Când orfelinatul devine familie adoptivă

1

Dacă jucăriile sufletului unui copil sunt pierdute într-un amalgam de (re)sentimente, iar părinții, doar două nume iscălite într-un certificat de naștere, te numești orfan? O casă aflată la 90 de kilometri de orașul Astana, capitala Kazahstanului, a devenit ,,acasă” pentru copii abandonați, nu orfani. Astăzi, sub ceea ce kazahii identifică sub numele de Casa de copii numărul 1 din Akkol, locuiesc 82 de copii, care formează opt ,,familii”. În ultima duminică din februarie , 27 de voluntari s-au trezit cu o oră înainte de răsăritul soarelui, au împărțit un autobuz  pe o distanță de 113 kilometri, din Astana până în Akkol, pentru a petrece o zi într-o altfel de copilărie. Majoritatea voluntarilor activează în cadrul Asociației  ,,Astana Alumni”, o organizație ce dorește ,,să le dea copiilor o undiță, nu un pește”, învățându-i cum să se joace cu ea.

 

de Andrada Lăutaru

Capitala rătăcită în Asia Centrală încă mirosea la acea oră a bere și vânt rece. În Akkol, vântul suflă un pic mai rece și împrăștie un aer inodor. La ora 10, copiii își luaseră entuziasmul în brațe și își așteptau vizitatorii cu mâinile încrucișate, într-unul dintre lungile holuri ale instituției.

,,Jucăriile” duse au fost împărțite pe trei ateliere: unul de dans, unul de hair-style și unul de fotografie. Alături de voluntarii asociației și de singura persoană prezentă care mă înțelegea și în limba română și în engleză, am mers în trei dintre cele 8 familii de copii, pentru a le arăta o mică prezentare a unei țărișoare numite România, dintr-un continent numit Europa. Toate acestea se află la 5.000 de kilometri de ei. Această distanță pare mai mult decât pot cuprinde în universul lor, însă prin povești gândite în română, spuse în engleză și traduse în rusă, distanța și timpul devin o nimica toată.

 

DSCN5676

 

Prima necunoscută este identificarea trăsăturilor europene, diferite față de cele cu care au fost crescuți, pe care le-au văzut atât în oglindă, dar și în jurul lor. După minute de ezitare, au început să pună întrebări, în limba rusă, dar și în limba engleză, atât cât le-a permis bagajul vocabularului.  Chiar dacă toate cărțile pe care le primesc sunt scrise cu alfabet chirilic, iar vocile de la televizor sunt dublate în aceeași rusă omniprezentă, câțiva dintre acești copii fredonează limba engleză, limbă pe care își doresc să o învețe, în ciuda accesibilității limitate la resurse de orice fel.

Pentru ei, am fost primele persoane ,,străine” pe care le-au întâlnit. Am fost, poate, și dovada că lumea chiar e mare. Granițele și diferențele s-au sfărâmat, însă, în momentul în care am devenit compatrioți de dans și cântece.

La Akkol, realitatea se schimbă în spatele fiecărei uși

Numesc ,,familie” aripa din clădirea orfelinatului în care au parte de un mic adăpost, frați, surori și de o mamă. Unii dintre ei sunt frați de sânge, alții doar de abandon; aici, iau naștere familii alcătuite din câte 10 copii și o ,,mamă”, care le e alături cu dragoste și mustrări. Chiar dacă orfelinatul este doar unul, adăpostește 8 aripi diferite, care de la un etaj la altul te poartă parcă prin mai multe vieți. Aici, fiecare copil își are propria casă, propria familie și propria realitate. Pe scări, se întâlnesc asemenea vecinilor dintr-un bloc.

 

DSCN5659

 

DSCN5661

 

Din exterior, orfelinatul pare o clădire mare, dar doar în interior afli cât este,  de fapt, de cuprinzătoare. Atmosfera din spatele ușii fiecărei familia te face să uiți că te afli într-o casă de copii. Ordinea prezentă, delimitarea fiecărui pat și a fiecărei periuțe de dinți, păstrând totuși un întreg, mirosul de căldură ce mi-a amintit de propia copilărie la bunici, m-au purtat dintr-un orfelinat în mai multe case.

Împărțit în cameră de zi, unde au parteneri de jo(a)c(ă) un televizor și o bibliotecă, camera fetelor, camera băieților, băi și bucătărie, orfelinatul este realitatea ce îi trezește în fiecare dimineață și perna ce le ascultă visele, le înfundă râsetele și le asoarbe lacrimile. Este singura definiție reală a noțiunii de ,,acasă” pe care o au.

,,De-a joaca”

Organizarea este una dintre noțiunile cu care au fost crescuți. Timpul și-l împart, astfel, între activitățiile casnice și școală, care, pentru primele clase, este găzduită sub același acoperiș, la parter.  Nu  verbalizează foarte des ,,de ce-ul”, chiar dacă ochii li se arată nelămuriți de multe ori. Șorțurile roz de bucătărie îi transformă în bucătari atunci când vine ora mesei, iar școlile de vară i-au învățat despre break dance. La fiecare săritură prin care provoacă legea gravitației, ochii ,,mamei” devin brusc mai serioși. Buzele însă nu i se mișcă. Se gândește, probabil, că trebuie să îi lase să experimenteze; chiar și duritatea podelei de lemn,  vânătăile și cucuiele.

 

IMG_8456

 

Talentul, nu doar visele, este un atribut al multora dintre ei. Atunci când dansează, par că s-ar teleporta de pe covorul persan din camera de zi, luminată prin ferestrele mari de un soare alb, pe o scenă cu parchet lustruit și lumină de disco-ball.

,,Câte poze am voie să fac?”.  Atunci când pun mâna pe un aparat, cu grijă și pricepere, fotografiază fiecare colțișor din casă, ca și cum, văzut prin lentilele aparatului, devine un loc nou. Cu aparatul foto atârnat la gât fotografiază și fețele oamenilor care, preț de o duminică, au venit să se joace cu ei. După forma pe care le-o capătă mâinile atunci când cuprind aparatul, ai spune că acesta devine pentru ei, pe rând, element magic, jucărie, prieten.

 

IMG_8657

 

Sunt atât de mari pe cît poți fi atunci cînd ai o vârstă formată din două cifre, prima fiind mereu 1. ,,Câți ani ai?” ,,Mâine e ziua mea”, îmi răspunde o fetiță cu un glas împovărat de aproape 13 ani, în care relația cu familia sa naturală este acea vizită, din când în când. Cei mai mulți dintre copiii adăpostiți în orfelinatul din Akkol au măcar unul dintre părinți, însă, din cauza dependenței de alcool sau droguri, autoritățiile i-au destituit din drepturile părintești. Rămân părinți ocazionali, atunci când îi vizitează și le duc câteva haine.

Chiar dacă realitatea încearcă uneori să le limiteze orizonturile, acești copii un uită să-și dorească. ,,Ce vrei să te faci atunci când crești mare?” ,,Bucătăreasă, Jurnalistă, Avocată”, răspund timid, dar încrezătoare, trei surori de internat care se țin strâns de mâini. Picioarele le stau pe podeaua din sala de spectacole a orfelinatului, dar mobilitatea gândurilor le duce în viitorul în care vor fi oameni mari. După o scurtă pauză spre viitor, se reîntorc la atelierul de dans.

 

DSCN5705

 

Uneori joacă șah cu entuziasm de copil și abilitate de om mare. Alteori, pictează sub tutela unui pictor ce locuiește sub același acoperiș vast și îi învață despre arta culorilor modelate din vârfuri de pensule.

La ora 17:30, s-au schimbat numere de telefon, promisiuni de revedere, îmbrățișări atât de timide, pe cât de puternice și apoi ușa s-a deschis spre lumea de afară, lăsând în urmă o duminică de poveste. Soarta a decis că despărțirea a sosit prea devreme, poate de aceea autobuzul voluntarilor a deraiat în dreapta căminului, iar joaca s-a prelungit cu două ore. Am cinat în cantina orfelinatului – ceai cu pâine, unt și zahăr; desertul- biscuiți. Cumva, a fost cea mai delicioasă cină din ultimul timp, avea gust de copilărie.

Ultima ghidare

17 ani este vârsta ce le dă buletinul de ieșit în lume, pentru a schimba adresa orfelinatului cu cea a unui cămin studențesc. În drumul acestor copii, universitatea este ultima stație pentru care primesc ajutor. După aceea rămân ,,pe cont propriu”. Statisticile arată, însă, o realitate la fel de seacă precum stepa din țara lor natală – doar 10% dintre copii își găsesc un loc de muncă stabil, în timp ce restul rămân pe străzi și cad pradă acelorași dependențe precum părinții lor. Realitatea devine una circulară, închisă.

 

IMG_8644

 

Cât despre mutarea într-o altă familie, aceasta este mai mult un gând decât un fapt: ,,Numărul adopțiilor este unul foarte mic în comparație cu numărul copiilor orfani. Acest lucru se întâmplă mai ales din cauza vârstei pe care aceștia o au, media fiind între 10 și 17 ani, iar majoritatea celor dornici de a adopta un copil, își doresc unul de o vârstă mai fragedă”, spune Saya Kakim, membră a asociației Astana Alumni.

În stânga orfelinatului, îngrădit sub forma unui cerc, se găsește un patinoar. Kazahi fiind, copiii practică acest sport cu iscusință și drag.  În față, există un parc de gheață, în care statui sub forma personajelor Disney au acoperit albul zăpezii din care au luat naștere cu diverse culori. În clădire, holurile lungi trădează un colț lipsit de viață, o anticameră a abandonului, dar după ce au fost călcate de 2 ori, devin doar un labirint ce te poartă dintr-o familie în alta.

La întoarcere, drumul spre Astana are mai mult de 113 kilometri. Afară este întuneric, vântul este încă neobosit, frigul își face mai bine loc prin blugi, iar gândurile-mi migrează prin (cele) trecut(e). La 22:40 ajung la propriu-mi cămin temporar, cu dor.

 


Un comentariu

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger