Când eşti mic, te papă popii (Partea a II-a). Unde au dispărut bisericile de la Cinciş şi Răchitova

0

Nu e Popor mai Ales ca naţia română. A inventat stiloul, cibernetica, gerovitalul, focul, motorul cu reacţie, roata, insulina, carnea friptă şi câte şi mai câte. Numai că, ai naibii români, au inventat toate astea în taină, individual. Când se adună laolaltă, parcă nu mai inventează nimic. În urma lor se iveşte portretul făcut odinioară de Dumitru Drăghicescu: ocolesc legile, se fac numai că le respectă, nu iau iniţiativa şi sunt duplicitari. Nu duc nimic la capăt, au interese mici, de grup, meschine şi tot ce vor e să fie propriii lor stăpâni. Că ne place, că nu ne place, aceştia sunt românii când se adună laolaltă. Întâmplarea face să vedem acelaşi lucru şi atunci când îi privim pe românii din trecut. Iată ce făceau strămoşii noştri în 1360, o vreme când le-ar fi prins bine să fie solidari unii cu alţii. Aşa cum făceau saşii, bunăoară.

 

Cincis

 

 Notele lui Constantin Daicoviciu după vizitarea bisericii de la Cinciş (© Ana Maria Gruia)

 

de Vladimir Agrigoroaei

 

***

De dimineaţă, la ceasul în care se zgribuleau găinile, tustrei popii se frecau la ochi de puchi. Atunci văzură că se împuţinaseră. Caii lipseau. Iar o dată cu ei şi cei veniţi peste noapte. Dispăruseră din mănăstire.

– Unde-s verii?

– La cetate.

– Aşa grăbiţi?

– S-au dus înainte. Au treabă la Măria sa.

Popa Petru zâmbi. Ştia ce vrea să zică asta.

Au aşteptat să se scoale ceilalţi şi au pornit laolaltă. Pe drum se adunase puhoi de lume spre scaunul de judecată. Urcau cu toţii dealul cetăţii şi au asudat la fel ca Zampă.

La cetate, în vârf, dădură de unul dintre verii de la Răchitova. Era pierdut, nu-i mai găsea pe ceilalţi. Înlemnise singur, cu un sac în mână. Nu ştia cum să intre la Măria sa. Stătură cu el până se porni judecata. Se frăsuia sărmanul… Încerca să scape de plocon. În sfârşit, apărură ceilalţi veri şi se puseră cuminţi la un loc. Dar nu stătură mult timp aşa. Când coborî vicevoievodul, un oştean îi luă pe popi şi îi aşeză în rând cu obştea. De acum nu mai era cum să stea la taclale. Treptat se lăsa liniştea. Oamenii nu mai vorbeau între ei.

Apăru în sfârşit şi ăla de pe Cerna. Era mititel şi încruntat. Iar popa de la Densuş şopti către ai lui.

– Ăla-i Micu de pe Cerna.

– Ăla-i Micu? Un mic aşa de mititel?

– Taci, bă, Piticule! De parcă tu ai fi mai breaz…

Un cnez din cei pe care nu-i văzuseră nicicând la faţă ciulea urechile. Părea cu luare-aminte la ce-aveau ei de zis. Dar n-avură vreme să-l întrebe cine-i şi de unde vine, că Măria sa chemă părţile la prima înfăţişare.

Păşi ăla de pe Valea Cernei. Înghiţi în sec, drese glasul şi apoi strigă tare, să se-audă-n adunare.

– Eu sunt Micu, al lui Marcu, şi fac plângere dinaintea Măriei tale. O fac împotriva lui Stoian şi Boian, fiii lui Muşină. Că ticăloşii aceştia, laolaltă cu alţi nelegiuiţi aici adunaţi, mi-au cotropit pământurile de la Răchitova. Pământuri pe care le ţin eu cu limbă de moarte de la tătâne-miu, şi tătâne-miu le ţinea de la moşul meu.

Nici n-apucă aprodul să strige partea cealaltă că se ridicară verii plini de năduf. Zic că ei n-au nici-o vină. Că tatăl lor şi cu încă unul au făcut sat nou la Răchitova.

– … Şi noi n-am ascultat niciodată de neamul lui Micu. Toată lumea ştie asta. Întrebaţi!

E rugată obştea să zică ce ştie.

– Aşa e, oftă popa Petru.

Şi mai adăugă că cei din Răchitova sunt oameni înstăriţi, că-şi ridicaseră turn cu câţiva ani în urmă. Şi că de-aia vrea Micu moşia, că de fapt vrea averea lor. Zampă dădea din cap în stânga lui. Şi dădură din cap şi cei veniţi cu ei. Dar cnezul acela, pe care nu-l cunoscuseră la început, se făcu roşu de mânie. Era Dan, de felul lui din Cinciş, şi-l cunoştea bine pe Micu. Pufni şi dădu să vorbească, cum că nu e adevărat, că pricina e mai veche, dar îl prinseră popii între ei şi nu-l lăsară nicidecum. Dan se zbătu, veniră oştenii şi se lăsă cu larmă şi scandal. Profitând de prilejul ivit, vărul întârziat de la Răchitova s-a dus întins la vicevoievod. N-apucă să zică nimic. Arătă numai că e cu ceilalţi. Îi sărută mâna şi-i lăsă un sac la picioare. Măria sa făcu semn că bine, că primeşte, dar îşi luă repede ochii de la el. Era mai îngrijorat de scandalul iscat.

