Canapeaua lui Adon: Greşeli fericite (1)

0

Ies cu două oase pe terasă şi chem cîinii. Cu vara aproape, glicina de pe pergolă, copacii şi tufele înfrunzite, grădina parcă s-a strîns în jurul nostru, închizînd perspectiva, nu mai văd nici cîmpul din spate, nici pădurea. Ieşită brusc din tufe, Gudrun vine în galop, în salturi exagerate, artistice, stăpînită de frenezie. Pe Adon nu-l văd nicăieri şi o clipă mă gîndesc că o fi găsit o ieşire şi s-a dus să se plimbe – în mod normal nu m-aş impacienta, a mai lipsit cîte o oră-două de acasă, trăim însă din păcate timpuri în care nici măcar aici la ţară nu mai e ok pentru cîini să umble în voia lor, neînsoţiţi.

Text de Ionuţ Chiva

Mă cuprinde melancolia cînd mă gîndesc la un mascul de chow pe care bietul Konrad Lorenz ar fi vrut să-l arate, cu o mîndrie justificată, musafirilor, însă nu reuşea niciodată să îl găsească atunci cînd avea musafiri: de ce, pentru că asta se întîmpla de obicei în week-end şi, avea Lorenz să afle, regalul cîine obişnuia să-şi petreacă sfîrşitul de săptămînă în cîrciumă, unde descoperise că poate obţine o cantitate generoasă de mici gustări (sufletul soft al beţivului).

Dar nu se mai trăieşte aşa azi.

Dar nici Adon n-a plecat, îl găsesc somnoros, ieşit pe jumătate din tufa în care şi-a săpat o groapă, întinzîndu-se înainte de a veni la mine în ritmul lui, de film iranian cu cadre de douăj de minute. L-am cam răsfăţat, îmi spun aşezîndu-mă în fund, l-am ţinut mereu de bătrîn de la care nu mai ceri lucruri şi aşa au trecut ani de zile care abia par să îl atingă, făcîndu-l pe veterinar să clatine admirativ din cap de cîte ori îl vede şi să mă mai întrebe încă o dată de vîrsta lui, ca să fie sigur. Vine legănîndu-şi coada amplu, lent şi mă împinge cu capul în piept, ascunzîndu-se parcă de lume undeva la subţioara mea (cu acelaşi gest pe care exersatul cunoscător de cîini Jack London i-l atribuise lui Colţ-Alb). Îmi las o clipă fruntea pe creştetul lui, îi dau osul şi ne vedem fiecare de treabă.

Anul trecut, la festivalul literar gen Discuţia Secretă (a cărui ediţie a doua se va desfăşura între 3 şi 7 iunie la Arad), o prietenă mi-a spus că este evidentă relaţia specială pe care o avem, cum mă caută din priviri şi mi se aşează la picioare etc. Şi cînd te gîndeşti că totul a pornit de la o greşeală, o greşeală cu urmări din cele mai fericite, cel puţin pentru mine (dar de fapt pentru mai multă lume). O greşeală fericită, mai fructuoasă pentru înţelegerea cîinilor decît sute de alte afirmaţii corecte, pare să fi făcut Konrad Lorenz afirmînd că cîinii din Europa Centrală provin din şacal. I-a permis eroarea aceasta să ne lase cele mai nuanţate observaţii despre psihicul canin pe care le-am întîlnit vreodată. Pornind de la ipoteza că, spre deosebire de cei central-europeni, cîinii arctici, precum şi cei asiatici ca un Chow sau un Akita, au în vene sînge de lup (introdus de crescători), Lorenz construieşte un edificiu care, în mod ciudat, se susţine fără, iată, temelie.

În capitolul “Two Origins of Fidelity” din Man Meets Dog, Konrad  Lorenz vorbeşte mai degrabă despre două stadii ale fidelităţii, în care aceasta are resorturi diferite şi se manifestă diferit. În cel infantil, fidelitatea provine din dependenţă strictă faţă de părinte – de aceea ea se manifestă submisiv, obedient. Puiul care te linge febril pe faţă, încercînd să-ţi găsească gura pe care ţi-o tot fereşti, pentru a te face să regurgitezi hrana şi să o consume el, aşa cum s-ar hrăni într-o haită de lupi, te va copleşi cu semnale submisive, menite să prevină o eventuală aspră punere la punct. Exact la fel se va purta în copilărie, ne spune Lorenz, şi cîinele predominant lupus. Abia la adolescenţă-maturitate această fidelitate infantilă (dependentă-submisivă-obedientă) se transformă la un, să zicem, Malamut într-un altfel de pact – cel al fidelităţii faţă de conducătorul haitei.

Asta în vreme ce cîinele european rămîne blocat în primul stadiu – cu toate urmările: caracter jucăuş adesea pe tot parcursul vieţii (pe cînd un adevărat Akita n-o să stea să urmărească mingea toată viaţa), semnale de împăciurie la mustrări şi pedepse (care la un cîine lupus se şterg sau măcar atenuează odată cu maturizarea) etc. Nimic din ce aş putea spune despre diferenţa uriaşă dintre aceşti doi cîini nu va vorbi la fel de puternic ca felul în care este ea reprezentată grafic în ediţia Routledge din Man Meets Dog pe care o am eu: în vreme ce cîinele-şacal (deci cel central-european, copil toată viaţa) merge pe stradă în două picioare, de mînă cu o femeie, îmbrăcat cu un frumos tutu de ăsta de balet, cîinele-lup (nu ciobănescul german, dar cîinele arctic) are o salopetă de aia din producţiile porno nemţeşti şi stă la masă alături de un bărbat, cu care ciocneşte o halbă.

În cel de-al doilea caz, dependenţa infantilă, submisivă şi obedientă, a lăsat locul colegialităţii adulte, amicale, de pe poziţii de relativă şi mereu negociabilă egalitate. Poate suna paradoxal ce spun, după această prezentare în care complimentele par să cadă într-o singură parte, însă cîinele ideal pentru cei mai mulţi dintre noi şi pentru felul în care trăim astăzi este cel european, cel cu tutu, nu cel cu halbă. Un cîine prea liber, cu o personalitate prea pronunţată, poate fi la fel de dezastruos pentru stăpînul modern (mai ales urban) ca un cîine deştept (care, va descoperi foarte curînd stăpînul nostru ambalat în căutarea unor calităţi pe care este posibil să nu le posede el însuşi, devine prea deştept – dar despre dezastrele pe care le poate produce mîndria prostească de a avea un cîine care-i aşa şi pe dincolo, cînd chiar tu nu eşti deloc aşa şi pe dincolo, vom vorbi şi în alte ocazii).

Tot aşa cum, iată, se termină semnele şi abia în a doua parte a acestui articol voi ajunge să vorbesc despre alt gen de greşeală fericită, cea care mi l-a dăruit pe Adon. Am mai vorbit despre cum am ajuns să am acest cîine în Boddah speriat, volumul meu de povestiri, însă aici voi putea reveni cu o altă abordare, plus cîteva digresiuni şi explicaţii pe care economia unui text literar ieşit din comun de reuşit, ca povestirea cu pricina, “Ahil Peleianul, viaţa sa”, nu mi le permitea.

Acest text face parte din seria „Canapeaua lui Adon”, semnată de scriitorul Ionuţ Chiva.

 

Mă numesc Ionuţ Chiva, sunt scriitor şi am fost copleşit (ca) dintotdeauna de o dragoste fascinată pentru cîini. Crescut în Bucureşti, fără rude la ţară şi nu cu cei mai inventivi părinţi, nu am avut un cîine al meu pînă după liceu – am avut însă, din fericire, acces la nenumăraţi maidanezi, din prima copilărie şi pînă cînd am părăsit România; strada mi-a oferit, de altfel, toţi cîinii pe care i-am avut (inclusiv pe cei doi care îmbătrînesc lîngă mine astăzi) şi pot spune cu o mîndrie prost ascunsă că nu am plătit niciodată pentru un cîine şi că nu l-am tratat în consecinţă.

Din aceeaşi serie puteţi citi:

Canapeaua lui Adon: Factorul Beliaev

Canapeaua lui Adon: Factorul Beliaev (2)

Foto main: “A man and his best friend”, pictură de Mike Savad / Sursa: Fine Art America


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger