Nu popii papă biserici, binenţeles. Deşi uneori se mai întâmplă, aşa cum se va vedea mai jos. Jocul de cuvinte din titlu are mai degrabă legătură cu povestioara. Profit de altfel de ea şi de faptul că va apărea în două părţi (una astăzi, cealaltă săptămâna viitoare) pentru a vă striga din răsputeri cât de norocoşi suntem că mai avem monumente neexplorate încă. Dar şi cât de imbecili am fost că pe altele le-am stricat în mod iremediabil. Noroc şi ghinion, cum ar veni, totodată.
Bisericuţa de la Ostrov, înconjurată de gardul de lespezi romane încropit cândva la începuturile epocii moderne.
de Vladimir Agrigoroaei
Cei doi poli între care pendulează de veacuri destinul culturii române. Pentru astăzi, o să vorbim niţel despre partea plină a paharului. Ne vom folosi de povestea bisericuţei de la Ostrov. Un alt monument dintr-un sătuc pierdut în judeţul Hunedoara.
***
Dăduse căldura şi unii popi asudau la drum lung. Aşa păţise popa Zampă. Era tinerel, dar grăsunel. Şi colac peste pupăză se opărise între picioare.
Făcuse şi bătături de la umblat. Iobagul îl alerga cam tare. Dar se zărea Ostrovul. Ce bine. Crezuse că o să moară, de la bătături, plecat de dimineaţă de acasă din Clopotiva.
– Băiule, Băiule, stai numai un picuţ!
– Haide, popo, că ne prinde amiaza.
Când ajunseră în Ostrov, la biserică era pustiu. Merg la părintele acasă şi dau de dulău. Îi latră tare.
– Nu te cunoaşte, face popa către iobag.
– De parcă asta mi-ar mai trebui…
În sfârşit, uite şi părintele. Venea de după bordei. Îl recunoşteai de departe. Avea barbă colilie, câteva fire în vârful capului şi ochii înfundaţi în orbite.
– Ziua bună, unchiule.
– Bună să-ţi fie. Ai ajuns? Şi eu care credeam că ai să vii rostogol abia la noapte.
Toată lumea îşi bătea joc de popa Zampă. Îl hirotonise unchiu-su, popa Petru. Acela era mai mare peste popii din Haţeg. Dar nepotul era prost şi îl făcea de ruşine. Nu ştia nici măcar botezul. Tot popa Petru boteza şi pruncii de la Clopotiva.
De nătâng ce era nepotul, Petru slujea la două biserici. La Ostrov ţinuse Rusaliile, la Clopotiva Sfânta Treime. Abia ce mai prididea cu gospodăria când îl prinsese pe picior greşit porunca de la Haţeg. Să vină la obşte că-s multe pricini de judecat.
– Stai, nepoate, şi răsuflă. Am treabă, dau la raţe, dar vin de îndată şi plecăm.
Luă un maldăr de buruieni şi le rupse împreună cu preoteasa. În jur era o măcăială de nu te vedeai. Dădeau raţele din ciotul de coadă, zvâcneau din cap, se ciupeau una pe alta. Până s-au plictisit.
– Lasă, du-te, îi zise preoteasa. Le vine pofta mai pe după amiază.
Petru se şterse cu dosul mânecii, îi spuse să-i pună pe copii la treabă şi trecu întâi pe la biserică, să-şi ia hainele cele bune. După care plecară la drum.
În frunte mergeau el şi iobagul. În spate, popa cel mic era iarăşi ud. Se lipea cămaşa de dânsul. Gâfâia şi tot cerea apă. Dar unchiul şi iobagul se făceau că nu-l aud.
– Oare ne dă Măria sa de mâncare?
– Ne dă, nepoate, n-avea grijă.
– Şi unde dormim?
– La baraţi în mănăstire. În cetate nu-ncăpem.
– Îu! făcu popa Zampă şi strâmbă din nas.
Abia atunci văzu dulăul care se ţinea după ei de la Ostrov.
– Unchiule, îl luăm şi pe Ursu după noi?
– Aş! Fugi acasă, javră nenorocită!
Aruncară cu pietre şi dulăul o tuli înapoi.
Maica Domnului „Hodighitria” (Cea care arată Drumul). Pictură de secol XV deasupra unui portal aflat la baza turnului bisericii de la Ostrov.
În restul drumului i-a înnebunit nepotul de cap. Că să stea, să mai stea, să nu meargă atât de repede. Când s-au văzut la Cârneşti, popa întrebă pe Băiu.
– Pe unde o luăm? În stânga sau în dreapta?
– În dreapta, zise Băiu. Prin Păclişa, la cum a plouat săptămâna trecută, îl pierdem pe ăsta. Face în mlaştină băldâbâc.
Aşa că porniră pe drumul de piatră. Şi l-au alergat până la Sânpetru. Acolo l-au lăsat să şadă, să nu crape inima în popa cel gras.
– Nu mai bea apă, că după aia ai să asuzi şi mai tare.
– Dar mi-e sete, unchiule. Arde soarele.
– Păi de-aia eşti tu gras şi prost.
Când să se ridice, văd în urma lor cinci mogâldeţe. Nepotul scapă un chiot de fericire.
– Vin de la Densuş! Staţi, să-i aşteptăm!
Aşa era. Erau un popă, cu doi cnezi şi încă doi iobagi mai amărâţi. Pe unul îl ştiau. Era Stoian, de-i mai zicea Piticul.
– Ce mulţi sunteţi…
– Ne-au rugat verii să le venim în ajutor.
– Ăia din munte?
– Ăia.
– Da’ de ce?
Îi răspunseră. Ziseră că verii se judecau cu unul de pe Cerna. Că voia ăla să îi gonească din sat. Spunea peste tot că moşul lui a avut pământul, şi că pământul a fost mereu la obştea de pe Cerna. Că nu a fost nicicând al lor, că l-au furat. Iar acum, de când cu noua împărţire, de-acum îşi poate cere dreptul. Şi vrea pământul înapoi.
– Dar de ce nu l-a cerut tat-su? Sau moş-su? De ce taman el, acu?
– Păi asta zic şi ei.
– Ei, las’ că-l învăţăm noi minte.
Şi au mers ce au mers, l-au spurcat pe nepot că e puturos, au mai stat cu el şi iar l-au alergat, până ce au ajuns pe înserate la podul vechi de sub Sântămărie.
I-a dus unul pe întuneric la târg, în mănăstire. S-au pus sub schelele bisericii şi se făcu cam friguţ. Se traseră unii într-alţii, că nu le dădură voie baraţii să facă foc. Şi degeaba întreba Zampă unde e mâncarea, că oamenii stăpânirii nu aveau grija lor.
La miezul nopţii, când s-au trezit şi şuşoteau un pic, au auzit copite de cai dincolo de poarta mănăstirii. Ajunseseră verii densuşenilor. Aveau desagile pline, aduceau de-ale gurii şi se ospătară toţi.
Când se ostoiră burţile şi se puse lumea pe povestit, Zampă, cu gura plină, molfăi şi el către unchiu-su.
– Ai auzit ce le-a făcut? Săracii oameni…
– Da, nepoate. Facem cumva şi-i ajutăm.
Iar după-aia s-au culcat la loc.
VA URMA (SĂPTĂMÂNA CARE VINE).
Picturi exterioare pe latura de sud, parţial decapate. Aici: calul Sfântului Gheorghe.
***
Popii Petru şi Zampă chiar au existat. Nu ştim dacă erau rude. Asta am scornit-o noi. Dar Petru a fost protopop şi documentele îl aminteau cu titlul de arhidiacon. A trăit în Ostrov, iar popa Zampă în Clopotiva, la o mică distanţă către sud, chiar în locul prin care iese Râul Mare din Retezat. Tot în Clopotiva trăia şi un iobag pe nume Băiu. Despre ei ne vorbeşte un document latinesc din 1360, când au făcut parte dintr-un scaun de judecată de la Haţeg.
Bisericuţa de la Ostrov, cea în care a slujit popa Petru, era în picioare de dinainte de vremea lui. Nu se ştie bine de când. Fusese ridicată cu piatră de râu şi cu bucăţi smulse din monumente antice, după moda tuturor bisericuţelor din regiune. Foarte târziu abia, în secolul al XV-lea, a avut parte de o pictură. Şi încă de una reuşită, după cum presupun specialiştii.
Abia acum, ajunşi la pictură, putem vorbi despre Norocul pe care-l anunţam la început. La Ostrov nu ştim încă ce conţine pictura. E acoperită de tencuială şi numai câteva fragmente au fost scoase la iveală. Iar biserica, deşi a fost niţeluş refăcută în epoca modernă, conservă încă o parte dintre pereţii medievali.
Şi asta nu e tot. La Ostrov avem pictură nu numai în interior, acolo unde te aştepţi, ci şi la exterior, unde-i mai rară. Fragmentele de afară ne arată un şir de sfinţi şi un cap de cal. O fi vreun sfânt călăreţ, probabil Gheorghe, căci el era cel mai popular.
S-a scris mult despre aceste picturi, dar nu putem încă să le vedem. De ce? Pentru că nu sunt bani. Şi poate că aşa e cel mai bine. Să nu fie bani, cel puţin pentru veacul acesta. Iar generaţiile viitoare, cu bani, să dezvelească picturile şi să le restaureze aşa cum se cuvine.
Pantocratorul psihedelic. Operă de artă expusă la intrarea în biserica din Ostrov.
Nu fiţi trişti. Haideţi mai bine să ne bucurăm.
De ce să dezveleşti astăzi picturile? Taman azi, când mai marii locului încă nu s-au dezbărat de năravul de-a da cu termopanu-n fereastra medievală? De ce să dezvelim picturile tot azi, când se înfig cuie în tencuiala de la Ostrov? La interior, în pereţii cu frescă!
Mai bine să admirăm adăugirile noi, atârnate în acele cuie, isprăvile chipoase ale vremurilor post-decembriste. Să ne bucurăm de estetica Mântuitorului cel Nou. Nu cu orb, ci cu o minge de masaj în mână. Proaspăt desprins dintr-un vinil cu Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band.
Iar noi să ne închipuim, până săptămâna viitoare, ce-o fi sub tencuială.
We hope you have enjoyed the show. We’re sorry but it’s time to go.
Puteţi citi şi:
Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru
Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha
Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată
Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu
Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea
Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente
Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior