Canapeaua lui Adon: Factorul Beliaev

1

Mă numesc Ionuţ Chiva, sunt scriitor şi am fost copleşit (ca) dintotdeauna de o dragoste fascinată pentru cîini. Crescut în Bucureşti, fără rude la ţară şi nu cu cei mai inventivi părinţi, nu am avut un cîine al meu pînă după liceu – am avut însă, din fericire, acces la nenumăraţi maidanezi, din prima copilărie şi pînă cînd am părăsit România; strada mi-a oferit, de altfel, toţi cîinii pe care i-am avut (inclusiv pe cei doi care îmbătrînesc lîngă mine astăzi) şi pot spune cu o mîndrie prost ascunsă că nu am plătit niciodată pentru un cîine şi că nu l-am tratat în consecinţă.

caine

Situat, deci, în afara circului chinologic, total imun în faţa rasei, pedigree-urilor etc., nu mi-a rămas decît să-mi mut fascinaţia de pe fascistul tabel cu măsurători, pe acea întrebare venită parcă din negura timpului: ce e, domne, cu tine (că parcă vrei să zici ceva)? Pentru Adon, cîinele meu bătrîn, pe care l-am cunoscut deja bătrîn şi care mi s-a deschis ca o floare (stabilind un standard moral mult prea crud de ridicat pentru toţi cîinii pe care îi voi mai avea), voi încerca să tatonez mai mult liric decît ştiinţific (nu am nici un fel de pregătire ştiinţifică organizată) întrebarea. Urmînd-o, vom traversa păduri întunecate (din care vom ieşi însă mereu la lumină) şi vom urca dealuri, oprindu-ne pe coamă pentru o ţigară. I am the dog listener.

Factorul Beliaev (1)

Au, Luxemburgul şi Saarland în primăvară, o frumuseţe nevrotică, isterică, melancolică, fiindcă e efemeră la modul drastic – soarele te bate în cap şi la umbră tremuri, narcisele vin şi se trec, crengile copacilor din pădure contorsionate ieri în soare nu se mai văd, înverzite. Lucrurile se schimbă atît de repede, că orice nouă culoare, lumină, calitate specială a aerului e o minune de-o zi. Poate că exagerarea asta senzorială ne face să ne urcăm vineri după muncă în maşină şi să mergem pe malul Moselei pînă se duce lumina şi apoi să coborîm printre vii pe deasupra Saarului răsucit ca un şarpe mare, gras, roşu cum apune soarele parcă fierbînd.

Ajungem acasă în Weiten, un sat între dealuri, înconjurat de păduri şi cîmp întins, care pare totuşi mai degrabă o suburbuie – multe case au grajd, însă puţine grajduri sunt folosite. Cei mai mulţi oameni din sat iau, ca şi noi, autobuzul de dimineaţă pentru a merge la muncă în Luxemburg. E plină staţia de costume, ca peroanele haltelor din filmele americane cu bărbaţi care se duc la muncă în oraş.

Uit cine spunea despre tristeţea suburbiei: că vezi atîtea lucruri ieşit din comun de frumoase, încît te epuizează nervos, nu le poţi asimila. Printre ele se află şi cîinii mei, Adon şi Gudrun, cum ne aşteaptă, el masiv pe canapea, lătrînd cu privirea pierdută în gol, şi ea urcată pe pervaz, cu un ochi căprui şi unul albastru, holbaţi parcă în teroare, cum dă din coadă, de fapt din tot fundul şi din cap, văzîndu-ne maşina că trage în faţa garajului.

Mai tîrziu, noaptea, stăm pe terasă şi ne uităm la foc – o să domolesc flacăra imediat, ca să pot pune carnea, însă pînă atunci, pierdut în ochii ca ambra ai lui Adon, cum visează cu ei întredeschişi pe lîngă mine, aproape (deşi nu prea aproape) de foc, visez şi eu la cum o fi fost. Grădina neagră în noapte, cîmpul din spatele ei cum se întinde pînă în liziera pădurii, cerul înstelat deasupra, focul, în fine, aspectul primitiv al cîinelui (este un maidanez bătrîn, solid şi blănos, cu cap greoi şi pomeţi mari, are ceva într-adevăr de spitz primordial, deşi în termeni mai contemporani ai zice că e un mix de akita), toate astea, deci, cu poezia lor arhetipală, te împing cumva natural înspre acolo, să te gîndeşti fulgurant la cum o fi fost, strîngîndu-ţi haina pe umeri în faţa focului.

Nu aş fi stat, în primul rînd, nu aş fi stat cu privirea pierdută în ochii lui Adon sau în foc, ci căutînd alertă în întunericul din jur, de peste tot în jur. Dacă se întîmpla ca cei cîţiva lupi (sau şacali sau un strămoş comun al lupilor, cîinilor, şacalilor etc. – lucrurile se dezbat şi nu sunt foarte interesante) să dea alarma, aveai o scurtă clipă de ezitare, în care nu-ţi mai venea să te duci după suliţă, cuţit şi aşa: aveam o viaţă scurtă, chinuită şi doar foamea ne punea cu adevărat în mişcare, pericolul şi somnul ca-şi-treaz, în reprize, epuizant, erau zilnice şi nu de puţine ori aveam o scurtă clipă de ezitare înainte de a mă ridica de la pămînt ca să fug după suliţă, cuţit şi tot restul. Dar lupii ăia cam leneşi de la marginea taberei, care în loc să vîneze, se învăţaseră să aştepte cîte un os aruncat mai mult ca o piatră spre ei, îşi făceau datoria, aşa că mă sculam de cîteva ori la trei ore ca să mă duc după suliţă, cuţit şi tot restul.

Mă prea sculau cu urletele, mîrîielile lor. Doar cînd se strecurau în tabără să fure un copil mic sau ce se mai găsea erau muţi ca apa adîncă. Dacă tot uitaseră să vîneze ca restul lupilor şi aşteptau la oasele noastre, începuseră de la o vreme, cu mult înainte să se nască bunicul meu, să se ţină după noi la vînătoare. Pentru că, dacă-mi lipsea ceva în viaţa asta de beznă, foame, oase rupte şi oboseală întruna, păi asta era: să trebuiască să mă bat cu profitorii ăştia ca să-i alung de pe vînat (pentru că ajungeau mereu primii la el, îl omorau şi se apucau să îl împartă; şi totuşi, dacă, atunci cînd ascultîndu-i cu urechi atente ajungeam şi noi acolo unde l-au prins, dacă nu îl apuca tremuratul pe careva şi ne înfigeam ca lumea în ei, ni-l lăsau, deşi cu mulţi colţi arătaţi, atacuri prefăcute şi tot circul).

Au trecut generaţii de la băiatul ăsta cam acru, clanul lui a prosperat (vînătoarea era mai uşoară, rata de succes mai mare, pierderile omeneşti mai puţine, însă cel mai important, noaptea nu mai era o sursă de primejdii care-ţi sar în cap pe nepregătite, ci, de cînd te anunţau lupii, era plină de primejdii pentru care erai cît de cît pregătit, aşa că unii dintre membrii mai încrezători ai clanului, ştiindu-se apăraţi involuntar de lupi, aveau o atitudine mai pozitivă şi puteau fura cîte o oră-două de somn bun, adînc).

Au ieşit din junglă, iată-i alcătuind acum un fel de sat. În marginea acelei tabere extinse, printre gunoaiele parcă tot mai numeroase, mişună oportuniştii lupi. Ochii le lucesc în întuneric asemeni strămoşilor lor, însă mai vezi cîte unul cu o ureche căzută; sunt cîţiva care şi-au tras cîte o pată albă pe piept, alţii au coada încovrigată deasupra spinării, toţi au craniul mai mic, unii dintre ei cu un stop, acolo unde se termină botul şi începe fruntea, ceva mai pronunţat. Au şi nu mai au treabă cu lupii care vînează în continuare în haite prin păduri – nu mai arată chiar la fel, dar se mişcă la fel, cu aceeaşi precauţie cînd traversează spaţii deschise.

Sunt în situaţia maidanezilor noştri, în curînd vor arăta ca Adon şi Gudrun, doar că, spre deosebire de Adon, nu ştiu că atunci cînd vrei ceva de la om, trebuie să te duci şi să îţi aşezi capul pe genunchiul lui. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva deocamdată, distanţa lor de fight or flight este uriaşă, nici unul nu a fost, viu, atins măcar cu un vîrf de unghie de cînd sunt pe pămîntul ăsta.

Dar factorul Beliaev  s-a pus deja în mişcare, ei arată deja cum arată şi sunt aici, privind uneori cu capul lăsat încordat în jos, pe sub frunţile încreţite de riduri de atenţie intensă, spre focurile din tabăra atît de mare cît să pară un sat.

Cu ce găsesc în gunoaie, cu ce fură din sat, nu vor mai pleca niciodată de aici, atîta vreme cît nu pleacă satul.

 

logo adon
Despre Dmitri Beliaev, cercetătorul rus care a făcut poate cel mai relevant experiment în privinţa domesticirii, vom vorbi data viitoare pe „Canapeaua lui Adon”.

Un comentariu

Leave A Reply