Foarte recent, și mai exact în 26 iunie, am participat la un eveniment, inofensiv la prima vedere, în cadrul căruia europarlamentarul Victor Bostinaru a lansat volumul „Rosia Montană în dezbatere europeană”. Volumul reunește o serie de poziții exprimate referitor la proiectul de la Roșia Montană, în cvasi-majoritatea lor împotriva proiectului.
de Ștefania Simion, Activist în cadrul campaniei Salvați Roșia Montană
Motivul pentru care am ales să scriu aceste rânduri este pe de-o parte trist, dar mai ales revoltător și merită un efort de reflecție. Punctele de vedere exprimate de invitații la evenimentul din 26 iunie sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Nu atât în conținutul lor, extrem de lacunar de altfel, cu nuanțe superfluu-politicianiste, cât mai ales în mesajul politic transmis, privind oportunitatea exploatărilor cu cianuri în Europa, și, implicit, în România.
Dar să încep relatarea în ordinea desfășurării faptelor. Mai multor europarlamentari din Grupul Social Democrat din Parlamentul European li s-au alăturat Domnul Cornel Nistorescu și Domnul Geolog Ștefan Marincea.
Marita Ulvskog, vicepreședinta Grupului Social Democrat din Parlamentul European și, înțeleg, fost ministru al mediului în Suedia, a fost printre primii invitați care au luat cuvântul. Doamna Ulvskog este originară din zona de nord a Suediei. Numai la auzul acestui loc încep să am emoții.
Minerit – cianuri – Europa – Guatemala – Suedia – ecologiști radicali. Vă sună cu siguranță cunoscute cuvintele cheie din „actul de condamnare” adesea pronunțat la adresa oponenților mineritului cu cianuri în Europa. Bineînțeles, companii precum Gabriel Resources le pronunță cu predilecție în interesul de a arăta că minerit cu cianuri se face și în Europa. Că ecologiștii radicali mint atunci când spun că cianura este interzisă în Europa. Că cianurile sunt best-available-practice aici și nu doar un produs de exterminare conceput de companiile miniere pentru exploatări sălbatice în Guatemala.
Dar nu, astăzi, nu Gabriel este prezent la masa discuțiilor. Conform celor susținute de doamna Ulvskog, vicepreședinta grupului ASD din PE, mineritul cu cianuri în nordul Suediei este un proces absolut nedăunător mediului, oamenilor, totul este deschis și transparent și întreaga comunitate este mulțumită. Roșia Montană nu ar fi la fel pentru că, și vă rog atenție la nuanța, proiectul este mai mare. Niciun alt cuvânt despre comparații concrete între cele două locații. La ce distanță se află cea mai apropiată așezare locuită? A trebuit strămutată o comunitate pentru realizarea minei? A necesitat “impactarea” unor vestigii arheologice în vederea exploatării? Câte hectare de pădure au fost defrișate? Câți munți au fost decopertați? Când a fost autorizată mina?
În schimb, pentru a întări puterea primului exemplu, vine imediat cel de-al doilea. Nu este numai Suedia, este și Finlanda. De data aceasta, europarlamentarul Liisa Jaakonsaari din același grup parlamentar prezintă ca studiu de caz mina Kittila – locul unde cianura, protecția mediului, profitul din aur, mulțumirea sindicaliștilor și a autorităților locale au conspirat să aducă Europei un model de dezvoltare a acestei industrii.
Avem și noi o “Chitila”, nu departe de București, deci fiecare cu “Kitila” lui, sparge ușor gheața domnul Victor Boștinaru cu o glumă după prezentarea studiului de caz. Nu voi reda integral gluma, însă reproduc declarația de intenții a dumnealui: „Now I can confirm to you that an ASD delegation together with our the environmental minister Rovana Plumb we shall pay a visit to Kittila în Findland to take at home the expertize and the knowledge of how it can be implemented and then to become the standard of developing the mining industry in Romania”.
Înțeleg acum de ce doamna Rovana Plumb a declarat că nu va lua o decizie până la alegeri în privința Roșiei Montane! Pentru că tot timpul și resursele îi vor fi acaparate în vizita de lucru în care va acumula expertiză și cunoștințele despre cum să facem minerit cu cianuri după model finlandez.
Urmează totuși și prezentarea care atinge cel mai mult substratul mesajului politic al dezbaterii, susținută de domnul dr. geolog Ștefan Marincea, cercetător științific și fost Director General al Institutului Geologic al României.
În mod evident, cel mai important aspect de arătat în introducere este că avem potențialul de a ne “ridica” la standardele aclamate înainte. „Romania este țara cu cele mai mari rezerve de aur ale Europei”, iar „68 de zăcăminte aurifere au fost puse în evidență în Cadrilaterul Aurifer din Munții Apuseni”, ne arată în debutul prezentării domnul Marincea.
În viziunea dumnealui, proiectul state-of-the-art este cel dezvoltat la Certej de compania European Goldfields. De ce? Pentru că propune cianurarea numai a unei părți a minereului extras, restul urmând a fi supus unui proces de flotare a sulfurilor, tehnologie de inspirație grecească, unde la Stratoni tocmai și-a modificat un proiect pentru a fi „compatibil cu spiritul dezvoltării durabile promovat de Uniunea Europeană”. Și pentru că e mai mic decât Roșia Montană. Revăzând acum avizul de mediu acordat de ARPM Timișoara pentru exploatarea de la Certej, citesc că aceasta are o suprafață nu mai mică de 456 ha. O fi mult? O fi puțin?
Evident, această intervenție a domnului Marincea este numai pregătirea terenului pentru „miezul” comunicării: proiectul de la Roșia Montană nu trebuie realizat în forma propusă acum pentru că ar distruge șansele de dezvoltare a micilor proiecte de extragere a aurului care se pot face cu cianuri în România! Simplu. Declarat ca atare, fără nicio explicație despre cum le-ar ucide propriu-zis.
Încerc să mă dezmeticesc din șocul acestei declarații extrem de paradoxale și să-i pătrund, rațional, înțelesul. Scenariul propus este, deci, să avem minerit cu cianuri în toți munții Apuseni, dar să nu începem cu Roșia Montană. Ce-l sperie astfel pe un proponent al mineritului cu cianuri la un proiect că cel de la Roșia Montană? Opoziția publică față de proiect? Scenariul că odată pusă în funcțiune, la mina Roșia Montană nu pot să nu apară accidente și cazuri grave de poluare? Că odată pusă în funcțiune, autoritățile și-ar demonstra incapacitatea acută de a monitoriza, sancționa și repara prejudiciile la adresa mediului? Într-adevăr, asemenea realități ar arunca o imagine negativă asupra întregii industrii a mineritului cu cianuri și chiar ar crește pentru aceasta „riscul” adoptării unei legislații mai stricte în domeniu. Până la urmă catastrofa accidentului cu cianuri de la Baia Mare a fost cea care a inspirat Directiva Europeană privind gestionarea deșeurilor din industria minieră și nu fericitele modele suedeze și finlandeze.
Așadar, conceptul propus de domnul dr. geolog Marincea pentru domeniul extragerii aurului cu cianuri: small is beautiful. Concluzia prezentării sale, așa cum o percep eu, este aceea că „giganticul” proiect Roșia Montană ar trebui refăcut pentru a intra în tiparul proiectelor mici și inofensive care folosesc cianură.
Aceasta este direcția în Europa, ne spune cercetătorul. Grecia va face la fel, probabil și Spania. Iar România nu poate rămâne cu tot acel aur în pământ. Din nefericire, înregistrarea postată pe YouTube a prezentărilor de la eveniment se oprește chiar la mijlocul discursului domnului Marincea.
În volumul lansat, veți găsi însă poziția detaliată a domnului geolog pe toate aceste aspecte, poziție în care trage concluzia că „Opțiunea ‘zero cianuri în industria minieră’ va distruge micile companii și proiectele miniere de mică anvergură, din simplul motiv că niciun zăcământ mediu sau mic de aur diseminat nu poate fi exploatat eficient în Europa de companii junior în condiții de eficiență economică, fără cianurare”.
În spatele acestor luări de poziții, regăsesc, și cred că este evident, un lobby foarte puternic al multor companii miniere cu interese iminente de a obține cât mai multe licențe de exploatare a unor zăcăminte de aur în România, pe baza unor tehnologii ușor modificate față de cea propusă la Roșia Montană, astfel încât decizia politică să fie mai facilă.
În acest mod, s-ar disipa chiar și vocile împotriva exploatărilor, ar crește încă și mai mult presiunea asupra Guvernului – dacă mai era nevoie – de la autorități locale care brusc nu vor mai putea atrage bani la bugetul local decât din minerit, dar și presiuni asupra legislativului pentru a slăbi standardele de autorizare a proiectelor miniere, astfel încât să nu mai dureze 15 ani un proces de autorizare.
Cred în capacitatea societății civile de a reacționa, chiar și la această scală a lucrurilor. Avem nevoie însă de eforturi susținute și foarte strategice de a monitoriza acordarea de licențe pentru asemenea exploatări, de transparentizare a mecanismelor de aprobare a lor, de alertă și sprijin concret a oamenilor direct afectați pentru se exprima dintr-un stadiu cât mai incipient al propunerilor și, evident, de campanii publice și demersuri legale bine documentate și eficiente. Avem nevoie de implicarea tuturor. A comunităților, a organizațiilor neguvernamentale, a specialiștilor, a persoanelor publice, a românilor din țara, dar și din afară ei.
Cred că șansa Roșiei Montane tocmai în asta a constat. Această șansă o merită fiecare dintre comunitățile, posibil 68 la număr, care i-ar putea urma “povestea”.