Când lumea s-a mai liniştit, s-au pus pe vorbit fiecare din obşte. La un moment dat a deschis gura şi Dan, care a tunat şi fulgerat. Că atunci când era el copil a venit tatăl ălora, cu oameni înarmaţi, la ei pe Cerna. Şi că au ars casa lui Marcu, şi cum a fugit Marcu cu ai lui şi au stat ascunşi la ei, în Cinciş. Şi nu mai devreme de acum cinci ani a venit Boian cu alţi oameni şi au năvălit peste Micu, băiatul lui Marcu. Şi că Micu iarăşi a trebuit să fugă la ei. Şi că asta se întâmplă de când s-au aşezat ăia la Răchitova, că bunicul lui Micu nu a vrut să-i lase acolo, dar ei mereu l-au ameninţat. Şi că satul şi pământul sunt de drept la ei, pe Cerna, şi că nu au ţinut niciodată de Haţeg. Că haţeganii ar face bine să le lase aşa cum au fost. Iar de nu, atunci o să-i blesteme Dumnezeu. Zampă cu popa Petru şi cu cei din Densuş s-au luat pe dată la harţă cu el. Sar şi alţii de prin adunare. Că ce e asta? Cum adică? Vii la noi şi zici că nu asculţi de noi?

Dan îl apucă de gât pe Zampă.

– Plesni-ţi-ar rânza-n tine de popă gras!

Oştenii dau în ei cu cozile de suliţă, dar pas să îi despartă. Iar vicevoievodul aştepta plictisit să se termine scandalul. Se uita la ei de sus. Verii se zgâiau şi mustăceau într-ascuns. Micu se trăsese între iobagi şi se uita cu sprâncenele încruntate. Cnezului Dan îi buşise sângele pe nas. Iar Zampă, ţinut de popa Petru, urla de-i săreau balele din gură. Urât lucru, scaunul de judecată. Aşa se gândea Măria sa. Şi atunci se uită în jos. Acolo, ce să vezi, uite că sacul mişcă! O fi ceva înăuntru. Poate ceva viu. Oare ce-o fi? Îi dădu un picior, aşa, mai în joacă.

Se desfăcu gura sacului, ieşi prin ea un purceluş şi o zbughi la fugă prin adunare. Guiţa godacul şi făcea numai cercuri-cercuri. Aprodul şi oştenii după el. Măria sa se ţine cu mâinile de burtă. Hohote prin adunare.

– Ce e? Ce e? făcu popa Petru.

– Un godac adus plocon.

Şi atunci se hliziră şi cei din obşte. Numai Dan se ţinea cu mâinile de nas şi se uita cu frică la oşteni, să nu-i mai dea ăia încă o suliţă peste faţă. Iar Micu nu se distra nicicum. Ploconul lui era prea mic. Şi nici măcar nu-l mai putea lua înapoi.

Pe la amiază, când au prins godacul, oamenii s-au pus la locul lor. Obştea a zis că va spune numai adevărul, că va păzi dreptatea şi s-a jurat pe lemnul crucii şi pe credinţa în Cel de Sus. Iar vicevoievodul ceru să jure şi pe coroana crăiască.

– Aşa e, şi pe coroana craiului, ziseră laolaltă.

Şi au mai zis că Răchitova ţine de Stoian şi Boian, iar nu de Micu. Măria sa îl întrebă pe acela dacă are dovezi scrise. Micu zise că nu are şi socoteala s-a încheiat. Aşa s-a dovedit că pământurile nu erau ale lui. Aprodul a citit hotărârea. Le-a spus să vină peste cinci zile să le-o dea în scris. Iar Micu, fiul lui Marcu, cu cnezul Dan şi cu iobagii lor, s-au ridicat supăraţi şi au plecat.

Se făcuse de-acum vremea prânzului. Chiorăiau burţile prin adunare. Şi pentru că următoarea pricină era abia după amiază, popa Petru, cu nepotu-su Zampă, cu densuşenii şi cu verii acelora, se traseră deoparte, să se înfrupte din merindele din desagi.

– Îţi mulţumim, părinte. De mare ajutor ne-ai fost.

– D-apăi o să-mi fiţi şi voi de ajutor vreodată.

– Oricând, cu orice pricină. Şi poate vii pe la noi.

– O să vin, n-aveţi grijă.

– Poate îmi botezi un prunc, popă Petru.

De unde să ştie Boian că nu se cuvenea să zică asta? Zampă rânjea în faţa lor cu gura iarăşi plină.

– Adică să-i fii naş, unchiule. Ajunge că botezi la mine-n sat.

 

Fragment de pictură de la Răchitova, astăzi în nişte cutii dintr-un depozit de la Cluj

 

Din povestea de mai sus se poate afla că românii au fost mereu pe acest pământ. De asta nu trebuie să mai avem grijă. Problema s-a rezolvat. Necazul este însă altul: că au fost şi sunt mereu la fel. S-au furat şi şi-au dat în cap unii altora. S-au ciomăgit frăţeşte până n-a mai rămas nimic de împărţit. În Maramureşul medieval, râca asta a dus la sărăcirea reciprocă şi transformarea lor în iobagi. În alte părţi, la fuga către alte naţii. Pentru că românii nu au avut niciodată un scop comun. Nu i-a unit nimic. Mereu a fost ceva care i-a dezbinat: ei înşişi.

Cam aşa erau şi românii care trăiau în secolul al XIV-lea la Răchitova. Erau de-un neam cu cei de la Densuş, urmaşi ai unuia Muşină, şi făceau parte dintr-un grup cu interese meschine. Îşi ridicaseră satul de curând, dând în cap altora. Erau şi bogaţi, motiv pentru care erau invidiaţi. Au ridicat biserică, au ridicat şi-un turn locuinţă care domină valea pe care se află satul. Şi au avut în 1360 de trecut un hop, când s-au judecat cu Micu al lui Marcu. După aceea, Muşineştilor le-a fost din bine în şi mai bine. Au urcat în funcţii, au prins posturi grase, iar la sfârşit s-au îndepărtat de lumea satului din care plecaseră.

Când s-au dus Muşineştii, a început să se ducă totul. Biserica a intrat în paragină şi altarul s-a rupt într-o parte. Sunt unele surse care ne vorbesc despre ea în secolul al XIX-lea, dar a fost dărâmată înainte de 1863. Sătenii se săturaseră de ea. Numai arheologia a scos ceva la iveală. Printre bucăţile recuperate se află şi fragmente de frescă, frumoase, asemănătoare ca stil cu cele de la Densuş şi Ostrov. Ce-a fost salvat, se mai păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Artă din Cluj, în nişte lădiţe, sub o masă dintr-un depozit. Direcţiunea nu are în plan să le expună vreodată. Nici ei nu ştiu de ce le-au primit în grijă. Aceasta e povestea de la Răchitova. Vi se pare tristă? Staţi liniştiţi, cazul cel mai tragic este al doilea, al bisericii de la Cinciş, înecată astăzi în lacul de acumulare cu acelaşi nume, în munţii de la sud de Hunedoara.

 

Cincis

Turla bisericii de la Cinciş, atunci când nivelul lacului de acumulare mai seacă vară (© http://simonaivanov.wordpress.com)

 

La Cinciş, localitatea din care venea cnezul Dan, biserica a fost una dintre cele mai reuşite ale vremii. Neamul de acolo era apropiat de Hunedoreşti şi au vrut să fie în rând cu lumea bună. De aceea, biserica a fost pictată în două rânduri. Cândva se vedeau multe fragmente din mai multe perioade. Primul strat, cel mai vechi probabil, data din secolul al XVI-lea. Cel de-al doilea era cu vreo două sute de ani mai târzior. Prima pictură părea să fi fost foarte îngrijită, o adevărată minune. Cea de a doua mai banală, dar frumoasă şi ea. Numai că astăzi nu se mai ştie nimic despre ele.

Tovarăşul avea nevoie de lacuri de acumulare. Le-a ridicat peste tot. De aceea satul Cinciş a fost inundat, iar biserica laolaltă cu el. Înainte de inundare au fost decapate o serie de fresce. Unele se pare că au ajuns la MNAR, la Bucureşti. Altele, dosite într-o anexă a castelului de la Hunedoara, s-au dus pe pustii. Umblă zvonul că ar mai exista şi o a treia categorie, pitite la biserica din noul sat Cinciş-Cerna, dar aceste zvonuri nu s-au confirmat veodată. Cert este că din biserică nu mai avem nimic.

Dacă ar fi să privim detaşat poveştile bisericilor de la Răchitova şi Cinciş, am vedea că una s-a surpat în vremuri imemoriale, iar pe alta am stricat-o noi cu bună ştiinţă. E greu să ratezi asemănarea cu un banc mai vechi, cel care ne povesteşte ce face românul cu două bile de oţel. Nu muşchi, ca americanii. Nici experimente, ca nemţii. Dintre bilele românului, una s-a stricat şi alta s-a pierdut… Şi astfel, ne întoarcem iar la portretul lui Drăghicescu.

 

Citiţi şi:

Când eşti mic, te papă popii (Partea I). Ce-a mai rămas din bisericuţa de la Ostrov

Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru

Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe margina unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger