Capitalism vs Mediu

Dacă secolele trecute au cunoscut războaie între rase, etnii și clase, umanitatea intră într-o fază de război post-speciist, de ecocid. Este un război puțin vizibil din cauza armelor economice „soft” și a vastelor aparate de propagandă, dar ca efecte seamănă cu distrugerile conflictelor mondiale precedente, cu atrocitățile din Holocaust, Gulag, genociduri și alte forme de distrugere în masă. În ultimele decenii de ascensiune a capitalismului neoliberal, a dispărut jumătate din fauna sălbatică a omenirii, o treime din mâncare se aruncă la nivel mondial și în ciuda consensului științific privind încălzirea globală, poluarea a sporit. Previziunile optimiste ale secolului XX privind nivelarea socială, democratizarea și formarea unor clase de mijloc în Vest și a unei clase muncitorești îndestulate în Est, au făcut înlocuite de temeri reale de extindere a precariatului, accentuare a inegalităților economice, distrugere a mediului, toate interconectate.

Asta schimbă totul. Capitalism versus mediu, ultima carte a jurnalistei Naomi Klein, lansată anul trecut și tradusă anul acesta în limba română, documentează cu o acribie rar întâlnită conflictul dintre două tabere majore și logici opuse: extractivismul dominant și activismul dominat. Este o luptă între o economie încă lineară ce externalizează costurile sociale și de mediu ale capitalismului către societate la zeci de trilioane de dolari anual, doar subvențiile pentru combustibili fosili fiind evaluate la 5 trilioane anual, și o economie circulară, solidară și echitabilă în distribuirea surplusului. Economia circulară este anunțată ca o vastă mișcare „pentru drepturi de reproducere”: „ale munților decapitați, ale văilor inundate, ale pădurilor tăiate, ale pânzei freatice afectate de fracturare, ale dealurilor răscolite, ale râurilor otrăvite”.

Conflictul e simplu. Reducerea emisiilor pentru a rămâne sub 2 grade Celsius de încălzire a temperaturii nu e compatibilă cu una dintre cele mai profitabile afaceri din lume: industria energetică tradițională.

La o întâlnire dedicată cărții și găzduită de librăria Bookstory din Cluj, alături de Tudor Brădățan, activ în Mișcarea Salvați Roșia Montană, declic ori MiningWatch am vorbit despre mizele volumului împreună cu alți activiști prezenți la întâlnire. În ciuda intențiilor noastre, atmosfera era ușor defetistă și cam posacă din cauză că, în ciuda unor mici breșe în sistem, nu întâlnim o mișcare civico-politică de anvergură care să stopeze schimbările climatice și să reorienteze modelul economic actual. Spre deosebire de acea întâlnire, voi accentua soluțiile prezentate succint de Naomi Klein în carte. În același timp, sunt coștient că pe de o parte criza nu este atât în privința soluțiilor, cât a narațiunilor alternative care să le înlocuiască pe cele dominante și, pe de altă parte există un raport disproporționat de forțe între un complex financiaro-industrial extractivist în alianță cu sfera politică reprezentativă și o democrație civică plăpândă a celor desemnați ca „activiști”.

Documentare de anvergură

Naomi Klein investighează în volum, cu cinci ani de documentări prealabile, industria energetică, politicile publice care o susțin, think tank-urile care propagă mesajele industriei, marile grupuri ecologice cooptate de corporații etc., dar și rapoarte științifice, activismul social anti-fracking sau mișcări indigene de opoziție la adresa corporațiilor și industriei extractive.

Klein beneficiază de prezența unor asistenți de cercetare, e de o rigoare factuală și o bogăție referențială puțin întâlnită la jurnaliști, astfel încât cartea, dacă nu ar fi într-atât de cursivă în lectură și presărată cu observații personale și zeci de interviuri, ar semăna cu o teză academică sobră.

Datele științifice arată că dezastrele naturale raportate au crescut de 5 ori în intervalul 2000-2010 față de anii 1970. Consensul științific asupra schimărilor climatice este din 1988, iar la Conferința Mondială asupra Schimbării Climatice din Toronto, care a pus bazele Summitului Pământului din Rio, s-a recomandat reducerea cu 20% a dioxidului de carbon eliminat în atmosferă până în 2005. În schimb, cantitatea a crescut. În ciuda promisiunilor făcute la summitul climatic de la Paris desfășurat la finalul anului 2015, unii oameni de știință sunt mai sceptici în privința capacității politice actuale de a ține încălzirea globală sub 2 grade. Un motiv principal este că nu s-au dezvoltat mecanisme legale de sancțiune a statelor care nu respectă acest deziderat.  În cuvintele lui Kevin Anderson, probabil cel mai des citat expert din volum (și prezent la București și Cluj la conferințe în săli aproape goale), deciziile de stopare a încălzirii globale reclamă „o schimbare revoluționară în hegemonia politică și economică”. De exemplu, din cauza transportului pe distanțe uriașe, sistemul alimentar e responsabil cu emisii mondiale de gaze cu efect de seră estimate între 19 și 29%. Sisteme alternative care ar accentua lanțurile scurte de aprovizionare ar dezavantaja corporațiile și un profit mai mare, motiv pentru care există opoziție privată puternică la astfel de schimbări și un stat captiv intereselor comerciale. Acestei neputințe i se alătură și o populație globală obișnuită de ani de propagandă neoliberală să prioritizeze interesele materiale proprii în fața interesului comun. Dacă într-un sondaj american din 1966 aplicat tinerilor studenți din anul I doar 44% credeau că e foarte important sau esențial să faci mulți bani, în 2013 procentul crește la 82%.

În ciuda crizei climatice, statele încearcă să protejeze marile companii care acționează în instanță țările care subvenționează programe de dezvoltare a energiilor regenerabile acuzându-le de protecționism. SUA a atacat un program de sprijin al Chinei pentru energia eoliană prin OMC, la fel a făcut și cu India cu un program de energie solară. În schimb, Danemarca are 40% din energie provenită din energie regenerabilă, dar a avut avantajul de a subvenționa astfel de programe încă din anii 1980 (cu aprox 30%), înainte ca tratele de liber schimb din anii 1990 să descurajeze subvențiile și protecționismul.

Guvernele sunt influențate de lobby-ul corporațiilor, mai ales că membrii celor două  tabere sunt interșanjabili. Industria petrolului cheltuia 400.000 de dolari pe zi pentru a face lobby pe lângă oficiali în Congres în 2013, ceea ce presupunea sute de discuții între lobbyști și oficiali înregistrate în câțiva ani față de întâlnire sporadice cu activiști de mediu ori cetățeni. Lobby-ul acționează și în sens civic ca greenwashing pe lângă organizațiile de mediu, cel mai absurd exemplu fiind organizația cu 1 milion de membri și active de 6 miliarde dolari, Nature Conservancy, care extrage petrol din propria rezervație naturală.

Mișcările ecologiste sunt considerate uneori dinspre stânga ortodoxă drept un simptom al unor preocupări „post-materiale”, ale unor clase de mijloc urbane, „hipsterești”, educate și cu venituri mari. Dar găsim și în România cele mai mari mișcări ecologiste în care s-au creat alianțe între straturi sociale eterogene, așa cum am văzut la Roșia Montană sau la Pungești. În Sudul Global, mișcările indigene sunt în pole-position în mișcările pentru mediu. Iar în China, poluarea ar fi cauza celor mai mari tulburări sociale din țară, potrivit unui fost oficial al partidului comunist. A existat opoziție stradală, puțin mediatizată în vest, la ridicarea unor noi centrale electrice pe bază de cărbune. De exemplu, în orășelul Haimen 30.000 de oameni au ieșit în stradă, au blocat o autostradă și au înconjurat o clădire guvernamentală.

Soluții false: geoingineria

O mare speranță-fetiș și un exemplu modern de gândire magică este în tehnologia „verde” care nu ar afecta sistemul economic dominant și nu ar presupune nici restricții în privința hiper-consumului. De aici, senzația că o parte a mișcării verzi e apolitică, de un determinism tehnologic vetust. Discursul „verde” este adoptat adesea de industria extractivă care anunță investiții mari în energia alternativă, deși doar 4% din profiturile firmelor de petrol sunt investite în energii alternative.

Abordarea corporatistă este favorabilă geoingineriei, așa cum explică Robert A. Frosch, implicat dinspre partea de business în realizarea unui raport în 1992, denumit Implicațiile politice ale încălzirii cu efect de seră și publicat de Academia Națională a Științelor. Coordonatorul părții de geoinginerie și viitor vicepreședinte General Motors explica atunci că:

„Nu știu de ce cineva ar trebui să se simtă obligat să reducă dioxidul de carbon dacă există modalități mai eficiente. Când începi să faci reduceri serioase, e vorba despre cheltuirea unor sume serioase de bani și despre schimbarea întregii economii. Nu înțeleg de ce vorbim atât de lejer despre cum să modificăm felul în care trăiesc oamenii pe pământ, dar nu umblăm mai în profunzime la felul în care influențăm mediul”.

Totuși, există semne că nu sunt acceptate pseudo-soluțiile dinspre industrie din cauza diminuării încrederii în potențialul inovativ al pieței corporatiste. Dacă în SUA sectorul petrolului și gazelor este considerat drept „cinstit și demn de încredere” de doar 4% dintre americani și în UE ultimele locuri la capitolul încredere erau sectorul financiar-bancar, mineritul și companiile de petrol și gaze la declarația „acestea fac eforturi să se comporte responsabil față de societate”.

Deși în general cumpănită în afirmații, autoarea propune descrierea modernității occidentale ca „secole de furturi în serie – de pământ, forță de muncă, atmosferă”, pe care țările în curs de dezvoltare devenite din ce în ce mai poluante se simt nevoite să imite ca model pentru a micșora decalajul.

Geoingineria este și o tehnică de amânare a schimbărilor necesare în prezent. Geoingineria nu este recunoscută de autoare ca soluție pentru că presupune modificarea substanțială a planetei, într-o logică lipsită de smerenie a stăpânirii ei și pentru că experimentele pot degenera (turnarea unor cantități imense de sulfat de fier în oceane, injectarea dioxidului de sulf în stratosferă, trimiterea a zeci de mii de oglinzi pe orbita pământului).

„Se investesc mari sume de bani și tehnologie de ultimă generație în practici care interferează în mod direct cu ciclul vieții. Avem un model agricol mondial care a reușit să facă ilegală practica străveche a păstrării semințelor, fundamentul vieții, folosită de agricultori, pentru ca noi semințe să trebuiască să fie cumpărate în fiecare an. Și avem un model energetic la nivel global care preferă combustibili fosili, nu apa, cea din care ia naștere tot ce e viu și fără de care nimic nu poate supraviețui”.

Soluții: pământul ca sursă, nu resursă

În ciuda faptului că pune semnul opoziției între mediu și capitalism, autoarea nu propune deschis soluții anti-capitaliste, ci doar renunțarea la modelul neo-clasic de economie, din care putem infera un posibil sistem post-capitalism. Soluțiile principale constă în reglementarea mai drastică a pieței, într-o tradiție social-democrată, am putea spune. Alte soluții rezidă în propunerea unor modele economice și energetice descentralizate pe model cooperativist ori unități publice cu un control civic ca alternative la corporații ori la ideea naționalizărilor de resurse. O altă schimbare economică ar consta în potențarea unor stiluri de viață tradiționale, la care face referire des, indiferent că sunt indigeni din America Latină sau de Nord sau țărani ca cei din Pungești, care se opun fracturării hidraulice:

„Bucătăriile noastre sunt pline cu gemuri de casă și conserve, saci de nuci, lăzi de miere și brânză, toate produse de noi. Nici măcar nu suntem chiar atât de săraci. Poate că nu avem bani, dar avem apă curată și suntem sănătoși și vrem doar să fiți lăsați în pace”, spune țăranca Doina Dediu.

Klein dă ca exemplu epoca de aur a legislației de mediu, perioada anilor 1960 și începutul anilor 1960, când din cauza contraculturii dar și forței de reglementare a statului sunt adoptate legi importante: privind aerul curat, calitatea apei, legea râurilor, protecția și sănătatea la locul de muncă, legea privind sălbăticia etc. Se spune că ecologismul radical al anilor 1960 devine un fel de simț comun în anii 1970, chiar dacă în anii următori acest simț e erodat de ideile neoliberale și inegalitățile în creștere.

500 de milioane de persoane din Occident și clasele bogate din China și India sunt responsabile pentru jumătate din emisiile globale. Măsurile de reglementare ar trebui să se concentreze pe bogați: taxă pe tranzacțiile financiare, taxă pe miliardar de 1% la miliard, propusă de ONU, scăderea bugetelor militare cu 25% (de pildă, dintre toate instituțiile, armata SUA este cel mai mare utilizator de petrol la nivel mondial), taxă de 50 de dolari pe tona de CO2, eliminarea subvențiilor pentru combustibili fosili. Aceste măsuri combinate ar aduce la bugete aprox. 2.000 de miliarde de dolari anual. Taxele pe carbon și/sau redevențe mai mari ar trebui să fie redirecționate spre fonduri de investiții fără combustibili fosili, iar taxa s-ar aplica pentru toți poluatorii, pe baza principiului „poluatorul plătește”), nu doar spre companiile de gaze și petrol.

Apoi, dacă gândim vremurile actuale drept un război speciist, putem lua măsuri similare de economisire cu cu cele din războiul mondial când lumea își cultiva propria grădină (denumite în spațiul anglo-saxon „grădini ale victoriei”) ori grădini comunitare și folosea transportul în comun pentru a folosi combustibilul pe front. Folosirea transportului public a crescut între 1938 și 1944 cu 87% în SUA și cu 95% în Canada. Un război civil vedem la un nivel mai mic, în orașe, unde mașinile personale ocupă aproape jumătate din spațiul public în detrimentul pietonilor. Printre soluții sunt enumerate consumul mai mic (cu excepția celor săraci), comerț restrâns la nivel local, redistribuire a avuției și investiții publice în infrastructură alternativă. Între investițiile publice enumerate se regăsesc metroul ușor și în general transportul public în detrimentul transportului privat, compost municipal, eficientizare energetică a clădirilor și reproiectarea mobilității urbane pentru a nu mai sta în trafic. Există o speranță în rețele de tipul Transition Towns: sute de orașe care renunță treptat la combustibili fosili reformând transportul și alte domenii ca producția de mâncare ori colectarea și selectarea deșeurilor spre un ideal de zero risipă.

O soluție logică este stabilirea unor cote naționale de reducere a emisiilor pornind de la estimări privind poluarea istorică și plată către țările în curs de dezvoltare. Plata nu trebuie făcută în bani, dar există alte modalități de compensare ca ștergerea datoriilor și transferul tehnologic.

Nu în ultimul rând, Klein cere politizarea mișcărilor contestatare în sens partinic: „fetișul pentru lipsa de structură, revolta împotriva oricărui tip de instituționalizare nu e un lux pe care să și-l poată permite mișcările ce susțin schimbarea”.

În principal, bătălia climatică e una economică. Chiar dacă jurnalista este de un optimism moderat în privința mișcărilor sociale, trimițând la schimbările provocate de mișcările pentru drepturi civile, ale femeilor și ale minorităților sexuale din secolul XX, ea recunoaște că „luptele juridice și culturale au avut întotdeauna mai mult succes decât cele economice”. Excepția este mișcarea muncitorească sindicală după depresia economică interbelică ce a diminuat polarizarea socială și economică de dinainte de criză. Lupta climatică are sens în contextul în care societatea chestionează ansamblul valorilor capitaliste, de aceea, spune Naomi Klein, s-ar putea ca angrenarea într-o bătălie pentru venitul minim garantat să fie mai relevantă într-un mod indirect decât solicitarea unui impozit minim pe carbon. Un astfel de venit necondiționat de căutarea unui loc de muncă ar chestiona ideologia productivității, refuzul de a lucra pentru întreprinderi care poluează ori îndeamnă la consum exacerbat.

Klein vede trei direcții majore de stopare a schimbărilor climatice: renunțarea la un model bazat pe creștere, opoziție activistă și acțiune directă (împotriva noilor conducte, forajelor, mineritului după cărbune, traficului rutier etc.) și crearea de structuri energetice regenerabile. În principiu, sunt necesare nu doar politici publice alternative, ci și o nouă viziune, care o chestionează pe cea a economiei politice neoclasice și care se bazează pe: „interpedență, nu pe hiper-individualism, pe reciprocitate, nu pe dominare, și pe cooperare, nu pe ierarhie”. Meritul cărții jurnalistei e că scoate ecologia din nișa conservaționistă, așa cum e percepută mainstream la noi, și creează premisele analitice necesare pentru a o cupla cu luptele pentru drepturi sociale și economice.