Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru

1

Pentru săptămâna aceasta, o poveste din 1496. O vreme în care unii spun că pe meleagurile noastre ar mai fi fost Ev Mediu. Un Ev care ar fi continuat până la Horea și Vladimirescu. Dar ce Ev Mediu mai putea fi cel în care oamenii Renașterii băteau drumurile Ardealului?

 

00_exterioare_largi_01a_MIHAI_2009

de Valdimir Agrigoroaei

 

Când se recupera și valorifica, după milenii, moștenirea romană? E adevărat că urmele medievale au fost mereu prezente. Că ele au îmbrăcat în modernitate haina populară. Și-apoi nu ne-am dezbărat de ele nici astăzi, când trăim feudalismul baronilor locali. Numai că atunci, la trecerea dintre secolele XV-XVI, atunci s-a născut distanța dintre cult și popular. O vreme am urât folclorul și am îndrăgit arta cultă. Apoi am învățat să facem fix pe dos. Ar fi poate cazul să le apreciem pe amândouă. Și să apreciem, după secole de uitare, o bisericuță puțin cunoscută. Cea de la Sânpetru, bunăoară. Din Hațeg, în județul Hunedoara.

***
– Vine nebunul! Vine nebunul!

În sat la Sânpetru ieşea lumea din bordeie şi se ducea cu mic cu mare la biserică. Era dimineaţă în sfânta zi de duminică şi se aflau cu toţii pe la casele lor. Popa fu primul înfipt în uşa bisericii. Astăzi nu ţinea slujbă. Să îl ierte Dumnezeu. Astăzi apăra biserica. De nebun. De ungurul nebun de la Bălgrad.

De o săptămână le ajungeau pe la urechi veşti de prin tot Haţegul. Anume că venise la Grădişte unul, Ianoş, de-şi zicea Mezerzius. Cu nişte care şi cu oameni năimiţi de capitlul de la Bălgrad, cu învoire de la episcopul mare unguresc. Fusese om la locul lui până acum doi ani, când îl pălise strechea. Pe Ianoş îl stricase un italian, venit să strângă lucruri vechi. Umbla Ianoş cu o carte mare după el, punea oamenii să întoarcă pietroaiele din pământ, să le rupă din biserici, şi scria pietroaiele în carte, le urca în căruţe şi le trimitea în târg la Bălgrad.

Le povestise cineva că a plecat nebunul cu două care pline din Grădişte şi că pe drum, la Ciula Mare, se rupsese osia unui car. Aşa de multe pietroaie suiseră într-însul. Câte cinci într-un car. Nu se mai sătura de strâns pietroaie. Că le ducea în târg la Haţeg, şi de-acolo erau alţii care le duceau la Bălgrad. Şi că popa Matei din Grădişte, ăla de n-avea nici-un Dumnezeu, le-ar fi dat pietrele din zidul bisericii pe douăzeci şi nouă de bănuţi. Că atunci când făcuse ungurul socoteala se făcuse de treizeci, dar Matei n-a vrut să fie Iuda. Ba Iudă era, popă necredincios, să dea biserica ridicată de moşii lui! Aşa ceva nu se va întâmpla la ei, îşi zicea în gând popa Şărbu. Şi-şi sufleca mânecile de la cămaşă.

Țăranii se adunară în jurul popii, nu care cumva să le strice nebunul biserica. Primiseră voie de cu seară de la Cândea, chiar dacă era dat cu papistaşii, şi de la cnezul Dan din Săcel, creştin de-al lor. De ăştia ascultau o parte dintre oameni. Era cu ei şi Vanciuc, cnezul care stăpânea cealaltă parte de sat. Se vorbiseră cu toţii să ţină piept nebunului, nu care cumva să le spurce lor biserica.

Deodată îl văzură călare la marginea cimitirului. Purta sutană neagră, mantie şi tichie neagră pe cap. În urma lui veneau doi amărâţi într-un car tras de boi. Iar în spate se ţinea un oştean, cu spada la brâu. Mergea pe jos, sprijinindu-se într-o suliţă. Părea plictisit.

Dădură ocol cimitirului şi se apropiară de biserică. În jurul popii se făcu linişte. Nu se-auzea nici musca.

– Bună ziua, oameni buni.

Zâmbea hoţul. Râdea pe seama lor. Aşa că popa Şărbu îi răspunse încruntat.

– Bună să-ţi fie şi dumitale.

