate doar la cele necesare activității profesionale. În general, au cunoștințe limitate de limba română, iar timpul liber și-l petrec în localuri scumpe împreună cu alți francezi sau străini care ocupă posturi asemănătoare.
Tehnocrații reprezintă o altă categorie a francezilor veniți în București; sunt, la rândul lor, angajați ai filialelor românești ale companiilor franceze, dar petrec în România mai mult timp decât cei de mai sus. Ei sunt mult mai deschiși să experimenteze orașul și cultura sa, motiv pentru care încearcă să învețe limba română, vizitează mai des țara și au contacte dese cu localnicii. Adiacent acestei categorii este și grupul studenților francezi din București, care vin în oraș beneficiind de burse sau pentru a urma, în general, universități cu profil medical. Interacțiunile acestora cu orașul și locuitorii săi sunt foarte dese; studenții cunosc bine limba română, locuiesc în cartierele populare ale orașului și socializează preponderent cu colegii de facultate.
Cel de-al treilea grup este format din francezii care au ajuns în București pentru un loc de muncă plătit mai bine decât în Franța, care le oferă un nivel de trai mult mai crescut decât acasă. Unii dintre ei au ajuns în București și pentru că aveau un partener sau parteneră de origine română. Se stabilesc în București pe termen lung, sunt răspândiți în tot orașul și frecventează aceleași locuri ca prietenii de vârsta lor. Cunosc bine limba română și sunt la curent cu toate noutățile din oraș. Mai multe detalii, aici.
Proiectul “Noile minorități din municipiul București” a fost finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României, în cadrul programului PA17/RO13, Promovarea Diversității în Artă și Cultură în cadrul Patrimoniului European.