Candidaturile prezidențiale între fantasme cu porci zburători și “pişat pe vot”

0

Am analizat programele electorale ale candidaților la președinție nu pentru că mă aștept ca unele „promisiuni” să fie îndeplinite, ci pentru a mă interesa ce ideal de societate există în proiectele oamenilor politici. În general, există o tensiune de nedepășit între limbaj și realitate, dar care e benefică pentru că cele două lumi se condiționează reciproc. Totuși, în cazul programelor electorale de anul acesta cele două lumi pleznesc, nu mai au contact. Când funcția publică nu este subordonată întru totul logicii intereselor private, ideile sunt contradictorii, nu au sens. Alteori, limbajul în care sunt formulate proiectele candidaților e atât de fad, încât nu provoacă o minimă raliere, ci vot negativ sau principiul celui mai mic rău.

 

22758_fullimage_flying_pig_560x350

 

de Adi Dohotaru

 

Totuși, îmi pare că nu doar candidații, ci cu toții suntem ca în imaginea care ilustrează articolul, porci mizeri și neputincioși, plini de dorințe, fantezii și pasiuni, dar care am vrea să ne luăm angelic zborul și să fim ușurați de poveri. Politica, acest spațiu mai mult sau mai puțin murdar în care ne delegăm deciziile către reprezentanți în lipsa altei infrastructuri mentale, a devenit supapa, adesea înfundată, a ușurării noastre colective de pasiuni. Astfel, spațiul nostru privat din care comentăm are privilegiul de a fi curat și moral, intim și nepătat, nepișat și necăcat.

Mai mult ca niciodată, programele candidaților la președinție au devenit într-o măsură atât de mare pliate la cerințele și logica pieței, încât oamenii politici și-au retezat înseși mijloacele de intervenție socială ori de mediere politică. Este ceea ce mi-au spus programele electorale. Politica e în altă parte. Dacă nu vom păși în spațiul public pentru a resemnifica politica, de mâine o putem căuta mai bine pe ambalajele produselor la mall, în contractele bancare, în tratatele internaționale.

 Victor Ponta are un program cu încărcătură simbolică majoră („O Românie solidară în care avuţia este distribuită corect”), promisiunea celei de-a doua uniri a românilor. Dar din unire rămâne doar carcasa, nimic din valorile progresiste ale Declaraţiei de la Alba Iulia. Amintesc câteva, care puteau fi adaptate în noul proiect PSD: votul universal (inclusiv al femeilor, promisiune nerespectată atunci), libertate naţională pentru minorităţi care să presupună drept de educaţie, administrare în limba proprie şi participare politică proporţională, libertatea cuvântului şi de asociere, reformă agrară radicală, care să aibă ca scop „potenţarea nivelării sociale”, dar şi „potenţarea producţiunii” , drepturi pentru muncitori similare cu cele mai avansate state industriale din vest. Printre prevederile de politică externă, se accentuează necesitatea unui organism internaţional „în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale”.

PSD ar fi avut o legitimare istorică de preluare a programului, mai ales că social-democraţii transilvăneni făceau parte din al doilea partid ca importanţă care a realizat unirea şi a negociat Declaraţia de la Alba-Iulia alături de Partidul Naţional. Un partid progresist de stânga în secolul XXI ar propune votul dincolo de alegerile odată la patru ani şi l-ar extinde în alte situaţii: referendumuri la care se poate participa on-line, forumuri, bugete participative locale care pot fi votate anual, măcar cu un caracter consultativ dacă nu co-decizional, mecanisme de îmbunătăţire a legislaţiei muncii astfel încât asociaţii de angajaţi să aibă un cuvânt mai greu de spus în gestionarea firmei. În ceea ce priveşte posibilitatea unei participări politice proporţionale, dacă am respecta spiritul Declaraţiei din 1918, nu putem să nu ne referim la lipsa reprezentării etniei rome, care dincolo de statisticile oficiale conţine 5% din populaţia ţării. Libertatea cuvântului şi de asociere este zăgăzuită în România din moment ce avem cea mai restrictivă legislaţie din UE în privinţa formării de partide, care să reprezinte şi altceva decât interesele unei clase restrânse, oligarhice şi monopoliste de politicieni şi oameni de afaceri conectaţi la resursele publice.

Apoi, reforma agrară este mai necesară în România mai mult decât oricând, în sensul dezvoltării unor asociaţii şi cooperative unde ţăranii sunt stăpânii mijloacelor de producţie, mai ales în contextul dezvoltării de noi latifundii şi agro-business-uri care potenţează la polul opus inegalitatea socială.

Spre deosebire de declaraţia unirii, nu există nicio referinţă la drepturile angajaţilor, de amendare a codului muncii propus de PDL. Se face trimitere la construcţia unui stat social, dar prin ce măsuri? Sunt pomenite fondurile europene, dar nu sunt explicitate măsuri redistributive. Dimpotrivă, cota unică e menţinută şi e promisă reducerea numărului de taxe şi a birocraţiei fiscale, la pachet cu creşterea competitivităţii ţării.

Subiectele divergente sunt ocolite. De pildă, e ocolită problematizarea explicită a exploatării gazelor de şist prin metoda fracking-ului, dar apelul la independenţa energică dă de înţeles că Ponta se află pe o poziţie pro-exploatare.

Chiar dacă există un limbaj cu nuanţe de stânga (democraţia participativă care să o completeze pe cea reprezentativă ori decizia consensuală care înlocuieşte autoritarismul de care e acuzat Băsescu), cadrul ideologic este unul de tip neoliberal. De exemplu, nu sesizăm cât de inoculaţi ideologic am devenit ca societate când ne referim la propriile corpuri drept capital uman sau resurse. Capitalizarea oricărui potenţial şi traducerea potenţialului în termeni economici şi măsurabili ne transformă în mijloace sau unelte care putem fi valorificate la un moment dat. Suntem valoroşi, dacă suntem exploatabili: „Tinerii sunt viitorul României, resursa strategică a ţării pentru care statul român are datoria să asigure toate condiţiile unei vieţi europene”.

O altă dezamăgire în programul tuturor candidaţilor e asumarea transpartinică a măririi bugetului armatei la 2%, deşi armata are 90.000 de angajaţi. Angajaţii armatei sunt nici un sfert din numărul angajaţilor în educaţie, sector subfinanţat care are bugetul pe 2014 de doar 3,4% din PIB. Bugetul armatei este în 2014 de 1,4% din PIB. E o distanță imensă față de spiritul documentului de la Alba-Iulia (ce-i drept, după un carnagiu care nu a mai fost experimentat până atunci de umanitate), în care era întrezărit un viitor din care s-ar putea elimina războiul în reglarea relaţiilor internaţionale.

Clamarea depolitizării administraţiei şi a atragerii de tehnocraţi este relevantă pentru populismul propunerii şi intrarea în jocul opiniei publice. Politica e depolitizată de orice pasiune sau viziune, divergenţe, dezbatere sau polemică, până la urmă substanţa politicii în jurul unor problematizări comune. Rămâne carcasa goală a enunţului de valori, care poate fi interesantă dacă e citită pieziş pentru a observa anumite recurenţe şi stereotipii care arată viziunea echipei PSD. Dintre toate candidaturile, programul lui Ponta este cel mai lipsit de simțul realității program electoral: o politică fără conflict, fără zgomot, o politică a unirii presupus consensuale. Dar este o poziţie de forţă, pentru că sintagma „dezbatere” nu apare deloc într-un program care se bazează doar pe o identitate naţională predefinită. Să ne gândim că în loc să fim români am fi ugandezi. Ne-ar interesa un proiect electoral bazat pe afirmaţia: „Mândru că sunt ugandez”, mai ales că nu se face niciun efort de a defini ce e acela un ugandez?

PDL nu a murit. Statul Privatizat, Dereglementat și Liberalizat

Programul lui Iohannis e mai şters decât al candidaţilor concurenţi. Îmbină principii liberale, pro-business (fiscalitate mai mică, facilităţi pentru investitori) cu cele asumat conservatoare („ordine, tradiţie, autoritate”). Democraţia avută în vedere e sinonimă mecanismelor economiei de piață, dar într-una de manual de marketing de categorie B, pentru că nu există surse de conflict între interesele diferite: „Aşa cum în economia de piaţă, întreprinzătorii sunt în slujba consumatorilor produselor lor, tot aşa, într-o democraţie respectabilă, politicienii şi organismele statului trebuie să lucreze în slujba cetăţenilor, pentru binele acestora”. Dacă nu găsim conflicte pe piaţă, conflictul e în interiorul statului, mai ales al modului în care înţelege stânga statul, adică un mecanism redistributiv care susţine „egalitarismul şi nu egalitatea (de şanse)” prin „politici selective” (de preferat politici fără selecţie?!) şi prin „redistribuirea avuţiei”. Ce eludează o astfel de viziune e că orice stat e, în esenţa sa, redistributiv, chiar şi în ciuda unei cote unice, a unor impozite mici etc., pentru că ăsta e rolul principal al dezbaterii politice: de a (re)distribui resursele şi avuţia colectate. Fără redistribuire spaţiul politic şi instituţiile publice create în interiorul său nu și-ar mai justifica autonomia în raport cu economia.

Statul este atacat din cel puţin trei perspective: 1. deturnarea resurselor într-un mod clientelar şi corupt spre clienţii politici, 2. activitatea ineficientă de reglementare şi de intervenţie directă în economie a statului (considerate deja aspecte ale trecutului) şi 3. impredictibilitatea birocraţiei.

Dar dacă statul este considerat în mod automat un prost gestionar al resurselor, de ce mai există el ca entitate? Desigur, s-ar putea sublinia că adversarii „stângişti” sunt prost gestionari, eludându-se faptul că marile partide au împărţit puterea în mod paritar în ultimii 25 de ani. Paradoxul este că perpetuarea de către dreapta a unei viziuni în care statul se cere liberalizat, privatizat şi dereglementat goleşte de orice forţă potenţialul politic al oricărei alternative, chiar şi „de dreapta”. Pe de altă parte, viziunea aceasta este convenabilă pentru că atâta timp cât statul colectează taxe şi impozite dar este prea incompetent să îşi gestioneze resursele, va asigura atunci contracte cu mediul privat, considerat mai „eficient” şi „competitiv”.

În rest, populismul programului amalgamează mixul anterior neolib & neocon. Dacă cele din urmă sunt mai coerente din punct de vedere ideologic, populismul este un semnificant gol, un tras cu ochiul la electorat cu principii care nu obligă la nimic. Populismul este discursul echității fără ajustări economice, un zăngănit de tinichea al valorilor. De pildă, ce sens are a clama acum într-un nou PNL, în care se presupune că PDL-ul joacă un rol paritar: „Ceea ce noi am reproşat guvernului Boc în 2010 a fost tăierea nediferenţiată a salariilor”? Dacă se punea problema tăierii salariilor, de unde ar fi tăiat, de la minoritatea privilegiată a bugetarilor din zona serviciilor, armatei, poliției etc. care în timpul crizei totaliza 40% din fondul de salarii al bugetarilor?

Apoi, după ce programul pune accentul pe necesitatea continuității și clarificării ideologice a dreptei liberale, suntem anunțați nu că PNL își schimbă valorile alegându-i pe populari, ci liberalii europeni, care se plasează mai la stânga lor: „În peisajul partidelor europene, Partidul Naţional Liberal a fost, până acum, mai degrabă atipic. Orientarea sa economică a fost întotdeauna mai pronunţat de dreapta, fapt ce l-ar fi apropiat mai degrabă de Partidul Popular European decât de Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, în care se regăsesc partide majoritar de centru-stânga”. Iar dacă liberalii europeni sunt de stânga, să ne mai mirăm atunci că pesediştii sunt reprezentaţi ca fiind comunişti sau moştenitorii lor?

Monica Macovei: „Banul omului e dreptul omului”

Aşa cum au observat destui comentatori, programul Monicăi Macovei este plasat cel mai la dreapta. Nu la extrema dreaptă, cum metafora prea gonflată a pogromului săracilor a dat impresia. Decalogul ei pare realizat de fundamentaliști ideologici şi nu de oameni politici cu simţul electoratului. Orice politician are o doză de populism. Politicianul profesionist are măcar intuiţia că un proiect politic congruent total cu principiile economiei de piaţă exclude o bună parte a cetăţenilor. Piaţa capitalistă produce mai multe bunuri şi servicii şi la o calitate superioară sistemelor experimentate până acum. Pe de altă parte, logica ei e hipercompetitivă. În orice competiţie, sunt foarte puţini câştigători. Mulţi pierd sau sunt undeva în pluton. Mai ales celor din pluton trebuie să li se întreţină iluzia că se pot proiecta în câştigători (chiar învingându-şi propriile limite) şi vor câştiga cândva, altfel sistemul s-ar prăbuşi. Asta e egalitatea de şanse a dreptei, substituită competiţiei. Şansa de a lua startul din acelaşi loc. Dar faptul că la finish există o ierarhie anume este considerat un dat al naturii umane. Totuşi, ne-am putea imagina o egalitate de şanse (DEX: „împrejurare favorabilă, posibilitate de reușită, de succes; noroc”), într-un cadru de reciprocitate şi cooperare. Dar în discursul public autohton nu există o asemenea naraţiune pentru că imaginarul armoniei colective este preluat de Biserică şi de promisiunea Vieţii de Apoi.

Programul Monicăi Macovei accentuează un stat minimal, „care să se ocupe de funcțiile esențiale: apărare, siguranță, justiție, monedă și fiscalitate, diplomație”, educaţia, sănătatea, cultura, serviciile de bază, asistenţa socială, cercetarea şi multe altele fiind considerate neesenţiale (a se remarca ipocrizia unui stat care strânge impozite mici dar care poate finanţa Educaţia cu 6% din buget). Pentru Monica Macovei, care excelează cu adevărat la capitolul justiţie şi anti-corupţie, orice „gestionează statul e sursă de corupție”. Dar o astfel de judecată pripită ne poate conduce la concluzia că statul poate fi desfiinţat cu totul şi să fie înlocuit de capitalism („singurul sistem economic firesc, viabil și universal profitabil”). De ce am mai avea nevoie de un arbitru dacă el este coruptibil și nu ne-am baza pe presupusa auto-reglare a pieței? Apoi, dacă gestiunea publică implică automat corupţia, cum de funcţionează echilibrat şi redistributiv statele scandinave? Sau cum explică Macovei creşterea economică în state cunoscute cu un grad ridicat de corupţie în rândul elitei politice, aşa cum e China?

Cum umanitatea are 12.000 de ani de preistorie şi istorie de când a început să se sedentarizeze şi să practice agricultura, timp în care a trecut prin diverse sisteme economice, nu este dovadă de fanatism a propune capitalismul din ultimele sute de ani ca ultim orizont al omenirii?

Pretenţia Monicăi Macovei este că dacă politicienii români ar crede în decalogul propus de dânsa „corupţia ar dispărea şi binele comun ar prevala”. Dar unde se mai găsește acest bine comun din moment ce statul trebuie să rămână „proprietar numai asupra companiilor de care depinde siguranța națională”? Adică cele mai puțin democratice sfere sociale, secretoase, ierarhice și care permit în mică măsură dezbaterea publică.

Singurul context în care apare sintagma „discriminare” în programul Macovei este simptomatic pentru elitismul candidatei. Și anume nediscriminarea universitarilor cu diplome în străinătate, la universități de renume, a căror diplomă trebuie recunoscută automat. Nu în cazul claselor defavorizate, minorităților etnice ori sexuale…

Societatea în ansamblul ei e marketizată. De pildă, pierdem oameni productivi fără investiții în sănătate. Sănătatea este supusă economiei. În această logică îmbolnăvirea unor categorii sociale ca pensionarii sau șomerii afectează într-o mai mică măsură economie, căci ele sunt dispensabile din pricina valorii productive scăzute. Dar viața este valoroasă în sine, nu pentru că omul are capacități productive cuantificabile de care economia ar fi lipsită: „Economia pierde anual circa 18-19 miliarde euro din cauza stării proaste de sănătate a populației. Dacă ne-am încadra în media de sănătate UE, PIB-ul României ar fi cu 6-7 miliarde euro mai mare (adică 600-700 de km de autostradă în fiecare an). Banii alocați sănătății nu sunt deci bani pierduți, ci investiți. În plus, trebuie înființate case private de asigurări de sănătate, către care orice plătitor de CAS poate opta să-și direcționeze contribuția”.

În general, programul Monicăi Macovei militează inconștient pentru o religie a pieței. Religie nu e un cuvânt tare, mai ales dacă ne gândim la un sens originar al expresiei, acela de a lega oamenii între ei. Cum „proprietatea e sfântă”, în imaginarul Monicăi Macovei societatea se leagă ca sumă a intereselor proprietarilor privați. Nu contează că logica de acumulare a capitalului (a se vedea consecința logică a acumulării capitaliste: corporatismul), împiedică însăși această coagulare de antreprenori cu „șanse egale”. Ca în orice religie, societatea actuală poate doar să tindă spre ideal. Imperfecțiunile sunt recunoscute, dar diabolizat este statul pentru imperfecțiuni deoarece acesta corupe echilibrul pieței.

Plutonul de dreapta, stânga și opțiuni

Candidații la președinție au o viziune atât de antreprenorială asupra funcției lor publice de mediere încât la Elena Udrea cuvântul „competiție” (de douăzeci de ori) apare mai des decât „democrație” sau decât „cooperare”. Educației i se cere „adecvarea la cerințele pieței” prin dobândirea de cunoștințe și abilități, nu adecvarea la un ideal de cunoaștere ori de umanism. Egalitatea când e pomenită, contextul e al startului biopolitic de pe aceeași linie („competiție egală între femei și bărbați”), iar rolul statului este de a arbitra concurența pentru a nu fi furat startul de corupți. Din noianul de locuri comune, am remarcat doar o critică la adresa Bisericii, care este „suficient de retractilă și implicată excesiv în afaceri pentru a mai furniza o referință morală solidă”.

Programul lui Tăriceanu e ceva mai analitic, cu date interesante despre economia României. Dar atât la el, cât și la alți candidați, politica e golită de sens, devine remorca economiei. Asistaţii sociali sunt demonizaţi, iar redistribuirea operată de instituțiile publice e echivalentă asistenţei sociale. Asta în ciuda faptului că România este una dintre ţările cu cel mai mic buget în termeni procentuali pentru asistenţă socială din UE. Din punctul său de vedere, piața trebuie să aloce resursele, deci la spațiul politic se poate renunța: „Economia tranziţiei a neglijat o lungă perioadă semnificaţia şi deci construcţia instituţiilor economiei de piaţă, adică acelea care ar fi trebuit să fundamenteze alocarea resurselor, producerea şi distribuirea bunurilor şi serviciilor sociale”.

Teodor Meleșcanu pare un candidat rezervă al PNL-ului în cazul în care Iohannis nu poate candida din cauza incompatibilităților. Declarația din Evenimentul Zilei unde accentul este pus pe un guvern de uniune națională sprijină ideea unui candidat care pe de o parte trebuie să încline balanța în turul doi spre candidatul PNL în mod oficial și pe de altă parte îl poate înlocui: „Mă simt solidar cu acest partid [PNL], chiar dacă în acest moment sunt suspendat din PNL și din punctul meu de vedere este o eroare”.

Constantin Rotaru este singurul candidat realmente de stânga, însă Partidul Alternativa Socialistă nu pare o opțiune frecventabilă din mai multe motive: asocierea cu un comunism vetust și represiv (nostalgia evidentă în PAS după comunismul ceaușist, întâlniri cu delegația Coreei de Nord, unul dintre cele mai dictatoriale state din lume), naționalismul puțin transparent în program, dar prezent în alte declarații, și vârsta candidatului ori scleroza partidului în sine. Cu toate acestea, este cel mai critic program la adresa derapajelor democratice care au dus la deconstrucția statului social, la adresa guvernanței financiare asupra României, la adresa privatizărilor prin furt masiv din ultimele decenii. Este critic și la adresa alianței NATO și stipulează ca intervențiile armate externe ale României să fie mandatate de ONU, nu de NATO. Totuși, va fi nevoie de o schimbare de generație la cârma partidului pentru ca stânga autohtonă să progreseze sau să își găsească altă supapă partinică.

Altfel, stânga, cu toate nuanțele ei care aparent se exclud reciproc (social-liberalii, socialiștii sau chiar ecologiștii care la noi uită că derivă dintr-o familie politică ce a dezvăluit costurile societății de consum) va fi prezentă ca până acum, ca teorie și practică critică pe platforme mediatice, în universitate sau în activismul civic și eco, dar cu un impact marginal în societatea românească. Singura alternativă la politică e a repetării „pișatului pe vot”, dar e opțiunea în care refuzăm să ne dăm seama că de fapt ne pișăm pe noi de neputință și de frică.

 

Puteţi citi şi:

De ce merg la vot? O analiză a manifestelor partidelor europene


Leave A Reply