– Dar de ce v-aţi adunat aşa, cu mic cu mare?

– Dar dumneata de ce-ai venit pe-aici?

– Păi, să văd şi eu ce-aveţi în biserică.

– Da’ de ce?

Degeaba le spuse canonicul că el caută urmele romanilor. Strămoşii lor, nu alţii. Păi, dacă erau strămoşii lor, ce treabă avea el cu ei? Nebunul încerca să se poarte cuminte. Se făcu că vrea numai să se uite în biserică. Aşa că, vrând-nevrând, venind el cu poruncă de sus, sătenii îl lăsară. Numai pe el, nu şi pe ceilalţi trei. Şi intrară după el în biserică popa, Vanciuc şi încă patru.

– E frumoasă biserica, zicea nebunul. Şi ce lespezi… Uite, asta i-ar plăcea şi episcopului. Chiar, că tot veni vorba, nu aş putea-o cumpăra? Pot zice că vine de la mine şi de la voi ca dar. Sunt sigur că se va bucura şi v-ar scuti de o parte din dările ce i se cuvin.

– Lespedea stă la căpătâiul cnezului Dan. El a ridicat biserica. Nu o dăm.

Îl înconjurară ameninţător. Iar Mezerzius dădu să iasă afară. Ieşi lesne de tot, îi făcea lumea loc, dar când dădu să se întoarcă către zidul bisericii, să vadă pietrele prinse-n el, se izbi de vlahii roşii de supărare cu căciulile în mâini.

– Piatra aceea – ştiţi? – e închinare către zeul Silvanus.

– Care dumnezeu?

– Un zeu de-al romanilor, strămoşii voştri. Aveau mai mulţi zei.

– Noi avem unul singur! spuse popa Şărbu. Iar domnia ta, faţă bisericească, ar fi bine să nu îţi faci păcat. Piatra aceea-i de pe vremea urieşilor şi şade bine unde stă.

Prins în menghina celor sfinte, Mezerzius nu avu ce face. Dădu înapoi. Nu putea spune că popa nu avea dreptate. Se cuvenea să-i ia cu binişorul.

– Dar capul acela de statuie, acela ştiţi că-i tot de la romani?

– Acela-i cap de prunc de urieş. Stă acolo să ne-aducă aminte de pedeapsa Domnului. Să nu facem şi noi păcatul pe care l-au făcut ei. Şi să nu-l faci nici domnia ta.

Curat lucru, popa ăsta era mai dihai decât toţi ceilalţi pe care-i întâlnise. Popa Şărbu ştia multe, le învăţase de la călugării de la Colţ. Se tot ducea la ei o dată la două săptămâni şi-i întreba pe părinţi despre cele sfinte.

Aşa că Mezerzius îi spuse că urieşii nu au existat. Popa tăcu şi ascultă. Că urieşii sunt o poveste şi că pe-aici a trecut împăratul Trăian de la Râm. Popa dădu din cap. Aşa era, fusese şi Trăian. Dar mai întâi fuseseră urieşii.

– Scrie şi la cartea Alixăndriei că urieşii au trăit pe pământ. Că Alixandru s-a bătut cu ei şi i-a închis în spatele munţilor de aramă. Şi că s-a urcat la cer pe doi balauri, şi că Domnul i-a dat pedeapsă pentru câte-a cutezat.

Mezerzius se frăsuia cum să le arate că se-nşeală. Nu le putea spune în faţă. Aşa că o luă de la început. De unde credea el că se trage tot necazul.

– Alixandru nu a făcut tot ce spuneţi voi. Era şi el om ca toţi ceilalţi din vechime. Şi tot oameni au fost şi Ţesar, şi August, şi Trăian împăratul.

– Păi ce? Am spus noi altceva?

– Nu, nu aţi spus. Dar, vedeţi voi, povestea aceea cu balauri nu prea e adevărată.

– Adică nici balaurii n-au fost? Şi sfântul Gheorghe cu cine s-a luptat?

– Cu sufletele rele, nu cu balaurii. Balaurii sunt jivine plăsmuite, menite să ne facă să înţelegem mai bine păcatele.

– Ba să ştii că balaurii au trăit pe la noi! Iar domnia ta eşti un mincinos!

Asta n-o mai spunea popa. O strigase baba Maria. Una ştirbă, care se ascundea în spatele mulţimii, odihnindu-şi oasele hodorogite pe o lespede din faţa bisericii. Baba spunea că moşul ei, când era uite-atâtica, o dusese să-i arate un cap de balaur pe valea râului. Că şi ea şi-a dus copiii şi nepoţii să îl vadă. Şi că dacă n-o cred, îi duce şi pe ei.

Băiatul ei spuse că aşa e, baba nu-i nebună. Mezerzius, sigur pe el, se gândi că-s proşti şi că-i va câştiga. Iar popa Şărbu crezu că asta le e scăparea. Aşa că puseră fân în căruţă, să nu se hurduce prea tare baba pe drum, o suiră şi plecară cei patru oaspeţi, baba, băiatul ei, popa şi Vanciuc, să vadă capul de balaur. Iar sătenii rămaseră să păzească biserica, nu care cumva să fie vreunii ascunşi de care nebunul de la Bălgrad n-ar fi zis nimic.

După o jumătate de ceas de hurducătură, baba le spuse să treacă apa râului şi ajunseră la marginea unei râpe. Mai zise că ea nu poate merge mai departe, că e cu lăstăriş şi rugi de mure, dar că de îndată ce dau de doi stejari dintr-o rădăcină, să se uite musai în partea dreaptă şi acolo vor găsi o stâncă ruptă-n părți. Şi că pe una dintre ele se vede capul de balaur, aşa cum l-a împietrit Cel de Sus.

Când au ajuns, Mezerzius nu-şi putea crede ochilor. Se vedeau urmele unui cap mare cu bot lung şi ascuţit. Şi cu creastă pe el. Şi era capul acela mai mare decât statul unui om, poate cam cât doi oameni. Şi nu era sculptat, ci se vedea că fusese prins în piatră, că rămăsese gaură în bucata cealaltă de pietroi.

Popa Şărbu râdea în sinea lui. Lui Vanciuc îi jucau ochii în cap de veselie. Oşteanul ungur şi ceilalţi doi erau trecuţi de partea vlahilor. Cum ar fi putut altfel, când era clar că vlahii au dreptate?

– O fi vreo dihanie de dinainte de Potop, gândi cu glas tare Mezerzius.

– Păi nu asta ţi-am spus şi noi domniei tale?

– Da, dar Trăian…

– Mai lasă-l pe Trăian. Nu ziceai că balaurii nu au trăit pe pământ? Că urieşii sunt o plăsmuire? Nu vezi că te-am prins că ne înşeli? Mai ai ceva de zis? Nu ţi-e ruşine? Faţă bisericească, să le spui tu oamenilor că Dumnezeu nu e unul ci mai mulţi. Că urieşii, despre care scrie în cele sfinte, nu au trăit pe pământ. Că sfântul Gheorghe nu l-a răpus pe balaur. Ruşine să îţi fie. Şi să te duci de la noi.

Mezerzius mai că se înfurie. Voia să răspundă, să le zică că nu au dreptate. Că îi iau vorbele din gură şi le răstălmăcesc. Dar popa Şărbu turuia ca o meliţă. Ungurii care-l însoţeau erau de partea vlahilor. Şi el era singur, aşa că se hotărî să dea înapoi.

În ziua aceea Mezerzius renunţă să mai scormonească după pietrele Haţegului. S-a dus mai mult în părţile dinspre miazănoapte. Era primul din soiul nou de înţelepţi care au schimbat faţa Transilvaniei. Dar schimbările nu se puteau petrece peste noapte. Au trebuit să se facă cu multă, foarte multă răbdare.

 

***

 

02_fatada_V_3_spolii_1b

Cam aşa a ajuns probabil Renaşterea în Transilvania. La început niște mode italiene venite către sfârșitul domniei lui Sigismund de Luxemburg, apoi altele ajunse în vremea lui Ioan de Hunedoara și o adevărată explozie sub Matia Corvin.

E perioada în care s-au format marii oameni transilvăneni ai Renașterii. Când brașoveni tipăreau cărți la Mantova sau la Veneția. Când copii de vlahi făceau studii la Bologna. Când Bonfini, un italian, aduna inscripții romane în Ardeal. Și când canonicul Mezerzius (János Megyericsei de la Alba Iulia, zisă și Bălgrad, 1470?-1517) s-a apucat să scrie primul inventar al pietrelor romane transilvănene. Cartea lui, pierdută, a fost citată de alți învățați. Este amintită și astăzi în marile colecții epigrafice ale celor care studiază Antichitatea.
Mezerzius era prieten cu Ioan Arca din Densuş. Se cunoştea şi cu Filip More de Ciula, primul umanist român. Atunci când vizitase Hațegul, o făcuse probabil la sfaturile celor doi. În vremurile acelea nu prea conta etnia. Umaniștii erau puțini, se cunoșteau între ei și erau animați de alte valori decât cele cu care ne-am obișnuit noi pentru vremurile vechi.

Mezerzius identificase cu acel prilej Grădiştea, un sat lipsit de importanță, cu Sarmizegetusa antică. Era prima încercare de a recunoaște urmele Antichității, chiar dacă canonicul alba-iulian confunda și contopea Sarmizegetusa dacilor cu cea ridicată de Traian.

Nu știm dacă a ajuns la Sânpetru, satul cu bisericuța din povestea noastră. Noi am ales să-l plimbăm pe acolo. Și poate chiar se va fi plimbat. Bisericuța aceasta, cu hramul Sfântului Gheorghe, a fost ridicată la o dată necunoscută. Nu e atestată decât din 1411. E mică-mică. Are numai 14 metri în lungime. Și interiorul îi fusese cândva placat cu lespezi de râu și pietre romane. A avut cândva frescă, dar s-a distrus. Au mai rămas urme în câteva locuri, printre care şi pe portal, unde e un grafit din 1523-1524.

 

04_la_marginea_satului_1

 

Numai că altceva o face unică. La Sânpetru vedem spoliile romane înfipte în faţadă: un altar dedicat zeului Silvanus, un cap de statuie, furat în anii din urmă de niște „iubitori de patrimoniu”, şi un fragment de ancadrament roman care poartă o inscripţie slavonă de la sfârşitul secolului XV: „A scris Şărbu Popa mult greşitul. Părinţi blagosloviţi”.

De aceea preotul din povestea noastră se numește Șărbu. Ca să amintească numele celui care a trăit în acea localitate. Căci preotul nu era un om de rând. O sută de ani mai târziu, în același sat, tot la Sânpetru, a trăit și scris un alt slujitor al bisericii. Se numea Ioan Vlahul, iar opera lui, prima traducere românească a Alixăndriei (1620-1621), cuprindea povestea lui Alexandru Macedon. A copiat-o alături de Floarea darurilor şi de un fragment de Pravilă în manuscrisul numit astăzi Codex Neagoensis.

Despre toate acestea trebuie să ne aducem aminte atunci când trecem pe lângă biserica de la Sânpetru. Ba să ne aducem aminte și de altceva. Căci povestea de mai sus, pe lângă Mezerzius, popa Șărbu, spolii romane și referințe la povestea lui Alexandru, mai conține și un alt detaliu verosimil. Capul de balaur a fost închipuit după un cap de Hatzegopteryx, o dihanie din specia dinozaurilor pitici. De ce? Pentru că la Sânpetru este punctul cel mai celebru din rezervația acestor dinozauri. Acolo, pe valea râului, au fost descoperite oasele care sunt expuse prin muzee.

Și-apoi, să mai știți că nu am mințit nici când am povestit despre balauri și urieși. Chiar așa interpretau oamenii simpli fosilele acelea. Atunci când baronul Noptsa a dat cu ochii prima oară de un schelet de dinozaur, el fusese ispitit de țăranii din Hațeg. Îi promiseseră că-i vor arăta oase de urieși.

Aceasta e o fărâmă din lumea care ar fi putut fi la Sânpetru. O sinteză cât un bob de neghină a lumii culturale hațegane. Amestec de mărturii ale Antichității, bisericuțe mărunte medievale sau moderne, împodobite cu spolii antice după un gust mai degrabă popular. O lume folclorică, naivă, dar frumoasă în simplitatea ei. O lume în care savantlâcurile noastre, moștenite din Renaștere, ar putea să închidă ochii și să aprecieze altceva.

Pentru că am ajuns într-un punct în care canoanele nu se năruie, dar se înmoaie. În care pricepem că progresul nu mai e unica direcție. În care cuvântul „alternativ” se strecoară din ce în ce mai insidios, pentru a ne învăța să apreciem lucruri neapreciate. În care ne place la fel de mult brânza de Saint-Nectaire și urda lui badea Gheorghe. Henry Moore și meșterii populari. Chateaubriand și Anița Nandriș-Cudla. Catedralele Occidentului și bisericuțele prăpădite din Hațeg.

Puteți citi și:

Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe margina unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior


Un comentariu

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger