Când munţii se zdruncină. Cum au trăit călătorii cu autostopul prin Asia cutremurul din Nepal

0

În luna aprilie, v-am invitat să citiţi, pe TOTB, povestea Mariei şi a prietenului ei, Ben, călători prin Asia cu autostopul – doi tineri care, anul trecut, şi-au vândut, dăruit sau lăsat tot ce aveau în Bucureşti, s-au urcat pe biciclete şi au pornit spre Asia. După o vreme, au renunţat la pedalat şi au ales să vadă Asia din perspectiva autostopistului cu bagaj cât mai simplu. Nu au renunţat la muzică, însă, aşa că, peste tot pe unde merg, oferă bucurie cântând pe stradă (ba chiar mai câştigă nişte bănuţi astfel şi, categoric, mulţi admiratori şi prieteni).

 

 

de Wonder Lusters (Maria Bălănean şi Benjamin Rohde)

 

Când au răspuns întrebărilor TOTB, Maria şi Ben se aflau în nord-estul Indiei, aşteptând permisul de trecere a graniţei spre Myanmar (Birmania). Cum procedurile durau prea mult, cei doi au ales să plece spre Nepal, de unde plănuiau să o ia spre vest, după ce vizitau acest stat. Când cutremurul a lovit această ţară, ei se aflau chiar în Kathmandu, pregătindu-se  să viziteze Thamel, zona din centrul vechi al oraşului. Au scris despre teribila experienţă pe site-ul călătoriei lor, oferind impresii şi imagini pe care le puteţi citi şi vedea mai departe.

Ne-am zâmbit unul altuia când am ajuns la graniţa dezolantă din Sonauli, la intrarea în Nepal. Ne gândeam că ne scuturăm de praf şi scăpăm de zăpuşeala din câmpiile de nord ale Indiei, schimbând traficul asurzitor cu trasee montane pustii. Plănuiam să stăm cel puţin o lună acolo – suficient pentru drumeţii extinse care să ne pregătească pentru următoarele provocări spre Pamir, Tian Shan sau Hindukush, mai târziu. De astfel, speram că în Kathmandu e mai plăcut decât în Delhi să aştepţi pentru vize, iar din capitala nepaleză era ultima şansă de unde am fi putut obţine viza pentru Pakistan.

Totul a decurs însă foarte diferit, încă de la început…

Când am depăşit toate pasajele montane cu un autobuz mai mult decât gălăgios şi am ajuns la periferia Kathmandu-ului, am fost aruncaţi fără prea multe explicaţii despre unde ne aflăm. Era noapte, străzile întunecate şi goale. Câţiva poliţişti rutieri plictisiţi ne-au băgat într-un taxi după ce au negociat preţul cu şoferul şi am fost duşi aproape de locul în care trebuia să ne întâlnim cu gazda noastră de pe CouchSurfing. N-am reuşit s-o contactăm prin telefon şi, neavând alte mijloace de comunicare, am decis să căutăm un parc unde să dormim – când, dintr-o dată auzim o voce în germană: “Aveţi nevoie de ajutor?”

 

 

30 de minute mai târziu, după un duş bine-meritat, spuneam poveşti pe canapeaua lui Axel şi a soţiei lui, Dietmute, un cuplu ce lucrează pentru o organizaţie germană de cooperare internaţională (GIZ) în Kathmandu (foto mai sus, cu Maria – n.r.). De dimineaţă am avut un mic-dejun deluxe, cu pâine adevărată, Nutella şi alte chestii de care n-am mai avut parte de vreo 8 luni de când am plecat de acasă. Toate astea le-am luat ca pe nişte semne bune pentru o şedere în Nepal fără prea multe peripeţii. Ne-am împachetat rucsacurile şi am pornit spre Thamel, zona din centrul vechi a Kathmandu-ului, când toate planurile noastre s-au prăbuşit odată cu tot Kathmandu-ul în sine…

7.9 – când un număr decide asupra vieţii şi a morţii

Microbuzul în care ne aflam în drum spre Thamel a început să se clatine şi suspensiile au început să scârţâie – noi suntem obişnuiţi cu drumurile proaste şi nu ne-am dat seama de la început ce se întâmplă. Dar maşina s-a oprit. Pietonii cădeau unul după altul la pământ, unii în fund, alţii direct în cap. Motocicliştii zburau sau erau zdrobiţi. Copacii parcă voiau să iasă din pământ. Câteva momente mai târziu, o casă s-a prăbuşit cu totul la câţiva metri de noi. Oamenii urlau. Am părăsit microbuzul cu ceilalţi pasageri, năuci şi panicaţi, şi ne-am alăturat celorlalţi oamenii pe mijlocul străzii, fiecare încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat. Cutremur – nu putea fi decât un cutremur!

După lovitura iniţială de la 11:56, în dimineaţa zilei de 26.04.2015, încă nu aveam nici cea mai vagă idee că suntem în mijlocul celui mai mare dezastru natural care a lovit Nepalul de la 1934 încoace. N-aveam habar că vieţile a peste 7.000 de oameni aveau să fie curmate şi că alţi 15.000 de oameni sunt răniţi. Nu ştiam că şansa noastră de a vedea monumentele antice ale Kathmandu-ului ne-a fost luată cu 20 de minute înainte de a se întâmpla. Dar, de fapt, nu ne-am putut imagina că şansa asta ratată ne-a salvat vieţile – cartierul vechi al oraşului a fost transformat în ruine în doar câteva secunde.

 

 

Şoferul nostru şi-a adunat toţi pasagerii şi ne-a direcţionat către un alt microbuz care nu era blocat printre maşini. Cu fiecare minut în maşină teroarea creştea în ochii noştri, văzând scene cu oameni încercând să iasă de sub moloz, feţe însângerate, mame acoperindu-le ochii copiilor etc. Spaţiu deschis! Asta căuta toată lumea – un lucru aproape neîntâlnit în oraşele asiatice. Şi apoi, dintr-o dată, încă o lovitură – şi mai multe cărămizi căzute, şi mai multe voci ţipătoare. Câteva secunde mai târziu am coborât din autobuz şi am început să alergăm spre o bază militară. Ne-am alăturat mulţimii deja de câteva sute de oameni, stând pe iarbă, în spaţiu deschis, consolându-ne unii pe alţii din priviri, încercând să ascundem şocul de pe feţele noastre.

Încă nu s-a terminat – după panică vine tensiunea

Aşteptând câteva ore pe teren, nu am primit veşti despre gravitatea situaţiei. În timp ce sutele de oameni din jurul nostru se transformau în mii, elicopterele tunau deasupra noastră şi camioanele cu provizii se strecurau printre oameni, moralul ne-a fost ridicat de calmitatea nepalezilor. Replicile cutremurului frecvente, dar mai mici, mai stârneau câte un rând de strigăte, dar între ele oamenii alergau la magazinele din apropiere să cumpere orice e disponibil, împărţeau tot ce aveau între ei, de la mâncare la pături la selfie-uri. Un domn cu un zâmbet cât toată faţa ne-a dat o sticlă de apă şi câteva informaţii auzite la radio. Satul lui fusese lovit şi nu putea să contacteze pe nimeni.

Mai târziu am auzit poveşti despre oameni care şi-au pus viaţa în pericol pentru necunoscuţi, încercând să sape printre cărămizi la scurt timp după cutremur. La ceva timp de la lovitura iniţială şocul s-a diminuat şi oamenii au început să trateze situaţia cu sârguinţă. Am intrat în vorbă cu doi adolescenţi relaxaţi care mi-au sugerat un mini-concert de vioară pentru oamenii din jurul nostru, ca să îi înveselim puţin. Feedback-ul a fost atât de frumos şi sincer, încât aproape am uitat cu toţii situaţia pentru ceva timp.

 

Muzica, leac pentru suflet. “Niciodată nu am cântat în împrejurări mai sumbre decât atunci”…

 

Am decis să nu căutăm niciun hostel (neştiind oricum că multe nu mai există…), ci să îi sunăm pe noii prieteni la care dormisem cu o seară înainte. Reacţia lor ne-a trezit la realitate: şi ei îşi împachetau lucrurile, părăsindu-şi casa foarte solidă; toată lumea fusese sfătuită să doarmă afară pentru că se anunţau replici foarte puternice. Am pornit în grabă cu cei doi adolescenţi spre casa prietenilor germani. Am ajuns la timp ca să ne urcăm într-un taxi spre sediul GIZ.

Salvaţi de nemţi

Axel şi Dietmute ne-au salvat pentru a doua oară în 24 de ore – au obţinut permisiunea de a ne lua cu ei, alături de tot personalul GIZ, dar şi de nenumăraţi nepalezi, în tabăra de refugiaţi. La momentul respectiv nu ştiam că asta o să însemne patru nopţi acolo şi nenumărate replici.

Ştirile devastatoare veneau una după alta. Numărul victimelor creştea şi creştea. Primele fotografii din ziare ne-au redus pe toţi la tăcere. Dar ceea ce ne-a stârnit agonia a fost starea teribilă de a sta şi a aştepta, fără a putea face mare lucru. Procesul de distribuire al ajutoarelor a fost precar în primă fază, întrucât autorităţile nepaleze dar şi ONU păreau copleşite de sarcini.

 

DSC07543

Tabăra de adăpost

DSC07556

 

În a treia zi în tabără, a trebuit să ne punem în faţa unei decizii dificile: să ne ascultăm inimile care ne cereau să stăm şi să ajutăm în orice fel putem – sau raţiunea care ne spunea că cel mai bun lucru pe care putem să-l facem este să plecăm. Am ales raţiunea. A trebuit să realizăm că în situaţia curentă, cineva ca noi, fără anumite abilităţi necesare în astfel de situaţie (de exemplu, cunoştinţe medicale), fără relaţii în ţară sau cunoştinţe de limbă, nu era decât o povară – două guri în plus de hrănit într-o situaţie în care epuizarea proviziilor era o ameninţare prea mare.

Exodus

Am decis, aşadar, să plecăm. După ce ambasada germană aproape că ne-a pus într-un avion militar spre Europa, am hotărât să ne continuăm călătoria pe cont propriu şi am pornit spre India, după ce am primit confirmare că se circulă pe câteva drumuri. Am plecat din Kathmandu cu autostopul – o senzaţie de exodus ne-a învăluit, văzând cum oricine are şansa să părăsească oraşul, o face. Autobuzele erau pline până la refuz, plus încă vreo 20-30 de oameni pe acoperiş. Camioane cu provizii întorcându-se goale spre India cărau şi ele zeci de pasageri.

 

 

Am avut noroc la autostop. Am aşteptat doar câteva minute până când un cuplu tânăr nepalez a oprit şi ne-a luat până în Barathpur. De acolo am schimbat trei autobuze până la graniţă, unde guvernul indian oferea transport gratuit refugiaţilor până în Gorakhpur, cel mai apropiat oraş indian. După două zile extenuante pe drumuri proaste şi aglomerate am primit şi bilet de tren spre Delhi.

Chiar dacă am ajuns acolo doar cu o zi înainte de dezastrul din care, din fericire, am scăpat fără nicio zgârietură, Nepal rămâne în inimile noastre din alte motive. Dacă oamenii sunt atât de uimitori chiar şi aflaţi în impas, oare cum sunt în vremurile bune? Nu putem decât să sperăm că ajutorul vine cât mai curând, pentru că musonul se apropie cu riscul de a înzeci gravitatea situaţiei. Dar în acelaşi timp suntem siguri că moralul nepalezilor va supravieţui printre vieţile pierdute şi clădirile răpuse la pământ, pentru a rămâne ceea ce a făcut această ţară un lăcaş al zâmbetelor pentru atâta timp.

 

 

Fotografii: Wonder Lusters

Mai multe imagini, aici.

 

Puteţi citi şi:

Călători  prin Asia cu autostopul: “Frumuseţea vine din lucruri simple”

Despre starea de ducă: călător în jurul lumii cu autostopul

Înconjurul lumii cu autostopul: 163.990 de kilometri de aventură, iar călătoria continuă

Cu bicicleta în Indonezia: 86 de zile pentru un nou început

În Mexic, pe urmele cactusului psihedelic peyote

FOTO La drum prin Mexic: Statul Liber şi Suveran de Chiapas


Leave A Reply